Iulian Cătălui despre ,,Dinamica limbii şi politici lingvistice de reducere a degradării limbii române” (III)

Vă prezentăm continuarea eseului prezentat la Sala Senatului Academiei Fortelor Aeriene ,,Henri Coanda” din Brașov al scriitorul Iulian Cătălui, în cadrul Colocviului ,,Cultura Limbii”, cu ocazia primei editii a Festivalului ,,Limba Română” din Brașov, ce a avut loc în perioada 30-31 august 2019.
La acest colocviu au participat nume importante ale literaturii, istoriei, filosofiei si culturii romanesti precum: acad. Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Mircea Mihaies, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Ovidiu Pecican, Ion Dur, Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Abaluta, Vasile Spiridon, Laszlo Alexandru, Mihaela Malea Stroe, Adrian Lesenciuc sau Cristian Patrasconiu. 

Redăm aici partea a doua a eseului  ,,Dinamica limbii şi politici lingvistice de reducere a degradării limbii române” a scriitorului Cătălui. 

III) Dinamica limbii: factori şi principii 
Dinamica unei limbi este dată de mai mulţi factori precum: inovaţia şi creaţia lingvistică, schimbarea limbii în timp şi creativitatea, despre care vorbea cunoscutul lingvist român din exil Eugen Coşeriu, creativitatea, alături de „alteritate”, reprezentând cele două principii universale, opuse dar şi coexistente, primul privind limba ca activitate creatoare a indivizilor care o folosesc, iar al doilea o priveşte destinată şi altora, deci orientată spre interlocutori.
Dinamica limbii este apoi analizată din două puncte de vedere coşeriene: în diacronie şi în sincronie.
Dinamica în diacronie e o „mişcare pe verticală”, dinamica limbii însemnând transformările ei succesive, determinate de evoluţia internă a propriului sistem lingvistic şi de factori externi, de factori istorici sau culturali, cum ar fi: unificarea sau dezmembrarea teritorială, contactul dintre limbi, direct sau indirect, contribuţia expresă a unor personalităţi culturale (de exemplu, Eminescu, creatorul limbii poetice româneşti, Arghezi, creatorul poeziei moderne româneşti sau Nichita Stănescu, creatorul unui nou limbaj poetic în anii 1960 etc.), în condiţii istorice date, la impunerea unei norme lingvistice.

Dinamica în sincronie, care este o „mişcare orizontală”, se consideră situaţia limbii dintr-o perioadă mai mare sau mai mică, mergând până la un secol, sau diversificarea manifestărilor unei limbi la un anumit moment din evoluţia ei, prin numeroşi factori: factori geografici, spaţiali, având ca efect varietăţile teritoriale ale unei limbi – subgraiuri, graiuri, dialecte etc.

În studierea „dinamicii limbii” sunt esenţiale două distincţii:
1). Între uz şi normă şi
2). Între individual şi colectiv, dar fundamentală este şi regula „unităţii stilistice”, adică urmărirea faptelor de limbă din acelaşi registru/ nivel; trecând la distincţia între uz şi normă, se cunoaşte faptul că uzul este mult mai dinamic – mobil şi variat – decât norma, care se schimbă lent în timp şi admite mai puţine variante.

Dinamica normei se studiază prin examinarea „indicaţiilor explicite” din diverse lucrări normative ca: gramatici, dicţionare, îndreptare ortografice şi ortoepice; în măsura în care se ia în considerare şi aplicarea lor în textul lucrărilor respective, se trece de la dinamica normei la dinamica uzului normatorilor, operaţia de confruntare a teoriei cu practica fiind bine venită pentru evaluarea eficienţei celei dintâi. La nivelul ipostazei literare a unei limbii, modificarea normei implică „forurile culturale” şi decizia „autorităţilor lingvistice”, deci, aici am avea deja un prim exemplu de „politică lingvistică”.

Dinamica „uzului individual” poate fi urmărită pe orizontală în variantele ocurente în idiolectul unui vorbitor/ scriitor, iar pe verticală în transformarea în timp a unui idiolect, reflectată, de exemplu, în ediţiile diferite ale unor scrieri, faimos fiind cazul unor scriitori din secolul al XIX-lea, Costache Negruzzi sau Grigore Alexandrescu.

Limba română actuală a cunoscut (în sens larg) epoci şi perioade diferite din punct de vedere al dinamicii, în uz şi normă; astfel, primul deceniu de după Marea Unire din 1918 a fost caracterizat printr-un „uz neunitar”, ca efect al diversităţii şi tulburărilor de tot felul produse de Unire (s-a discutat atunci despre „româneasca de după război” sau „răsboiu”, cum se zicea atunci), dar treptat lucrurile s-au aşezat, susţine lingvistul Mioara Avram, la aceasta contribuind atât influenţa „reformei ortografice” din anul 1932, cât şi acţiunile de cultivare a limbii ale unor lingvişti cu autoritate recunoscută, deşi au fost şi încercări de „normare divergentă” (August Scriban).
Cele două cazuri, reforma ortografică şi acţiunile de cultivare a limbii ale lingviştilor renumiţi sunt exemple clare de „politică lingvistică”, legătura dintre aceasta şi dinamica limbii române fiind evidentă.

Perioada regimului comunist s-a remarcat, din păcate, printr-o „puternică impunere a normei” (s.m.) stabilite în lucrările academice din anii 1950; norma a cunoscut puţină variaţie, modificări în 1965 şi 1982, iar „dinamica uzului” a fost ascunsă în bună parte în această perioadă de „controlul redacţional instituţionalizat”, astfel încât textele tipărite nu reflectau întotdeauna limba manuscrisului original.

Totuşi, în acelaşi regim comunist au rămas fără succes încercările de a interveni în „dinamica normei vorbirii”, cum a fost celebrul decret semnat de dictatorul N. Ceauşescu la începutul anilor 1980, prin care se interzicea întrebuinţarea ca formulă de adresare a lui domnule şi generalizarea lui tovarăş, ca semn al „triumfului socialismului” multilateral dezvoltat.

De remarcat că, cel puţin în instituţiile statului comunist, la nivel oficial, se utiliza termenul infam de tovarăş, în timp ce la nivelul oamenilor obişnuiţi se folosea formula domnule.

Perioada „strict actuală”, de după 1989, se caracterizează, în opinia Mioarei Avram, printr-o dinamică a uzului ieşită din comun, pe fondul unei libertăţi vecine cu anarhia, şi prin tendinţe de contestare şi modificare a normei. În cadrul perioadei actuale „în sens restrâns” se constată „o scădere a dinamicii”, în pofida faptului că imediat după „Loviluţia” (iată un joc de cuvinte din presa postdecembristă!)  din 1989, cel puţin în materie de vocabular, aproape orice pagină de ziar arunca pe piaţa mass-media, şi nu numai, cuvinte noi împrumutate sau „formaţii interne”, în timp ce acum „recolta de noutăţi” este mult mai săracă şi mai rară, fără a fi nulă.

Au apărut chiar cuvinte la modă ale tranziţiei, pe care acum ni le amintim cu oarecare nostalgie, printre acestea, numărându-se, alături de anglicisme, „derivate şi compuse noi” ca: brucanizare, cederizare, cotrocenizare, dughenizare, fesenizare, macdonaldizare, pedeserizare, cu verbele aferente, „a brucaniza”, „a cotroceniza”, „a dugheniza”, „a macdonaldiza” etc. (formate din substantive plus sufixul lexical –iza, sau chiar din nume de persoane, Brucan, la care s-a adăugat sufixul lexical -iza), buticar, chioşcar, răspândac, zvoner, scenarită, mineriadă, golaniadă, criptocomunist şi multe altele.

Putem aminti aici şi cazul primului premier de după 1989, Petre Roman, care folosea foarte des cuvinte împrumutate din alte limbi ca: a achiesa (din francezul acquiescer) şi a implementa (din englezescul to implement), care s-au încetăţenit şi în limba română.

Dar, de asemenea, îl putem aminti pe istoricul şi politologul englez, Timothy Garton Ash, care a creat, tot după 1989, un frumos joc de cuvinte, în engleză, respectiv refolution, din doi termeni revolution şi reform. 

În timp ce o parte a presei folosea un limbaj cât de cât cultivat, ziare, „fiţuici” şi „foi” de scandal (tabloide) îşi făceau un titlu de glorie din a răscoli prin rezidurile limbii de mahala, promovând violenţa verbală, „xenofobia nudă” şi vulgaritatea în forme intolerabile, dintre publicaţiile care întrebuinţau un limbaj de o violenţă verbală şi scrisă incredibilă detaşându-se revista „România Mare”, condusă de fostul versificator ceauşist Corneliu Vadim Tudor, totul ducând la degradarea limbii române în spaţiul public, şi nu numai.

Share on Facebook

Tweet

Follow us