Există Dumnezeu?
Răspunsul lui Anton DUMITRIU, un foarte important filozof si logician din mileniul trecut…
„Această întrebare a fost pusă si unui mare savant al timpului nostru, Albert Einstein. El a răspuns: «Nu cred ca te astepţi să spun da! Dar când văd armonia aceasta a lumii, nu pot să nu mă întreb: oare?». Când eram adolescent, am citit în Dicţionarul filosofic al lui Voltaire unde, după ce a analizat toate argumentele şi contra-argumentele despre existenţa lui Dumnezeu, încheie în felul următor: «Ideea ca Dumnezeu există e şubredă, ideea că nu există e absurdă.» … Dar armonia din Univers există.
Ştiinţa despre care nu ne mai îndoim are rezultate extraordinare şi descoperă armonia din lume. Această armonie o descoperă prin legi. Or, la începutul lumii moderne Francis Bacon spunea: Vere scire est per causa scire. A şti cu adevărat este să ştii cauza. Dar din cauză în cauză nu poţi merge la infinit. Logica ne opreşte. Aristoteles a spus-o: «Trebuie sa te opreşti undeva». Deci, undeva trebuie să fie o cauză primă. Tot lanţul cauzal din Univers trebuie să aibă şi o cauză primă.
Aristoteles spune: cauza primă este ca şi principiul prim. La toată această organizare a Universului trebuie să găsim o cauză primă, un principiu care este ordonator, care facea ceastă armonie a Universului. Şi eu sunt reflexul acestei armonii, o descopăr, o am în capul meu. Deci am o afinitate naturală cu această ordine a lumii. Prin urmare, fără a concepe acest principiu ordonator, lumea nu are sens. Nu-i pot da sens decât dacă-i dau un principiu ordonator impus de fapte şi de logica şi tot Universul capătă un sens, şi eu însumi capăt un sens. Fără principiu ordonator, Lumea nu are sens, omul nu are sens …
Întreaga lui viaţă, inclusiv in puscariile comuniste, Anton Dumitriu a afirmat că existenţa este ea însăşi determinată de gândire, căci, un om este cât gândeşte sau: idealul omului este dat de gândirea lui. La limită, atunci când gândirea iese din contactul cu lumea exterioară şi se ia pe ea însăşi ca obiect, ea ajunge la starea divină, caracterizată de Aristotel drept gândirea care gândeşte gândirea.
