Pe Liiceanu l-a podidit rușinea: „Băsescu a devenit anti-Băsescu”… !?
Ce s-a întâmplat, după ce Traian Băsescu a coborât treptele puterii, poate ca ține de misterioasele abisuri ale firii omenești… E drept, în toți acești ani din urmă ai Domniei sale, puși sub teascul vremurilor, nu puțini oameni din jurul meu m-au stupefiat prin nebănuitele lor schimbări la față. Dar nici unul atât de mult ca fostul președinte al țării. Căci scara pe care Traian Băsescu a urcat, pentru a o coborî pe branci apoi pe cealaltă parte, pare desprinsă astăzi dintr-un basm populat de obiecte fermecate: ea i-a retras la coborâre tot ce-i dăduse la urcare. Odată ajuns jos, la picioarele scării, Traian Băsescu a redevenit ceea ce pesemne fusese înainte de a începe urcușul. Dar nu unul de rând. Pierzând pârghiile puterii, care-i dăduseră fals alura omului de stat, Traian Băsescu a reîmbrăcat uniforma politicianului care se lasă străbătut de frisonul luptei deîndată ce simte ...mirosul mocirlei, inclusiv de pe net.
Sau poate nu se gândise niciodată că justiția pe care se lauda ca o „activase”, se va întoarce cândva asupra celor din jurul lui? Cert e că, asemeni acelui personaj din mitologia greacă, a început să-și devoreze copiii. Oricum, pare că „cineva” care stătea la pândă în el i-a tras soclul de sub picioare și că, dintr-odată, magia minciunii s-a destrămat. Băsescu a devenit anti-Băsescu. Viața lui, în punctul de culminație al destinului lui, s-a fărâmițat în mii de cioburi, dispărând definitiv .
Foarte puțini oameni își pot trăi viața ca întreg. Cei mai mulți ne-o croim din peticele. O îngropăm în compromisuri, fără să ne pese în ce arhitectură va încremeni silueta ei finală. Dar până unde poate merge compromisul într-o viață, fie ea și una de…prim politician?
Cel care în noiembrie 2006 citise în Parlament discursul de condamnare al comunismului fără să se lase intimidat de huiduielile huliganilor lui Vadim, cel care trecuse prin două destituiri înfruntând singur chipurile schimonosite de ură ale celor 322 de parlamentari, poate fi regăsit astăzi alături de cele mai sinistre figuri din peisajul nostru politic, contestând cot la cot cu ei DNA-ul și deplângând distrugerea de către justiție a… „marilor oameni de afaceri români”. Adică, nici mai mult nici mai puțin, decât pe cea a ofițerilor sub acoperire din vremea lui Ceaușescu…
Același om care vorbea cândva de „slugile plătite de la televiziunile mogulilor” (pe care acum le frecventează) îi numește astăzi pe ziariștii care l-au sprijinit în clipele grele ale mandatelor lui, „lingăi de bună voie”. Pe scurt, îl vedem aproape seară de seară făcând zob cu fiecare apariție în public toate valorile care păreau că, slujindu-le, l-au transfigurat.
Nu am de gând să dau nimănui socoteală pentru opțiunile mele politice. Și nici nu cred că atunci am greșit. Dimpotrivă, mi-e greu și astăzi să-i înțeleg pe acei dintre confrații mei care, în fierbintea vară a lui 2012, s-au ridicat, cu pumnii strânși și cu ochii scoși din orbite, împotriva președintelui țării. Nici unul, nici o clipă, nu a suflat de atunci vreo vorbă despre acest ceas de rușine al vieții lor.
În schimb, în ce mă privește, cred că a venit acum momentul să ies din tăcerea stupefiată în care m-a aruncat de-o vreme metamorfoza celui ce a urcat glorios și a coborât indecent scara autoritatii și căruia, vreme de zece ani, i-am acordat încrederea mea. Ar fi incorect față de mine însumi să nu o fac …(sursa: se pare un articol, sau fragmente de pe net, dintr-un text „autoritic”, marca Liiceanu; acum articolul circula in aceasta forma)
