Lamartine, desculț și exhibând în fața asistenței laba …piciorului! Ce putuse mintea să-mi fete și băieți!…
Păcătosul de Hari Coman, excelent coleg, mi-a rămas în minte cu două întâmplări: Una de la examenul de licență, eu Coja, el Coman, eram pe aceeași listă de examinare. La proba de Istoria literaturii George Ivașcu făcea ravagii. Îl picase chiar și pe unul dintre colegii care îl țuțăreau la Contemporanul, cu nesaț!… Iar când a intrat seria mea, pe primii cinci i-a picat „de nu s-au văzut”, săracii. Urma să răspund eu, iar după mine Coman. Îl aud șoptindu-mi: „Bă, Ioane, fă-i ceva și scoate-l din mână”! Ce naiba să fac, nu făcusem facultatea mai mult cu ce citisem în liceu?! Doama Zoican, secretara, mă averizase: Coja ai grijă să iei note mari,
profesorul Graur te-a recomandat să rămâi asistent la catedra Dumnealui!… Îmi trebuia un 10, iar eu, la emotiile alea nu mă simțeam capabil nici măcar de un 8 amărît!
Trag biletul și dau peste poeții Văcărești!… După câteva cuvinte introductive, când pomenesc de Gramatica lui Ienăchiță, Ivașcu îmi cere să-i spun titlul complet!… Un titlu lung cât o zi de post! Cum să-l țin minte! Mi-l spune cu emfază George Ivașcu, adăugând: Păi ce-or să spună elevii când tovarășul profesor nu le va spune titlul gramaticii, un titlu așa de frumos?! E al naibii de frumos, nu-l mai uit nici eu de atunci: „Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orânduielilor gramaticii rumânești”…
Se părea că nici de 8 nu mai poate fi vorba!… Mai zic eu câteva banalități și iar mă interpelează Ivașcu: „Ia zi-mi cum arăta un salon literar la 1840…
El: Intră acum pe ușă un ofițer… cine este? Vasile Cârlova, zic eu. Și ce face acolo? Recită poezii, originale sau franțuzești! Din ce autor? Din Lamartine, mai ales…
Vedeam pe chipul spelb al marelui George Ivașcu ceva simpatie și satisfacție: așa că am plusat. Zic, foarte grav și doct: există un tablou al lui Delacroix cu un salon literar de la Paris, cam tot pe la 1840. În centrul tabloului este pictat Lamartine, desculț la un picior și exhibând în fața asistenței laba piciorului!…
L-am lăsat pe Ivașcu să mai aștepte nițel, și am continuat: Lamartine pusese pariu că nimeni dintre cei de față nu are talpa piciorului mai boltită ca a lui! Semn de superioritate intelectuală, susținea Lamartine!”…
Ivașcu: cum de ai ținut minte trăznaia asta?!
Eu: Păi eu am bolta piciorului mai mare decât a lui Lamartine!…
…Și am rămas amândoi cu gura căscată! Nu știu la ce s-o fi gândit Ivașcu, dar eu eram cel mai surprins!… Ce putuse mintea să-mi fete și băieți!…
Ivașcu își vine mai repede în fire si contraataca: într-un colț, retras, un tînăr palid și cu ochii mari, urmărește totul în tăcere! Cine este?
Eu: Nicolae Bălcescu!…
Ivașcu imi pregateste o directa: Toți prietenii lui Bălcescu știu că suferă pentru iubita sa! Cine era iubita lui Bălcescu!
Eu: Cin’ sa fie, România!
Ivașcu: De unde știi?
Eu: De la George Călinescu!
Ivașcu: Bravo!… Și ce mai făceau la salonul literar?
Eu: Serveau cafele și dulcețuri! Pe vremea aceea poezia se făcea fără alcohol!…
Explozie! Extaz!… A fost momentul culminant! S-a dat pe spate Ivașcu, i-a dat un cot celuilalt, asistent-examinator (Cleja, de marxism, care nu intelegea nimic!) și i-a zis: „Vezi, asa-i de acum, la Litere, un altfel de examen, domnule!” (sau ceva asemănător…)
Am trecut la subiectul al doilea –Tudor Arghezi. Aici pregătisem încă de acasă o mică șmecherie, ca să nu-i spun altfel, mai potrivit: cu câteva săptămâni înainte de licență, Ivașcu ținuse o conferință la mine,la Constanța. Era de Paște, din păcate, și nu m-am dus; prima zi de Paște se stă acasă”… Dar bănuiam ce putuse spune Ivașcu, căci tocmai apăruse un frumos volum Blaga, cu prefața de Ivașcu. Am mai citit-o o dată în preziua examenului, ferm hotărît, orice mi-ar pica pe bilet, eu să-l plimb pe Ivașcu pe la Constanța, pretinzând sau lăsând să se înțeleagă că am fost de față la conferință!…
Am avut noroc să-mi pice Arghezi, la doi pași de Blaga… Cumva i-am „innodat”și m-am apucat să-i compar, adică să aduc examenul la acele „generalități” specifice, unde mă simțeam tare!… După mine, Hari Coman care urma, a luat și el tot 10, iar cînd a ieșit de la examen, m-a îmbrățișat, le-a povestit colegilor care adăstau pe afară cum fusese examenul, ce comentarii a mai făcut Ivașcu… Dădea vina pe mine… că si el luase 10!
După ani de zile, refăcând de nenumărate ori scena acelui 10, am ajuns la bănuiala că avusesem, poate și o pilă la examen, pilă de care n-am știut! De la cine? Numai de la profesorul Alexandru Graur putea fi! Fără acel 10 de la Ivașcu, nu mi-ar fi ieșit media generală peste nota 9, condiție sine qua non ca să rămâi asistent!…
Vorba lui Coman – „Ioane fă-l să-și iasă din mână” cred că a contat nițel în alegerea modului cum să abordez discuția cu examinatorul…
Le-am povestit colegilor , la aniversarea de 50 de ani de la absolvire, discuția cu Graur și i-am văzut că se bucură de cele aflate. Ba chiar mi-au reproșat că nu am scris nimic pe acest subiect!… Am scris eu, dar n-a ajuns la ei! Atunci mai scrie o dată și încă o dată, să se afle, mi-a replicat Puiu Rujan!… I-am dat dreptate și scriu aceste rânduri la îndemnul colegului și prietenului Rujan! Și tot Puiu Rujan a găsit că era momentul potrivit să ne povestească cum a fost examenul lui cu Acad. Alexandru Graur însuși!… Memorabil examen! Pe care eu am să-l povestesc de fiecare dată când se va putea! Rețineți așadar mărturia publicistului D. D. Rujan, deplin lămuritoare în „cazul” Graur și limba moldovenească. Sunt bucuros s-o consemnez:
„Studentul Puiu Rujan, cam naționalist, ca fiecare brașovean serios din orasul lui Coresi, pregătindu-și examenul de lingvistică generală, s-a împiedicat și el în afirmația că la Chișinău nu se vorbește românește, ci moldovenește. Și s-a pregătit, adică a studiat/meditat serios asupra subiectului și s-a decis că … orice subiect i-ar cădea pe bilet, el va avea grijă să ajungă și la problema moldovenească. Și chiar așa s-a întâmplat. Astfel că între studentul Dumitru Rujan și profesorul examinator, academicianul Alexandru Graur s-a încins o veritabilă dezbatere pe această temă. Ne-a povestit Puiu că Profesorul l-a lăsat să-și expună obiecțiile, apoi și-a prezentat argumentele dumisale ; l-a lăsat pe junele preopinent iar să vorbească, așa că disputa s-a încheiat pe concluziile lui Puiu,care a tinut-o pe-alui… Dându-i nota pe carnet, Graur a comentat: deși avem argumente și teze diferite, ale dumitale le repect , nu sunt lipsite de valoare și merită să le susții mai departe!…
Conchid astfel că Graur nu susținea teza limbii moldovinești! Dar mai ales, nu ținea s-o impună! Mărturisesc că-mi pică cum nu se poate mai bine relatarea lui Puiu! Dintotdeauna i-am luat apărarea profesorului meu , Al..Graur, cu puțina mea autoritate, în puținele subiecte controversate rămase de la Acad. Graur. Menționez cu plăcere că din toată facultatea, numai eu si de-atunci colegul Rujan, îi spuneam „domnule profesor”! Cum să-i zicem unui mare „domn”… „tovarășe”?!…
Ce notă i-a dat Graur? Un nesperat 10! Nu se aștepta Puiu (Rujan), după ce îl contrazisese tot timpul!… Detaliu amuzant: când tatăl lui Puiu a aflat că fiul său a luat nota 10 la examenul cu marele Graur, i-a dublat subvenția lunară!…Pică mănușă această poveste, din care deduc și se dovedește că Alexandru Graur nu credea o iotă din povestea cu o limba moldovenească, separata, vorbita peste Prut.
Ba mai mult chiar, un alt coleg de-al nostru, vestit pentru o juma’ de viata petrecuta prin biblioteci, ascultând povestea lui Puiu, a intervenit: primul care a afirmat că există …in teorie acea pârdalnică limbă moldovenească, ar fi fost tot un academician vestit: Emil Petrovici!… Ar merita lămurită și această chestiune! Dar și Emil Petrovici, putem fi siguri, va fi având povestea sa, care să-l exonereze de rușinoasa teză!
Ion Coja
N.R.
În foto(în ordinea apariției): Ion Coja, Alexandru Graur, George Ivașcu,
