Scurtă etnogeneză a românilor, dintr-o perspectivă creştină

Etnogeneza românilor încă este astăzi, pentru mulţi, nelămurită pe deplin. S-au scris multe studii, s-au emis diverse ipoteze, toate plecând de la izvoare documentare şi arheologice, minuţios interpretate. Şi totuşi nu s-a făcut pe deplin lumină. Ca în mai toate domeniile de cercetare modernă, perspectiva de abordare a fost cea evoluţionistă, întreaga ordine universală fiind percepută ca un rezultat al hazardului, fără cauze şi consecinţe logice.
Prea puţin s-a ţinut cont în cercetarea ştiinţifică şi de concepţia tradiţională, veche de când lumea, cunoscută de toate popoarele antice. Anume, că Pământul, precum o casă, a fost creat de Dumnezeu pentru fiii Săi, oamenii, totul, inclusiv istoria, decurgând logic din acest fapt.
Vom porni deci, logic, de la Logos, adică de la cuvântul Sfintei Scripturi, căutând a vedea dacă nu cumva istoria biblică despre geneza popoarelor poate limpezi izvoarele cercetării istorice.
Origine. Citim încă din prima Carte a Scripturii, Facerea, despre genealogia popoarelor:
„Obârşia neamurilor răspândite pe pământ. Iată-i pe urmaşii fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet, cărora li s-au nascut fii dupa potop.”(Facerea, 10. 1)
În Hronograf, „manualul” creştin de istorie universală, găsim:
„Sfîntul Noe […] în anul facerii lumii (după Gheorghe Chedrinul) 2572, prin Dumnezeiască poruncă i-a chemat pe fiii săi: Sem, lafet şi Ham şi le-a împărţit lor pămîntul. Lui Sem i-a poruncit să ia ASIA, lui lafet – EUROPA, iar lui Ham – AFRICA. Ca fiecare pe partea sa să se sălăşluiască cu seminţia sa. Şi le-a poruncit lor să nu-şi treacă hotarele unul altuia, ca să nu se ridice între dînşii sfadă şi vrajbă cu război, ci fiecare cu al său hotar să se îndestuleze.”
Marile nenorociri în istoria omenirii, după cum bine se ştie, au apărut din nepăzirea acestei porunci. Puţine au fost popoarele care s-au îndestulat de-a lungul istoriei cu propriile hotare, printre care ne bucurăm că se numără şi poporul nostru.
Hronograful precizează: „fiecăruia deosebi le-a împărţit şi le-a hotărît: Lui Sem cinstea Preoţiei; lui Ham jugul robiei; lui lafet vrednicia împărătească, vitejia oştilor şi lăţimea seminţiilor după numele lui. Că lafet se tîlcuieşte „lărgime sau lăţime“
În prezent, cercetările arheologice corelate cu cele lingvistice prezintă popoarele şi limbile Europei ca pe o familie aparte, cu radăcini comune, fiind numite mai mult sau mai puţin inspirat: indo-europene, nostratice etc.
Sf. Scriptură, precum şi Hronograful arată că au fost şapte grupe principale de popoare europene, după numărul fiilor lui Iafet:
„Ai lui lafet au fost şapte fii:
Gomer, din seminţia aceluia mai pe urmă au ieşit Gomeriţii şi Galatenii, încă şi Chimmerii, care mai pe urmă s-au poreclit Cimbri.
Magog, din acela sînt Massaghiţii, Goţii, Sciţii, iar din aceia turcii şi tătarii.
Madai, din acela au ieşit Midii.
lovan sau lavan, din acela este poporul loaniţilor şi Grecii.
Tobal, din seminţia aceluia sînt Haliviţii, Ivirii şi Ispanii.
Meşeh, din acesta sînt Capadocii, Misenii, lliricii încă şi Muscalii şi celălalt rusesc popor
Tiras, din acesta Tracii fuseră: iar ţara Traciei este unde după aceea s-a zidit Bizantia, care acum se cheamă Constantinopol sau Ţarigradul.
Din cei şapte fii ai lui Iafet s-au desprins popoarele Europei de astăzi:
„insulele neamurilor în pamântul lor, fiecare dupa limba sa în triburile şi în natiile lor.” (Facerea, 10. 5)
În Ediţia de la 1914, este tradus : „Dintru aceştia s-au împărţit hotare neamurilor”

Localizare.
Insulele neamurilor, evident, înseamnă ţările dăruite lor, fiecare având întru început, limba sa proprie. 
Avem mai jos harta popoarelor și culturilor indo-europene, întocmită pe baza ultimelor descoperiri arheologice, la care am adăugat denumirile acestora, după tradiţia ebraică şi creştină.

Tracii, urmașii lui Tiras, în hărțile tradiției ebraice sunt localizați pe teritoriul Traciei antice, corespunzănd geografic civilizaţiei danubiene.
Marele istoric român Constantin C. Giurescu descrie întinderea acestei civilizaţii, caracterizată îndeosebi printr-o deosebită cultură a ceramicii, atribuind-o poporului trac:
„Caracteristică pentru civilizatia neolitica de pe pamantul nostru este ceramica pictată din eneolitic , adica vasele de pământ ars de forme si marimi variabile impodobite cu desenuri colorate, de o deosebita frumusete . […]
Ceea ce trebuie subliniat este unitatea civilizatiei eneolitice in tot sud-estul european, pe o arie care, cuprinzând în întregime pământul romanesc, se întinde din pusta ungară până în Ucraina, în regiunea Kievului, si din Carpaţii Nordici pană la Marea Egee. Această unitate se vădeşte, pe de o parte, în ornamentarea geometrică a ceramicei – motivele esentiale fiind spirala şi meandrul – pe de alta parte, în bogăţia şi felul de tratare a plasticii antropomorfe […] nu pare lipsita de temei ipoteza care atribuie această civilizaţie Tracilor, intelegându-se denumirea de Traci in sens larg, adică înglobând şi ramura nordică – Dacii sau Getii – şi pe cea sudică – Tracii propriu zişi.”
„Tracii […] se întindeau pe o suprafată enorma, dela Marea Egee şi din vestul Asiei Mici până in mlaştinile Pripetului şi de la cadrilaterul Boemiei pâna spre Bug.
Această uriaşă întindere a tracilor, ca spaţiu şi ca număr, este afirmată pentru prima oară de părintele istoriei, Herodot, în secolul al patrulea î.Hr. Despre numărul lor afirmă:
„Neamul tracilor este, dupa acela al Indienilor, cel mai mare dintre toate. Dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între ei, ar fi de neînvins şi, dupa cum cred eu, cu mult mai puternici decât toate popoarele…”

Limba.
Cea mai disputată problemă în ceea ce priveşte glotogeneza poporului român este cea cu privire la limba strămoşilor noştri traci. Izvoarele scrise sunt prea puţine şi nu permit încă cercetătorilor o concluzie definitivă. Însă, daca luăm aminte la corespondenţa între cele şapte grupe de popoare iafetite şi cele „indo-europene”, lucrurile se clarifică. După cum se poate observa, singură marea grupă europeană a limbilor italice, care îşi trage obârşia din vechea civilizaţie danubiană, nu îşi găseşte corespondentul biblic.
Tot aşa, limba urmaşilor lui Tiras, tracii, cei mai numeroşi după indieni, este singura necunoscută, dintre celelalte grupe lingvistice. De unde rezultă, din corelarea celor două surse, că limba italicilor din mileniul al doilea î.Hr., se suprapune teritoriului locuit de traci.
Originea danubiano-pontică a italicilor şi a limbei lor este susţinută inclusiv de istorici italieni, precum Pia Laviosa Zambrotti:
„Elita războinică venită din Balcani ce s-a stabilit mai ales in Latium și în Toscana este, după părerea noastră, aceea care, europenizată lingvistic pe Dunărea de Jos, aduce în Italia pentru prima dată graiurile italice de origine indo-europeană, printre care cel latin.”
Tot aşa, istoricul David Anthony, în lucrarea sa de referinţă, The Horse, the Wheel, and Language( Society for American Archaeology’s 2010 Book Award), tratând interdisciplinar, d.p.d.v. lingvistic şi istoric originea civilizaţiilor indo-europene, trimite pe precursorii italicilor tot pe teritoriul locuit de traci:
„Limba pre-italică ar fi putut evolua între dialectele rămase în Ungaria şi răspândite în final în Italia prin culturile Urnfield şi Villanova.”
Despre limba tracilor şi a ramurei nordice a lor, daco-geţii, marele teolog român, Dumitru Stăniloaie, argumentează istoric, lingvistic şi teologic că era mult asemănătoare cu cea latină:
„între limba traco-dacilor şi cea romană era o mare înrudire; cu mult mai mare ca între cea greacă, sau iliră şi cea latină. Datorită acestui fapt, limba latină a putut fi uşor adoptată de populaţia de aici.”
Tracii, în concepţia aceluiaşi autor, sunt chiar precursori ai romanităţii – vezi şi studiul lui Vasile Pârvan, Dacii la Troia (1925) – şi sunt creştinaţi anterior romanilor:
„Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fp. 17) care până azi purtând numele Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni.
Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi: Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau, în fond, un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia […], se duce în Italia, unde întemeiază Roma.”

Despre daco-geţi, strămoșii direcți ai românilor de astăzi, Herodot afirmă că sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.”
De pe arcurile de triumf din epoca de glorie a imperiului roman, ne privesc şi astăzi, chipuri de nobili daci, tăcute şi grave, sculptate cu neegalată măiestrie. Alte popoare nu sunt reprezentate, nici măcar romanii înşişi. Poate fi întâmplător acest fapt?

Spiritualitate.
Se cuvine să vorbim aici şi de tradiţia populară păstrată de poporul român până astăzi, care în sine poate constitui un alt argument decisiv în privinţa caracterului romanic al limbii vechilor daci.
,,Moștenirea religioasă a tracilor – spune Mircea Eliade – s-a conservat, cu inevitabile modificări, în obiceiurile populare și folclorul popoarelor balcanice și ale românilor” .
Etnograful Petru Caraman demonstrează în cercetările sale de folclor comparat la români, slavi greci şi latini, că obiceiul colindatului, care ocupă un loc fundamental în tradiţia noastre populară îşi are centrul de maximă prezervare şi dezvoltare la români, acelaşi fapt fiind subliniat şi de B.P. Haşdeu: „colinda nu e un slavism, la români, ci un românism la slavi”.
Datina colindatului nu poate proveni din Calendele romane deoarece tradiţia romană prezintă anumite degenerări încă din antichitate, sancţionate de Părinţii bisericeşti.
Fericitul Augustin le califica drept vanissimae et turpissimae cantiones (cîntece foarte deşarte si neruşinate), ceea ce nu s-a afirmat niciodată despre colindele româneşti. La noi creştinismul nu a încercat desfiinţare obiceiurilor populare arhaice ci le restaurează şi completează înţelesul profund, după cum observa Mircea Eliade:
„Absorbind un obicei popular sau o schemă teoretică arhaică, crestinismul le restaura semnificaţia spirituală, le transfigura în cazul când fuseseră desfigurate, le sporea conţinutul.”
Afirmaţia marelui istoric al religiilor ne relevă profunzimea vocaţiei religioase la poporul român şi extraordinara intuiţie religioasă a strămoșilor noștri. Acestă perspectivă explică desăvârşit creştinarea paşnică, de bunăvoie a românilor, fapt unic printre toate celelalte popoare. Strămoşii noştri au văzut în creştinism dreapta şi adevărata credinţă, care întregeşte şi completează credinţa cea veche. Fie şi numai atât este de ajuns pentru a înţelege conduita noastră de a lungul istoriei, nespusa grijă cu care românii şi-au păstrat datinile şi obiceiurile străvechi.
Prezervarea unei tradiţiii orale nealterate, cu o vechime anterioară celorlalte popoare europene, îndreptăţeşte spaţiului carpato-danubian denumirea de „vatră a vechii Europe”, atribuită de tot mai mulţi cercetători străini din zilele noastre şi dovedeşte implicit continuitatea vechii limbi trace pentru că ar fi fost imposibilă traducerea acestui imens volum de creaţie dintr-o altă limbă. (Există studii ştiinţifice solide care demonstrează că odată cu pierderea limbii, un popor pierde cea mai mare parte a creaţiei sale orale ).

Cucerirea romană a Daciei nu a însemnat nicicum o ruptură în parcursul istoric al strămoşilor noştri ci, mai degrabă, începutul unei perioade de unitate politică şi culturală a tuturor tracilor, străvăzută oarecum, cu câteva secole mai devreme de parintele istoriei, Herodot.
Tracii s-au unit şi au fost de neînvins, alcătuind, alături de alte popoare, Romania sau Imperiul Roman.
Cea mai mare contribuţie a lor la binele umanităţii a fost creştinarea Europei – prin adoptarea creştinismului ca religie oficială a imperiului roman, incluzând implicit majoritatea popoarelor europene cuprinse in imperiu.
Denumirea de roman, dacă la început desemna calitatea de cetăţean cu drepturi depline al Romaniei, până la căderea Constantinopolului, în timp, a căpătat îndeosebi înţelesul de creştin-ortodox. În Orientul Mijlociu şi astăzi creştinii ortodocşi sunt denumiţi Rum.
Marii imparati creştini ai Romaniei, numită impropriu Imperiul Bizantin, provin aproape toţi din spaţiul trac, dintre care putem aminti pe Sf. Constantin cel Mare, Sf. Leon cel Mare (Tracul), Iustin, Sf. Iustinian cel Mare, Vasile I Macedoneanul (Chariopolis, langa Adrianopole) şi urmaşii săi Sf. Leon cel Înţelept, Constantin Porfirogenetul şi alţii.

Desigur, de-a lungul timpului, trunchiul etnic şi spiritual al fiecărui popor, deci şi al poporului român, a fost altoit cu mlădiţele altor popoare, precum, de pildă, se altoiesc pomii pentru a da roade mai bune şi mai bogate. Însă prin grevarea altor culturi şi tradiţii, nu s-a pierdut nicidecum identitatea, individualitatea, specificul acestui popor, fapt lesne de demonstrat dacă se analizează comparativ tradiţiile populare, folclorul, dansul, portul şi obiceiurile popoarelor care locuiesc în prezent teritoriul vechii Tracii.
Românii, urmaşii celor mai viteji şi drepţi dintre traci, au beneficiat de bune altoiuri – se cuvine să-i amintim aici pe slavi -, au rodit însutit în câmpul dreptei credinţe ortodoxe şi au dat naştere unei culturi cu valoare universală, unică prin raportarea profundă la adevărul creştin.
Încheiem această scurtă schiţă a etnogenezei româneşti cu o întrebare pentru cititor.
În lumina perspectivei creştine, a unei ordini infailibile a Lumii create de Dumnezeu, putem oare considera întâmplător faptul că poporul român – singurul de limbă romanică rămas ortodox – este singurul care a păstrat acest etnonim, dintre toate popoarele vechii Romanii, iar ţara noastră se numeşte astăzi România ?

Scoala Brancoveneasca

Share on Facebook

Tweet

Follow us