Renasterea credintei

Motto
Minunea este copilul cel mai drag al credintei.
Iohann Wolfgang Goethe

Într-un moment în care valuri de deprimare îi lovesc pe români din toate părţile, iată că se produce o minune dintre acelea capabile a fortifica ultima resursă a fiinţei umane deznădăjduite: credinţa.
Apare Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi spune: “În toamna anului 1989, cu prilejul hramului sfântului cuvios Dimitrie cel Nou, autorităţile comuniste au interzis închinarea la sfintele moaşte. Această umilire a sfântului cuvios Dimitrie cel Nou a fost răsplătită în sensul că peste câteva luni regimul comunist a căzut. Fraţilor, nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu se lasă bartjocorit”.

Vă vine să credeţi?
Într-o lume de laşi, de egoişti şi de vânduţi apare cineva cu o atitudine de lider adevărat! Demnitate, curaj, asumare, spirit de luptător. Discipol al Apostolului Pavel.
Are tot ce şi-ar putea dori un parvenit cu ifose: regat, coroană, sceptru, averi. Câţi, cu asemenea poziţie, şi-ar fi riscat liniştea şi bunăstarea ca să se ia la luptă cu balaurul?
Ei bine, Patriarhul Daniel a făcut-o! Dovedind că nu e nici parvenit, nici laş, ci un apărător aprig al valorilor în care crede.
Pentru că am făcut referire la lupta cu balaurul, gândul ne duce inevitabil la Sfântul Gheorghe, despre care amintesc: “Sfântul Gheorghe s-a născut în Capadocia într-o familie creştină, tatăl său fiind general roman, şi, la vârsta de 30 ani, Gheorghe a devenit şi el general în armata lui Diocleţian. S-a ridicat împotriva hotărârilor anti-creştine ale Consiliului de la Nicomedia din anul 303, ceea ce i-a adus persecuţii din partea lui  Diocleţian.
Împăratul avea în gând să pornească un război împotriva creştinilor şi a dat poruncă să fie cinstiţi  cu daruri cei ce  vor părăsi pe Hristos, iar cei care nu se vor supune poruncii să aibă ca pedeapsă moartea. Gheorghe a declarat că este creştin şi nu s-a lasat amăgit de făgăduinţele tiranului şi nici îngrozit de ameninţări”.
Citatul acesta pare a fi unul premonitoriu pentru prezentul la care mă refer. În special prin partea sa cu persecuţiile şi cu cinstirea cu daruri a celor ce îl vor părăsi pe Hristos.

La nici 24 de ore de la Predica Patriarhului Daniel a fost declanşat linşajul. Nişte diavoli locali bine repertoriaţi în evidenţe oculte au scos iute capetele lor pleşuve printre norii de sulf după care se camuflau şi au început să scuipe flăcări în direcţia Preafericitului. Cristian Tudor Popescu şi Sabin Orcan au antrenat în asaltul lor atâta mizerie de producţie proprie încât duhoarea răspândită în jur a reuşit să-i enerveze şi pe cei mai blajini dintre compatrioţi.
Au apărut nenumărate replici, gâlgâind de imprecaţii şi de trimiteri psihiatrice, adresate mai ales lui CTP.
Reacţia în sine este de salutat, cu atât mai mult cu cât pe fondul ei sonor se aud numeroase voci de somnolenţi deşteptaţi brusc din amorţeală de atâta pestilenţă. Eficienţa acestei reacţii va fi însă derizorie, din moment ce ea se adresează unor nesimţiţi, în cel mai propriu sens al cuvântului.
E redundant să acuzi intestinul gros că e mereu plin de fecale. Aşa a fost el proiectat să funcţioneze. La fel şi cu CTP. Cum să-i pretinzi să fie altfel decât a fost el plămădit?

Într-o societate normală anatema ar trebui pusă pe televiziunea care găzduieşte genul acesta de necuraţi şi blasfemiile lor imunde. Dar ce pretenţii să ai de la o televiziune făcută cu banii şi în slujba Răului. A aceluiaşi Rău care a inventat peste noapte un partid de extremă stânga ce-şi îndeamnă aleşii să scoată din jurământul de investire expresia “Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.

Sunt un creştin ortodox din tată în fiu. Cu respect faţă de religia mea dar fără exteriorizări religioase care să mă încadreze la “practicanţi”. Merg la biserică de Crăciun, de Paşte, la nunţi, botezuri, înmormântări şi cam atât.
În sinea mea mi-am reproşat adeseori că aş fi mai degrabă conformist decât credincios veritabil. Acum, însă, am avut o revelaţie reconfortantă.
Atitudinea demnă a Patriarhului, luarea sa de poziţie corectă şi temerară, au declanşat în mine o emoţie care vine din ceva mai profund decât conformismul. Cred că vine, totuşi, dintr-o credinţă temeinică. O credinţă ce, până acum, a zăcut în mine în stare latentă. Iată că au scos-o la lumină vorbele Patriarhului şi atacurile furibunde ale celor fără de Dumnezeu la adresa sa.
Credinţă înseamnă speranţă. Iar speranţă înseamnă rezistenţă la tot ce încearcă să distrugă credinţa.

Cine atacă religia se teme de ea. Şi are de ce se teme, pentru că, vorba Sfântului Apostol Pavel în Epistola  către Galateni, “Nu vă înșelați! Dumnezeu nu Se lasă batjocorit! Căci ceea ce seamănă omul, aceea va și secera”.
Trezirea bisericii române, prin însuşi conducătorul ei, din îngenuncherea mută la care atei şi păgâni au forţat-o decenii de-a rândul, e un început de renaştere. Şi un prilej de a-i identifica mai bine pe antihriştii ascunşi printre noi care, acum, din ură şi panică, sâsâie şi şuieră şi dau din copite şi împung cu coarnele.
Să-i tratăm cu tămâia credinţei. Cu multă, multă tămâie!

Contele de Saint Germain

Share on Facebook

Tweet

Follow us