Da, obârsia și strabunii lui Mihai Eminescu, este Blajul si Alba Iulia,de unde au „emigrat” la Ipotesti!!
Fără să insistăm şi asupra altor ipoteze fanteziste privind originea alogenă a strămoşilor poetului Neamului, vom consemna doar faptul că cel mai mare scriitor al românilor a fost revendicat, de multe ori hazardat,pana si de...bulgari ( după Al. Macedonski, adversarul cel mai aprig a lui Eminescu), de suedezi (conform unei schiţe biografice semnate de Ghe. Nicoleanu, redactor la revista „Fântâna Blanduziei”), de polonezi (după părerea profesorului Leca Morariu), de armeni (conform prof. Peter Tomaschek), de sârbi (potrivit paharnicului moldovean Constantin Sion), de albanezi (după presupunerea Slavici), de nemţi (cum credea prof. Ghe. Isăcescu), de evrei (potrivit unei aluzii a eminescologului Augustin Z. N. Pop).Ulterior, descoperirile de arhivă şi prezenţa în rândul Eminovicilor a unei puternice conştiinţe româneşti i-au determinat, în replică, şi pe alţi cercetători mai noi să-şi înceapă căutările în interiorul graniţelor noastre etnice.
Prima dintre provinciile noastre istorice care concură la titlul de leagăn al strămoşilor lui Eminescu este, după cum era şi de aşteptat, Bucovina. Printre cei care considerau că strămoşii dinspre tată ai poetului sunt „moldoveni neaoşi din Bucovina lui Ştefan Vodă” se numără deja profesorul cernăuţean Vasile Gherasim, colegul poetului de la Cernăuţi Theodor Ştefanelli,dar si divinul critic George Călinescu, cercetătorul Ion Creţu, eminescologul Augustin Z. N. Pop etc.Poetul însuşi se consideră de obârşie bucovineană („Eu sunt bucovinean. Tata s-a născut în Bucovina.”) De aceeaşi părere era şi fratele poetului, Matei, Un critic literar interbelic, D. Caracostea,el insusui aroman, plasează pe primii Eminovici în… zona sud-dunăreană, respectiv la aromâni. si nici mai târziu, istoricul N. Iorga,nu respinge presupunerea că patronimul Iminovici trebuie să fi sunat drept Minovici, nume,aromân.Să mai notăm că un cercetător contemporan, consideră că Emin nu este un nume oriental, ci unul … tracic, atestat documentar pe pământul Dobrogei noastre. Aşadar, la obârşie, Eminovicii ar proveni din Dobrogea, trăgându-se practic …direct din Burebista!
De mai multă vreme, cunoscutul eminescolog contemporan Dimitrie Vatamaniuc emite cu argumente , o nouă ipoteză despre obârşia lui Eminescu, potrivit căreia strămoşii bucovineni ai poetului trebuie să fi fost la origine „emigranţi transilvăneni”. Ipoteza o întreţinuse, pe la 1932, şi criticul G. Bogdan Duică, de vreme ce scria următoarele: „Pentru cei ce caută în patronimul Eminovici turcisme şi polonisme, iată, între elevii şcoalei româneşti din Blaj se afla la 1757 un elev Vasile Iminovici (din Blaj)”. „Revista arhivelor” apărută în 1930 cuprindea în paginile sale nu unul, ci patru elevi cu numele Iminovici. Pe la 1936, un lingvist, Ştefan Paşca, semnala prezenţa aceleiaşi familii Iminovici şi în satul Vad (din Făgăraş).
Existenţa în Transilvania, şi în primul rând în Blaj si Alba a mai multor persoane cu numele Iminovici, atestaţi cu câteva decenii bune înaintea Eminovicilor din Bucovina, aceştia din urmă apărând în acte abia după 1784,( data înfiinţării primei condici de stare civilă la parohia din satul Călineştii lui Cuparencu), l-a determinat pe Dimitrie Vatamaniuc să întreprindă o călătorie de studii la Blaj si Alba Iulia, unde avea să descopere prin actele de stare civilă de acolo şi alţi Iminovici, pe lângă cei consemnaţi în urbarii. A descoperit apoi, că familii cu nume Iminovici trăiesc şi azi în Vad,langa Fagaras, dar si in Răşinari, Cisnădie,Alba , fapt care i-a întărit convingerea că, la obârşie, strămoşii lui Eminescu trebuie să fi fost „emigranţi transilvăneni”.Corect!
Eminescologul va scrie un studiu cu titlu retoric – Să fie Blajul vatra străbunilor lui Eminescu? –, încercând să răspundă cine şi din ce motive Iminovicii din Ardeal (ca si secuii!) au părăsit vatra lor seculară, luând calea pribegiei spre această provincie a sperantzei, din nordul Moldovei. Ajunge la concluzia că întâiul dintre Iminovicii transilvăneni care a trecut munţii în Moldova de Sus a fost străbunicul poetului, Petrea Iminovici.Cât priveşte motivul pribegiei sale în Bucovina, el se poate rezuma doar la două cuvinte: persecuţie religioasă. Dimitrie Vatamaniuc a reţinut că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au existat în Transilvania numeroase mişcări ale românilor iobagi, cauzate de prigoana religioasă declanşată de austro-ungari, în scopul de a-i uni cu biserica Apusului. Citându-l pe Nicolae Iorga, din Transilvania au fugit, prigoniţi religios, de pe moşiile grofilor, vreo 24.000 de familii, spre a se aşeza fie în Moldova, fie în Muntenia. Astfel, Dimitrie Vatamaniuc conchide: „În exodul românilor transilvăneni din aceşti ani trec în Bucovina şi aceia dintre Iminovici care nu acceptă să-şi părăsească legea străbună”.
Nu poate fi ocolită şi ipoteza unui alt respectabil eminescolog, Petru Rezuş, potrivit căruia obârşia strămoşilor lui Eminescu trebuie plasată dincolo de Carpaţi, dar nu numai în Blaj si Alba , ci în … provincia de unde s-a ridicat, trecând munţii în Moldova, însuşi Bogdan Descălecătorul. „Eminovicenii din Bucovina – constată Petru Rezuş – sunt astfel veniţi de peste munte, din Maramureş”, argumentul esenţial la stabilirea adevărului eminoviciano – eminescian pe traseul Călineşti – Dumbrăveni – Botoşani – Ipoteşti.
De la început, trebuie specificat, pe baza documentelor istorice de la Arhivele Statului din Suceava şi a celor din mitricile bisericeşti de la parohia din Călineştii lui Cuparencu, că satul Călineşti este atestat documentar încă din secolul al XV-lea, de pe vremea lui Alexandru cel Bun, ca o aşezare românească, întemeiată de un harnic gospodar, Călin, locuitorii săi numindu-se călineşteni.Biserica de piatră din Călineştii (lui Cuparencu) este ctitoria lui Mihalachi Cuparencu, zidită între anii 1791 – 1798, dar târnosită abia în 1805, cu contribuţia esenţială a dascălului Vasile Eminovici, descins la Călineşti în toamna anului 1804,.Revenind la bunicul poetului, Vasile Eminovici,cercetatorul Ion Roşu stabileşte, pe baza protocoalelor şcolare de la Blaj, că nu Petrea Eminovici este primul descinzător al Eminovicilor din Blaj în Bucovina, ci Vasile Eminovici, fiul lui Petrea şi al Agafiei.Vasile Eminovici s-a născut la Blaj, în anul 1778, deprinzând slovele pe băncile „şcoalei de obşte”, devenită, începând din 1872, Şcoală normală, unde va fi avut ca profesori, probabil pe Ioan Pop, Samuil Coltar , iar ca director şi catihet pe cunoscutul corifeu al Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai.
Din fericire, în anul 1989, la Editura „Cartea Românească” din Bucureşti, a apucat sa apară o carte emblematică pentru biografia eminesciană, Legendă şi adevăr în biografia lui Mihai Eminescu, semnată de regretatul eminescolog Ion Roşu.Cartea respectivă vine să pună ordine în originile biografiei pe linie paternă şi maternă a celui mai mare scriitor al românilor, să combată pe bază de documente tezele şi opiniile preopinenţilor săi întru eminescologie şi să propună, tot pe bază de documente arhivistice, elementele cele mai aproape de adevăr privind originea patronimului Eminovici, precum şi obârşia primilor membri ai familiei Eminovici din Bucovina, argumentul esenţial la stabilirea adevărului eminoviciano – eminescian pe traseul Călineştii lui Cuparencu – Dumbrăveni – Botoşani – Ipoteşti.De la început, trebuie specificat, pe baza documentelor istorice de la Arhivele Statului din Suceava şi a celor din mitricile bisericeşti că satul Călineşti este atestat documentar încă din secolul al XV-lea, de pe vremea lui Alexandru cel Bun, ca o aşezare românească, întemeiată de un oarecare Călin, locuitorii săi numindu-se călineşteni.Biserica de piatră din Călineştii (lui Cuparencu) este ctitoria lui Mihalachi Cuparencu, zidită între anii 1791 – 1798, dar târnosită abia în 1805, cu contribuţia esenţială a dascălului Vasile Eminovici, descins la Călineşti în toamna anului 1804,
.Revenind la bunicul poetului, Vasile Eminovici,cercetatorul Ion Roşu stabileşte, pe baza protocoalelor şcolare de la Blaj, că nu Petrea Eminovici este primul descinzător al Eminovicilor din Blaj în Bucovina, ci Vasile Eminovici, fiul lui Petrea şi al Agafiei.Vasile Eminovici s-a născut la Blaj, în anul 1778, deprinzând slovele pe băncile „şcoalei de obşte”, devenită, începând din 1872, Şcoală normală, unde va fi avut ca profesori, probabil pe Ioan Pop, Samuil Coltar , iar ca director şi catihet pe cunoscutul corifeu al Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai. De ce va fi ales în 1804 bunicul poetului drept loc al emigrării sale Bucovina? Răspunsul este relativ uşor de dat: pentru că, spre deosebire de Transilvania, această provincie resimţea în mod acut lipsa ştiutorilor de carte, astfel că un „ citeţ” ardelean îşi putea găsi aici adesea un loc mai bun decât acasă, ajungând cu ştiinţa sa de carte chiar în rândul privilegiaţilor, adică al celor scutiţi de bir. Cât priveşte, alegerea Călineştilor ca punct final al acestei aventuri, ea are un resort şi mai simplu: emigrantul ardelean găsise aici un loc vacant de dascăl bisericesc. Încă în 1774, recensământul lui Rimskii – Korsakov găsea la Călineşti, în rândul privilegiaţilor, doar „1 popă”, astfel că Vasile Eminovici, care era dotat pe deasupra şi cu darul cântării, a fost primit aici cu braţele deschise.
Ion Roşu combate cu pertinenţă si versiunea lui George Călinescu (preluată de la Vasile Gherasim) că instalarea lui Vasile Eminovici ca dascăl la Călineşti a fost „orânduită” de către boierul Cârstea de la Costâna, proprietarul unei jumătăţi de moşie din Călineştii (lui Cuparencu).În realitate, aşezate pe baze documentare ferme, lucrurile arată să fi stat astfel: Vasile Eminovici soseşte la Călineştii( lui Cuparencu) în toamna anului 1804 şi, în urma înţelegerii cu stăpânii satului, rămâne dascăl la parohie. După instalarea în sat, Vasile Eminovici a primit, după obiceiul locului, de la „patronii” Călineştilor casă de locuit şi lot agricol din „fondul religionar”, de pe care să-şi agonisească cele necesare existenţei. Casa atribuită este cea de la nr. 27, construită desigur mai demult cu destinaţia de a sluji drept locuinţă cantorului bisericesc.
Se pare că patronii Călineştilor i-au donat definitiv lui Vasile Eminovici casa de la nr. 27, căci după moartea acestuia, ea rămâne pe mai departe în posesia familiei Eminovici.Angajându-se ca dascăl bisericesc, bunicul poetului devine din acel moment unul din oamenii de vază ai satului, deoarece în acele timpuri slujitorii bisericii erau trecuţi printre scutiţii de dări şi de „robotă”.Acum, că pe lângă aceste avantaje evidente create de stăpânii satului tânărul dascăl va mai fi primit cândva din partea baronului Ion Cârstea de la Costâna 4 fălci de pământ, ca danie, nu-i imposibil, de vreme ce acelaşi baron va juca un rol esenţial în destinul fiului mai mare al dascălului Vasile Eminovici, anume Gheorghe, viitorul căminar. De altfel, în aceeaşi perioadă, baronul Ion Cârstea îl va împroprietări cu 5 fălci de pământ şi pe preotul Nicolae Sevescu de la parohia Călineştii lui Cuparencu.Ion Roşu consultă cu atenţie Conscripţia asupra tuturor persoanelor din parohia bisericii cu hramul Sf. Îngeri din Călineşti şi petrecerea lor, datată 6 noiembrie 1806, şi constată că la casa cu nr. 27 sunt trecuţi următorii locatari: Vasile Eminovici – dascăl; Ioana – soţia lui; Agafia – maica lui; Ion – nepotul lui; Elena – mătuşa lui.Având în vedere aceste evidenţe, Ion Roşu conchide definitiv că „întemeietorul ramurii bucovinene a strămoşilor poetului este Vasile Eminovici, descins în bătătura de la nr. 27 în perioada august 1804 – noiembrie 1806.După căsătoria cu Ioana Sârghie,sigur… româncă, probabil imediat după orânduirea sa ca dascăl în toamna anului 1804, Vasile Eminovici şi-a îndeplinit cu vrednicie funcţia, iar până la angajarea unui al doilea dascăl, nu-i exclus ca bunicul poetului să fi jucat avant la lettre rolul unui bădiţa Vasile din Amintirile … lui Creangă.Ca mai toate familiile româneşti de pe vremuri, şi cea a dascălului din Călineşti a fost binecuvântată cu o casă de copii, veniţi pe lume tot la doi – trei ani, într-un ritm aproape de metronom.
În privinţa numelui şi numărului copiilor dascălului au existat de-a lungul timpului controverse în rândul cercetătorilor, începând cu Vasile Gherasim, continuând cu Augustin Z. N. Pop şi Dimitrie Vatamaniuc şi sfârşind, în varianta cea mai aproape de adevăr, cu Ion Roşu.Pe baza Conscripţiilor de la parohia Călineştii lui Cuparencu, Ion Roşu stabileşte că în casa de la nr. 27 au venit pe lume următoarele odrasle:1. Maria – n. 26 ian. 1807 – d. 31 ian. 1875;2. Elena – n. 23 iunie 1809 – d. 10 febr. 1887;3. Gheorghe – n. 10 febr.1812 – d. 7 ian.1884; 4. Ioan – n. 14 martie 1816 – d. 21 febr. 1877;5. Ştefan – n. 24 ian. 1819 – d. ? 1848;6. Ana – n. 10 oct. 1821 – d. 24 ian.1907;7. Catrina – n. 16 oct. 1824 – d. 5 nov.1897;8. Iordachie – n. 21 martie 1827 – d. 13 aprilie 1827.
În volumul apărut în 1989, Ion Roşu acordă fiecărei odrasle a dascălului date şi caracterizări inedite, noi însă ne vom îndrepta atenţia, în cele ce urmează, asupra lui Gheorghe, tatăl poetului, şi asupra lui Ştefan, amândoi având legătură directă cu comuna Dumbrăveni, pe atunci moşia lui Constantin Balş.Ştiutor de carte acumulată la Şcoala Normală de la Blaj şi iubitor de limbă şi cultură românească, dascălul Vasile Eminovici va căuta să ofere fiilor săi (cu excepţia lui Ioan, care rămâne în bătătura de la nr. 27, dar ocupă în sat diverse funcţii, între care cea de „vornic” şi „epitrop bisericesc”) posibilitatea de a studia la şcolile vremii, alegând în cele din urmă, o „şcoală moldovenească” de la Suceava, care avea în persoana unui dascăl Ioniţă un pedagog cu reale aptitudini.Prin urmare, la 14 ani adolescentul Gheorghe Eminovici din Călineştii lui Cuparencu este înscris la „şcoala moldovenească” de la Suceava, pe care o absolvă, după 3 ani, în mod strălucit. Această stare de lucruri atrage atenţia baronului Ion Cârstea din Costâna, care îl cunoştea îndeajuns de bine pe dascălul de Călineştii , încă de pe vremea când îi oferise, ca danie, 4 fălci de pământ.
În consecinţă, în anul 1829, absolventul „şcolii moldoveneşti” din Suceava este angajat ca „scriitoraş” pe moşia boierului de la Costâna. Aici dovedeşte nu doar ştiinţă de carte si o bună memorie, chibzuinţă şi îndârjire în muncă..Astfel că, în anul 1831 îl vedem pe tânărul Gheorghe Eminovici deja angajat de boierul Balş, mai întâi ca sluger, iar apoi ca administrator al moşiei de la Dumbrăveni. Devine omul de încredere al boierului Balş şi după căsătoria, în anul 1840, cu Raluca Iuraşcu, fiica stolnicului de la Joldeşti, primeşte o locuinţă încăpătoare la conacul de la Dumbrăveni.Agonisind avere în calitate de sluger, dar primind şi o importantă dotă din partea socrului de la Joldeşti, Gheorghe Eminovici reuşeşte să cumpere, cum se obişnuia pe atunci, de la domnitorul Mihail Sturdza, rangul de căminar, domnitorul apreciindu-i cu largheţe faptele săvârşite „în slujba patrii”.Între timp, prin 1848, s-a ivit pentru Gheorghe Eminovici o posibilitate mult mai surâzătoare: cumpărarea a 288 de fălci de pământ din moşia Ipoteşti. Astfel, trecând prin instanţe judecătoreşti, împrumuturi şi calcule, căminarul devine proprietarul moşiei Ipoteştilor, Dar abia în 1852 se produce mutarea la Ipoteşti şi a mai trecut o vreme până ce şi casa nouă a fost terminată, întreaga familie privind cu bucurie mirifica lume a acestor locuri, Mai cu seamă genialul Mihai găsind aici un mediu propice de revenire în mijlocul naturii.
Este de presupus, ipotetic, că şi cel de-al şaptelea copil al familiei,nemuritorul Mihai, ar fi fost conceput într-o primăvară timpurie tot la Dumbrăveni, deşi a fost botezat într-o iarnă geroasă a anului 1850, la Biserica Uspenia din Botoşani. Tot aşa, ţinând cont că mutarea propriu-zisă şi definitivă la Ipoteşti s-a făcut abia în vara anului 1852, putem presupune, tot ipotetic, că în verile anilor 1850 şi 1851 pruncul Mihăiţă ar fi călcat desculţ, sub privirile ocrotitoare ale Ralucăi, şi pe ţărâna binecuvântată a Dumbrăvenilor.Este acesta un motiv de mândrie şi de bucurie pentru locuitorii de astăzi ai frumoasei comune sucevene, ai cărei edili încearcă să permanentizeze la Dumbrăveni, la fiecare mijloc de iunie, Festivalul literar-artistic „Mihai Eminescu”.
