Academia Română contrazice toată adunătura de analfabeți istorici ce-și dau cu părerea despre Mișcarea Legionară: „Nu a fost fascistă!”
„Elementele de doctrină legionară apără şi promovează tradiţionalismul, specificul şi realităţile româneşti, creştinismul ortodox, cerinţa instaurării unui stat autoritar, formarea unei elite disciplinate, naţionaliste, care să educe masele în acelaşi spirit, revoluţia spirituală, care să conducă la formarea «omului nou», cetăţean având calităţi superioare, devotament şi spirit de jertfă pentru interesul naţional.”
ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL NAȚIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI
Proiect de lege iniţiat de parlamentarii PNL
Proiect adoptat de Senat la 8 aprilie 2014
Observaţii
Mişcarea Legionară este o organizaţie care aparţine extremei drepte din România, creată la 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, sub numele de Legiunea Arhanghelul Mihail (şi NU Arhanghelului).
Ea se încadrează în contextul general al refacerii şi reformării societăţii româneşti după 1918, manifestându-se cu deosebire în marile oraşe, cu aderenţă în rândurile studenţilor, a unei părţi a intelectualităţii, a clerului ortodox şi a micii burghezii.
Întemeietorii Legiunii nu au elaborat o doctrină, un program în sensul deplin al termenului. În lucrarea sa Pentru legionari (1936), Corneliu Zelea Codreanu arată că piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic.
Accentul se pune pe crearea elitei politice ca proces de acumulări lente şi pe educarea tineretului în spiritul naţionalismului, al promovării vechilor tradiţii ale poporului român, antibolşevism, reformarea economică, socială şi politică a societăţii româneşti, având o componentă religioasă puternică, aceasta din urmă conferind un caracter original Mişcării Legionare în contextul mişcărilor de extremă dreaptă europene ale vremii.
Prin valorile promovate, Mişcarea Legionară nu poate fi inclusă automat, a priori, în curentul „fascist“, încă nedefinit complet şi perceput astăzi ca „depersonalizat” la scară europeană pentru că se nesocotesc trăsăturile fundamental naţionale.
Aversiunea faţă de bolşevism şi lupta împotriva acestuia apropie Mişcarea Legionară de specificul epocii, de fascismul italian şi de naţional-socialismul german, dar fără a permite înglobarea sa într-una dintre aceste doctrine. Elementele de doctrină legionară apără şi promovează tradiţionalismul, specificul şi realităţile româneşti, creştinismul ortodox, cerinţa instaurării unui stat autoritar, formarea unei elite disciplinate, naţionaliste, care să educe masele în acelaşi spirit, revoluţia spirituală, care să conducă la formarea „omului nou”, cetăţean având calităţi superioare, devotament şi spirit de jertfă pentru interesul naţional.
Persecutată de la înfiinţare, scoasă în afara legii de mai multe ori până la interzicerea din 1937, Mişcarea Legionară a avut, ca membri şi simpatizanţi, o parte importantă a elitei intelectualităţii interbelice (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Dumitrescu, Vasile Christescu, Constantin Noica, Dan Barbilian, Petre Tuţea, Radu Demetrescu-Gyr etc.). Aceleaşi persecuţii continuă în perioada regimului antonescian şi comunist.
Este important de reţinut faptul că adevărata măsură a luptei antibolşevice a fost dată de Mişcarea Legionară pe front, prin înrolarea deţinuţilor politici în batalioanele disciplinare destinate primei linii, unde s-au evidenţiat prin MARI fapte de vitejie, apoi în lupta împotriva instaurării regimului comunist.
Componenta majoră a mişcării naţionale de rezistenţă anticomunistă din România a fost legionară, realitate ilustrată prin procentul major al deţinuţilor politici din perioada 1945-1964, apreciat la circa 75%.
Acad. Dan Berindei
Conform declaraţiei publice (2011) a Acad. Dan Berindei, Preşedinte de Onoare [la acel moment, n.n.] al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române, Mişcarea Legionară nu poate fi calificată drept „fascistă” întrucât nu întruneşte, prin elementele de doctrină pe care le-a adoptat şi promovat, un caracter ideologic fascist.
* Credem că, în discuţiile politice şi abordările juridice pe marginea subiectului OUG 31/2002 sunt utile următoarele precizări:
– echitatea politico-juridică prin exagerare a statutului de „legionar” şi extindere la alţi combatanţi ai rezistenţei anticomuniste şi membrii altor partide politice, în contextul propagandei sovietice şi comuniste de „defascizare” după 23 august 1944 şi Convenţia de Armistițiu din 12 septembrie 1944 cu Naţiunile Unite;
– extinderea culpei ab initia de „a fi legionar” în cadrul proceselor politice din anii stalinismului şi dejismului asupra multor condamnaţi din loturile rezistenţei armate anticomuniste;
– culpa de apartenenţă la organizaţii care au promovat crime şi asasinate politice este individuală prin acte întocmite pe un probatoriu corect şi concret, şi nu colectivă, respectându-se drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, aşa cum sunt definite de reglementările internaţionale în materie;
– de asemenea, este nevoie să fie avută în vedere necesitatea unei abordări integrate în materie de drept penal asupra rasismului şi xenofobiei „pentru a se garanta că aceleaşi fapte constituie o infracţiune în toate statele membre U.E. şi să se prevadă sancţiuni efective proporţionale pentru persoanele fizice sau juridice care au comis sau sunt răspunzătoare pentru astfel de sancţiuni” (Punctul 5 din Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2008).
Director,
Prof. dr. Radu Ciuceanu
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului – Academia Română
SIRE, DINTRO ZDEANTZA NU PUTETI face un steag !
REGELE CAROL al II-lea se afla atunci într-un moment foarte greu al vieţii sale, implicat în afaceri murdare de corupţie aşa cum am văzut – izolat şi cu imagine foarte proastă. Elena Lupescu i-a facilitat accesul la presa socialistă şi la reţelele de propagandişti ai acestuia, singura parte dispusă la apărarea publică a prinţului infractor, împotriva guvernului liberal. Firele ipotezei unei Elena Lupescu agentă sovietică, se leagă şi de acest domeniu, mai ales prin suspectele sale deplasări la Viena, unde femeia afirma că îşi vizitează mama, trecută la catolicism. Cum în unele ocazii s-a constatat că mama Elenei Lupescu era bine-merci la Bucureşti, putem presupune că amanta regelui avea întâlniri conspirative cu şefii INO. Numită mai întâi osobîiotdel, în cadrul C.E.K.A., secţia specială a GPU pentru activitatea de spionaj a URSS pe teritorii străine, INO îşi instalase sediul la Viena, beneficiind de sume imense şi de o bancă de documente secrete, furate sau copiate din cancelariile statelor europene. Carol găsise nu numai o parteneră, ci şi o protectoare. Momentul psihologic a fost probabil din întâmplare, foarte potrivit, deoarece tocmai atunci „dragostea oedipiană” a lui Carol, faţă de mama lui se transformase în gelozie şi resentiment. Un portret prea bun al acestui moment face autorul Paul D. Quinlan, pentru a căuta alte explicaţii:
Din arsenalul psihiatric folosit de Elena Lupescu nu lipseau nici fantomele, legenda „femeii în alb” care bântuie Castelul Peleş fiind o speculaţie ignobilă a naturii ultra poetice, încărcate de misticism şi ciudăţenii a fostei regine Elisabeta, cu care roşcata cu ochiiverzi îl speria pe partenerul ei. Pentru a-l convinge că este mereu în pericol, Elena Lupescu s-a oferit să gătească personal mâncarea lui Carol şi să o guste prima, împotriva tentativelor de otrăvire.
Cuplul Elena Lupescu – Puiu Dumitrescu a ştiut mereu să apeleze la ideea unui atentat la viaţa lui Carol, folosindu-se de frica patologică a acestuia şi arătându-i pe rând duşmani care erau de fapt inamici ai celor doi. Prin aceeaşi metodă psihologică a fost determinată şi asasinarea mai târziu a lui Cornelea Codreanu.
De ce a avut Elena Lupescu o ură aşa de mare pe Corneliu Zelea Codreanu?
Pentru că în timpul întrevederii dintre Carol şi Codreanu, Elena Lupescu cunoscându-l pe Codreanu care era un bărbat frumos şi l-a dorit ca amant, făcându-i oferte indecente cu tentă sexuală (se ştia din punct de vedere sexual era nesăţioasă). Codreanu a refuzat-o pierzând cu această ocazie avantajele pe care le-ar fi avut dacă ar fi devenit amantul ei şi atrăgându-şi ura Elenei Lupescu. Refuzul lui Codreanu pur şi simplu a umilit-o.
Când a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu, Elena Lupescu aştepta această veste îmbrăcată în alb, în faţa tabloului „Haman impolrând mila Esterei”, închipuindu-şi că prin moartea lui Codreanu, khazarii din România scapă de un duşman periculos.
Din punct de vedere al relatiei sexuale, Elena Lupescu – pentru a nu ne îndepărta de promiscuitatea descrisă – apela din belşug, la o practică a caselor de toleranţă, prin „tratarea” organului ei sexual cu piatră acră, un astrigent menit să atenueze efectul fizic deformant al unor contacte sexuale îndelungate şi excesive.Averea Elenei Lupescu se compunea din: vila de pe Al. Vulpache, două vile la Sinaia, o vilă la Eforie, casele din str. Pivnicerului şi ferma Soşca (spre Otopeni). De când a devenit târfă regală a putut să strângă o „brumă” de avere. Era zgârcită: ce rămânea de la masă se trimitea la fratele său, la tatăl ei sau la Coca Ambrozie. Ajuta pe khazarii săraci, dar niciodată pe români săraci. Servitorii nu aveau voie să vorbească cu nimeni, nici cu părinţii sau copii lor. Când a plecat din ţară a ridicat: 38 de cufere mari; blănuri: 3 hermine albe, 16 blănuri, 8 vulpi, 4 cape; rochii 200; argintărie (pentru 36 de persoane) completă, cu farfurii; 4 tablouri de mare valoare. În ziua plecării fratele ei a ridicat un geamantan de bani.
Am insistat pe toate aceste amănunte indiscrete, cu scopul precis de a înţelege cine a condus România, între anii 1930 şi 1940 şi de ce camarila a fost atât de importantă în exercitarea puterii statului nostru.
(Alex Mihai Stoienescu – Istoria loviturilor de stat în România (Historia – Revistă de istorie)