Nicolae Paulescu: „Eu am crezut că pe altarul științei va prima adevărul…”

Nicolae Paulescu: „Eu am crezut că pe altarul științei va prima adevărul…”

0 206

Savant român Nicolae Constantin Paulescu (1869–1931), medic și profesor la Facultatea de Medicină din București, a descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, pe care l-a numit „pancreină”.
În august 1921 a publicat rezultatele cercetărilor sale, iar în 1922 a obținut de la Ministerul Industriei și Comerțului din România brevetul de invenție nr. 6255, intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”.
Abia peste 50 de ani a fost recunoscută prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei față de medicii canadieni Frederick Grant Banting și John James Rickard Macleod, care au anunțat descoperirea insulinei în decembrie 1921 (și pentru care au luat Premiul Nobel pentru medicină pe 1923).
Prezentarea descoperirii a avut loc pe 23 iulie 1921 când, în cadrul sesiunii Societății de Biologie, Nicolae Paulescu a expus în patru comunicări rezultatele muncii sale de cercetare.
În domeniul medical, cei mai mari binefăcători ai omenirii au fost medicii creștini-trăitori, convinși de existența lui Dumnezeu. Printre aceștia la loc de cinste se află și foarte mulți medici români, profesori universitari, personalități recunoscute și pe plan internațional.
Din rândul acesta se desprinde personalitatea inegalabilă, mândria noastră națională, doctorul Nicolae Paulescu (1869-1933). El descoperă insulina în 1914, invenție pentru care s-a acordat premiul Nobel, însă nu lui Paulescu, cel care îl binemerita.
Câți dintre noi mai știu astăzi că un român, doctorul Nicolae Paulescu, a descoperit insulina (el a numit-o pancreatină, căci provenea din pancreas), medicamentul prin care se tratează diabetul, salvând și prelungind viața a milioane de oameni bolnavi?
„Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt, înfățișează în chipul cel mai expresiv pe învățatul român. Așa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării noastre.
Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut nu și-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai apropiați, pe ucenicii cei mai credincioși, pentru ca revelația să se producă și să se cunoască numărul și însemnătatea descoperirilor lui”
(Nicolae Iorga, Neamul Românesc, iunie 1931).
Câți știu, chiar dintre medici și studenții în medicină că Paulescu a renunțat la numirea ca profesor la o catedră de medicină internă de la clinicile din Paris?
Această propunere i s-a făcut chiar de titularul acesteia, profesorul Lacereaux, unul dintre cei mai mari medici ai secolului trecut. Și cât de mult a stăruit acest profesor ca elevul său, Paulescu, să-i fie atât continuator la catedră, cât și ginere.
Dar Paulescu a preferat să se întoarcă în țară după primul război mondial, în România Mare și unită, animat de dorința organizării Facultății de Medicină din București.
Aici a înfruntat toate lipsurile și greutăților inerente oricărui început. A reușit să înființeze un laborator modern utilat la catedra de fiziologie, al cărei profesor devenise. A avut de luptat până la sfârșitul vieții și cu mentalitatea unor răuvoitori interesați numai de propriile afaceri.
Pacienții doctorului Paulescu au fost predominant „săracii”, cărora le-a dăruit și toată agoniseala vieții sale.
Câți mai știu că la catedra de Fiziologie profesorul Paulescu a predat cursuri despre noțiunea de Dumnezeu și suflet în Fiziologie?
Fiecare din cele 12 articole din „Simbolul credinței” (Crezul) a constituit o lecție bine documentată ștințific pentru dovedirea existenței sufletului și a lui Dumnezeu în fiziologie.
În 1944, asistentul său, D.V. Trifu, a editat acest tratat de Fiziologie
.„Încrederea în Dumnezeu și solicitarea ajutorului divin apar ca fiind primul pas spre vindecare, fiindcă pun în mișcare resorturi nebănuite și în mare parte neștiute.
Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, privat pe nedrept de un Premiu Nobel, a fost ferm în a declara că energia biologică din om este de esență divină.
El spune textual: „Ideea de Dumnezeu este o idee fundamentală, fără de care știința cade în absurd”.
El a arătat clar că, în știință, consecvența justificată pentru cauzalitate ne duce la întrebările fundamentale: cine suntem, de unde purcedem, încotro ne îndreptăm – iar răspunsurile aparțin eminamente religiei.”
(Prof. Univ. Nicolae Constantinescu, membru al Academiei de Științe Medicale din România)

Cu câtă durere și revoltă în suflet a înaintat doctorul Paulescu un protest Comisiei de decernare a premiului Nobel pentru descoperirea insulinei, premiu ce a fost atribuit pe nedrept celor doi cercetători canadieni! Spicuim din acest protest următoarele:
„Eu am crezut că pe altarul științei va prima adevărul… Astfel unii mi-au furat, în timp ce alții caută să-mi înăbușe protestele. Și aceasta se petrece în sânul familiei oamenilor de știință!… Altădată credeam și propovăduiam că un savant poate lucra în toată securitatea, fiindcă eram convins că data aplicațiilor sale îl pun la adăpost de orice nedreptate… Din nenorocire… m-am înșelat.
Nu sunt stăpânit de orgoliu… dar nici nu pot să suport alt viciu, care este FURTUL propietății științifice a altuia… Ar fi dezastruos dacă asemenea procedee s-ar introduce în știință – care trebuie să rămână curată și nepătată, ca adevărul pe care îl reprezintă”.

Autor: Florin Palas
Sursă: activenews.ro

Titlul original: „Dr. Teofil Mija despre marele savant Nicolae Paulescu, furat de proprietatea sa științifică”

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.