POZIȚIA GERMANIEI ÎN NOUA ORDINE MONDIALĂ A AMERICII (1)

Germania încotro?
Michael Hudson Politica SUA este orientată către un singur scop și un singur scop: hegemonia mondială politică și financiară și dominația militară.
Germania a devenit un satelit economic al Noului Război Rece al Americii cu Rusia, China și restul Eurasiei. Germaniei și altor țări NATO li s-a spus să-și impună sancțiuni comerciale și de investiții, care vor supraviețui războiului de astăzi din Ucraina.
Președintele SUA Biden și purtătorii de cuvânt ai Departamentului de Stat au explicat că Ucraina este doar arena de deschidere într-o dinamică mult mai largă, care împarte lumea în două seturi opuse de alianțe economice.
Această fractură globală promite să fie o luptă de zece sau douăzeci de ani pentru a determina dacă economia mondială va fi o economie unipolară, centrată pe SUA, sau o lume multipolară, cu mai multe monede, centrată pe inima Eurasiatică, cu economii mixte public/privat.
Președintele Biden a caracterizat această divizare ca fiind între democrații și autocrații. Terminologia este tipică orwelliană cu vorbire inselatoare.
Prin „DEMOCRAȚII” el se referă la oligarhiile financiare din SUA și aliatele occidentale. Scopul lor este de a muta planificarea economică din mâinile guvernelor alese către Wall Street și alte centre financiare aflate sub controlul SUA.
Diplomații americani folosesc Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială pentru a cere privatizarea infrastructurii lumii și dependența de tehnologia, petrolul și exporturile de alimente din SUA.
Prin „AUTOCRAȚIE”, Biden defineste țări care rezistă acestei financiarizări și privatizări.
În practică, retorica americană înseamnă promovarea propriei creșteri economice și standarde de viață, păstrând finanțele și serviciile bancare ca utilități publice. Ceea ce este în principiu o problemă este dacă economiile vor fi planificate de către centrele bancare pentru a crea bogăție financiară – prin privatizarea infrastructurii de bază, a utilităților publice și a serviciilor sociale, cum ar fi îngrijirea sănătății, în monopoluri – sau prin creșterea nivelului de trai și a prosperității prin păstrarea activității bancare și a creării de bani, sănătate publică, educație, transport și comunicații în mâini publice.
Țara care suferă cele mai multe „daune colaterale” în această fractură globală este Germania. Fiind cea mai avansată economie industrială a Europei, in Germania oțelul, produsele chimice, mașinile, autovehiculele și alte bunuri de larg consum sunt cele mai dependente de importurile de gaz, petrol și metale rusești, de la aluminiu la titan și paladiu.
Cu toate acestea, în ciuda a două conducte Nord Stream construite pentru a furniza Germaniei energie la preț scăzut,

Germaniei i s-a spus să se oprească de la gazul rusesc și să se dezindustrialice.
Aceasta înseamnă sfârșitul preeminenței sale economice. Cheia creșterii PIB-ului în Germania, ca și în alte țări, este consumul de energie pe lucrător. Aceste sancțiuni anti-ruse fac ca Noul Război Rece de astăzi să fie în mod inerent antigerman. Secretarul de stat al SUA, Anthony Blinken, a spus că Germania ar trebui să înlocuiască gazul rusesc de pe conductele rusesti cu prețuri reduse, cu Gaz Natural Lichefiat, extreme de scump din SUA.
Pentru a importa acest gaz, Germania va trebui să cheltuiască rapid peste 5 miliarde de dolari pentru a construi capacitatea portuară pentru a gestiona tancurile GNL.
Efectul va fi evident și imedia – va face industria germană necompetitivă. Falimentele se vor răspândi, locurile de muncă vor scădea, iar liderii germani pro-NATO vor impune o depresie cronică și scăderea nivelului de trai. Majoritatea teoriilor politice presupun că națiunile vor acționa în propriul lor interes. Altfel, sunt țări satelit, care nu își controlează propria soartă.
Germania își subordonează industria și standardele de viață dictatelor diplomației americane și interesului propriu al sectorului petrolului și gazelor din America. Face acest lucru în mod voluntar – nu din cauza forței militare, ci dintr-o convingere ideologică că economia mondială ar trebui să fie condusă de planificatorii Războiului Rece din SUA. Uneori este mai ușor de înțeles dinamica actuală, îndepărtându-se de propria situație imediată pentru a privi exemplele istorice ale tipului de diplomație politică pe care o vedem că despart lumea de astăzi.
Cea mai apropiată paralelă pe care o pot găsi este lupta Europei medievale a papalității romane împotriva regilor germani – Sfinții Împărați Romani – în secolul al XIII-lea.
Acel conflict a împărțit Europa pe linii asemănătoare celor de astăzi. O serie de papi l-au excomunicat pe Frederic al II-lea și pe alți regi germani și și-au mobilizat aliați pentru a lupta împotriva Germaniei și a controlului acesteia asupra sudului Italiei și a Siciliei. Antagonismul occidental împotriva Orientului a fost incitat de cruciade (1095-1291), la fel cum Războiul Rece de astăzi este o cruciada împotriva economiilor care amenință hegemonia SUA asupra lumii.
Războiul medieval împotriva Germaniei se terminase si s-a decis cine ar trebui să controleze Europa creștină:
* papalitatea, cu papii devenind împărați lumești, sau
* conducători seculari ai regatelor individuale, pretinzând puterea de a le legitima moral și de a le accepta.
Analogul Europei medievale cu Noul Război Rece al Americii împotriva Chinei și Rusiei a fost Marea Schismă din 1054.
Cerând control unipolar asupra creștinătății, Leon al IX-lea a excomunicat Biserica Ortodoxă centrată în Constantinopol și întreaga populație creștină care îi aparținea.
O singură episcopie, Roma, s-a desprins de întreaga lume creștină a vremii, inclusiv de vechile Patriarhii ale Alexandriei, Antiohiei, Constantinopolului și Ierusalimului.[1] Această separare a creat o problemă politică pentru diplomația romană: cum să țină toate regatele vest-europene sub controlul său și să revendice dreptul la subvenții financiare de la ele. Acest scop presupunea subordonarea regilor seculari autorității religioase papale.
În 1074, Grigore al VII-lea, Hildebrand, a anunțat 27 de dictate papale care descriu strategia administrativă pentru ca Roma să-și blocheze puterea asupra Europei. Aceste cereri papale sunt izbitor de paralele cu diplomația americană de astăzi.
În ambele cazuri, interesele militare și cele lumești necesită o sublimare sub forma unui spirit ideologic cruciat pentru a cimenta sentimentul de solidaritate pe care îl cere orice sistem de dominație imperială. Logica este atemporală și universală. Dictatele papale au fost radicale în două moduri majore.
În primul rând, au ridicat episcopul Romei deasupra tuturor celorlalte episcopii, creând papalitatea modernă.
Clauza 3 a statuat că numai papa avea puterea de învestitură de a numi episcopi sau de a-i destitui sau de a-i reinstala. Întărind acest lucru, clauza 25 a dat dreptul de a numi (sau depune) episcopi papei, nu conducătorilor locali. Iar clauza 12 dădea papei dreptul de a destitui împărați, în urma clauzei 9, obligând „toți prinții să sărute picioarele Papei” pentru a fi considerați conducători legitimi.

Nimic nou sub soare
La fel și astăzi, diplomații americani pretind dreptul de a numi cine ar trebui să fie recunoscut ca șef de stat al unei națiuni. În 1953, ei l-au răsturnat pe liderul ales al Iranului și l-au înlocuit cu dictatura militară a șahului. Acest principiu le oferă diplomaților americani dreptul de a sponsoriza „revoluții colorate” pentru schimbarea regimului, cum ar fi sponsorizarea dictaturilor militare din America Latină care creează oligarhii clienți pentru a servi interesele corporative și financiare ale SUA. Lovitura de stat din 2014 din Ucraina și selecția este doar cel mai recent exercițiu al acestui drept al SUA de a numi și demite lideri.
Mai recent, diplomații americani l-au numit pe Juan Guaidó ca șef de stat al Venezuelei în locul președintelui său ales și i-au predat rezervele de aur ale țării respective.
Președintele Biden a insistat că Rusia trebuie să-l îndepărteze pe Putin și să pună un plan pro-SUA si un lider în locul lui. Acest „drept” de a alege șefii de stat a fost o constantă în politica SUA, care acoperă istoria sa lungă de amestec politic în afacerile politice europene de la al Doilea Război Mondial. A doua trăsătură radicală a dictatelor papale a fost excluderea a oricărei ideologii și politici care s-au îndepărtat de autoritatea papală.
Clauza 2 spunea că numai Papa poate fi numit „Universal”. Orice dezacord era, prin definiție, eretic.
Clauza 17 spunea că niciun capitol sau carte nu poate fi considerată canonică fără autoritatea papală.
O cerere similară cu cea formulată de ideologia de astăzi, sponsorizată de SUA, a „piețelor libere” financiarizate și privatizate, adică dereglementarea puterii guvernamentale pentru a modela economiile în alte interese decât cele ale elitelor financiare și corporative centrate pe SUA.
Cererea de universalitate în Noul Război Rece de astăzi este acoperită de limbajul „democrației”. Dar definiția democrației în Noul Război Rece de astăzi este pur și simplu „pro-SUA” și în special privatizarea neoliberală ca noua religie economică sponsorizată de SUA.
Această etică este considerată a fi „știință”, ca în cvasi-Premiul Memorial Nobel în Științe Economice. Acesta este eufemismul modern pentru economia neoliberală din Chicago-Școală, programele de austeritate ale FMI și favoritismul fiscal pentru cei bogați.
Dictatele papale au precizat o strategie pentru blocarea controlului unipolar asupra tărâmurilor seculare. Ei au afirmat întâietatea papală asupra regilor lumești, mai ales asupra Sfinților Împărați Romani ai Germaniei. Clauza 26 le-a dat papilor autoritatea de a excomunica pe oricine „nu era în pace cu Biserica Romană”.
Acest principiu a implicat încheierea Clausului 27, permițându-i papei să „alunge subiecții de la credința lor față de oamenii răi”.
Acest lucru a încurajat versiunea medievală a „revoluțiilor de culoare” pentru a aduce schimbarea regimului. Ceea ce a unit țările în această solidaritate a fost un antagonism față de societățile care nu erau supuse controlului papal centralizat – infidelii musulmani care dețineau Ierusalimul, precum și catharii francezi și oricine altcineva considerat a fi eretic. Mai presus de toate, a existat ostilitate față de regiuni suficient de puternice pentru a rezista cererilor papale de tribut financiar.
Va urma

Articol după: https://braveneweurope.com/michael-hudson-germanys-position-in-americas-new-world-order
Traducerea: CD
Sursa: IonCoja.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us