Ziua Culturii Naționale, între istoric și prezent; mai știm să citim și să scriem și ce face statul pentru cultură?
În ziua de 15 ianuarie a fiecărui an, sărbătorim ziua de naștere a luceafărului poeziei românești, a poetului nostru national, Mihai Eminescu. Această zi a devenit cu timpul, ca o recompensă a însemnătății sale, Ziua Culturii Naționale!
Anul acesta, putem spune că avem practic un week-end al Culturii Naționale (15-16 ianuarie), pentru că nimic nu ar trebui să fie prea mult când vine vorba despre acest aspect, care, până la urmă definește un neam, un popor…
Cultura noastră are trăsăturile ei specifice, generate în timp și spațiu, statuate de cadrul geografic şi istoric al dezvoltării sale. De-a lungul anilor, arii şi tradiţii culturale distincte, reprezentative pentru anumite grupuri sociale și etnice, s-au întrepătruns, generând un univers cultural atotcuprinzător, specific ariei noastre geografice și poporului român. Românii au păstrat în mod tenace rădăcinile lor romane, ca singuri credincioşi creştini ortodocşi printre popoare latine şi ca singurul popor latin în spaţiul ortodox estic.
În secolul al XVIII-lea, cultura şi civilizaţia română a cunoscut două curente reprezentative, care s-au întrepătruns : unul european şi altul oriental. Relaţia dintre ele a depins de regiune, de un domeniu cultural specific, de epoca istorică și de aspirațiile locuitorilor diverselor meleaguri. În două dintre provinciile românești, Moldova şi Valahia, domnia fanariotă a avut o influenţă orientală maximă, vizibilă și puternică cu precădere în aglomerările urbane, iar civilizaţia şi-a păstrat formele tradiţionale. În 1508 domnitorul Radu cel Mare din Ţara Românească a ordonat preotului Macarie să tipărească o carte de rugăciuni, care a devenit astfel prima carte tipărită în slavonă pe teritoriul românesc. Limba română avea să fie folosită mai târziu în literatură scrisă, din moment ce prima carte tipărită a fost în 1544. În biserici şi cancelarii scrisul în slavonă a rezistat până spre sfârşitul secolului al XVII-lea.
Folclorul românesc şi literatura română iluministă au fost mereu într-o conexiune perfectă, benefică pentru frumosul spiritual traditional și pentru progresul cultural. Caracterul rural al comunităţilor româneşti a întipărit, de-a lungul deceniilor, o neobişnuită vitalitate culturii populare, i-a dăruit acea transparență și luciditate care au generat forță. Până în secolul al XVIII-lea, cultura era compusă în principal din lucrări istorice, juridice, morale şi religioase şi s-a dezvoltat în jurul curţilor domneşti şi boiereşti sau în mănăstiri. Domnitorul Dimitrie Cantemir (1673-1723), membru al Academiei din Berlin, a cărui lucrări despre Imperiul Otoman şi-au câştigat faima mondială, a fost acela care a deschis un drum important culturii românești și recunoașterii valorii sale intrinsece. În strânsă dependență, creaţiile folclorice erau atât surse de inspiraţie pentru creatorii culţi cât şi un model structural. În acest sens binecunoscuta Miorița a reprezentat un pilon, un exemplu. Era vorba de consecvență, de stabilitate, dar și de o sincronizare cu cultură europeană contemporană, lucru care a dat valoare creațiilor vremurilor noastre. Anii de dinaintea şi de după abolirea domniilor fanariote, românii, profitând de contextual favorabil, au ales modul de viaţă vestic, în special cel francez, ceea ce a dus la o evidentă apropiere de Europa și din acest punct de vedere.
Apoi, o influență deosebită, până spre mijlocul secolului al XIX-lea, a avut-o elita culturală din Principatele Române, care a studiat la Paris, aducând limba franceză în prim plan, ca o limbă de suflet și folosită din plin, lucru evident până în perioada regimul comunist. Așa a intrat în scenă și cultura franceză, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, până în timpul Primului Război Mondial. De asemenea, și-a făcut loc pe meleagurile noastre și cultura germană, în particular în Moldova, unde erau mulţi intelectuali care au studiat la Berlin. În Transilvania şi Banat, domnia habsburgică şi prezenţa saşilor şi a şvabilor în comunităţile locale a influențat decisiv relaţia cu lumea germană şi nu numai la nivel cultural. Aceasta, din moment ce principalele centre de educaţie a elitei transilvănene erau Viena şi Roma. Toate aceste influențe erau vizibile în poezie, filosofie, sau în latura tehnică a comunicării. Așa s-a creat un fel de legătură strânsă cu Europa, care și-a dovedit eficiența în anii care au urmat.
Unirea Moldovei cu Ţară Românească, în 1958 a adus modificări însemnate și culturii noastre Astfel, a început să se manifeste din plin legătura între identitatea naţională și modelul European. Asimilarea culturii occidentale şi capitalizarea tradiţiilor locale s-au dovedit a fi foarte benefice. Rezultatul a fost apariţia în literatură română a celor mai mari clasici: Mihai Eminescu (1850-1889), Ion Luca Caragiale (1852-1012) şi Ion Creangă (1837-1889).
În perioada interbelică, Constantin Brâncuşi (1876-1957) a introdus sculptura, inspirată de creaţia folclorică, în modul de a fi al românilor, care s-au regăsit în creațiile nemuritoare, care au rezistat vremurilor. Perioada interbelică a fost plină de efervescenţă. Așa au apărut și au fost assimilate de societatea noastră culturală, lucrările personalităților de marcă, valori ale istoriei și culturii noastre : Nicolae Iorga (1871-1940), care a adus în dezbatere europeană atât istoriografia română cât şi istoria românilor, Nae Ionescu (1890-1940), Mircea Vulcănescu (1904-1952), Lucian Blaga (1895-1961), Eugen Lovinescu (1881-1943). Cu toții au militat pentru românism dar, în parallel, au militat și pentru abordarea europeană a tuturor aspectelor legate de viață și societate.
După instaurarea comunismului, liberatatea de creaţie a fost restrânsă, prin încercarea de a construi nouă identitate culturală pe bazele realismului socialist şi a da legitimitate noii orânduiri. Astfel, a fost anulată valoarea tradiţională (perioda de sovietizare), a apărut dogmatismul şi s-a instaurat controlul ideologic (în anii 60). Atitudinea puterii faţă de omul de cultură a oscilat, de a lungul timpului, între purificări şi interdicţii, care au făcut un imens rău culturii noastre. Au apărut astfel, tendința și manifestări care s-au înscris în aria ridicolului, a defăimării valorilor noastre culturale și morale. Oamenii au reacționat însă și consecința fost apariţia, pentru prima dată în Istoria României, a unei diaspore adevărate incluzând mari personalități ale epocii, precum George Emil Palade, distins cu premiul Nobel în biologie, filozoful Ştefan Lupaşcu, renumitul istoric al religiilor, Mircea Eliade (1907-1986), Eugen Ionescu (1909-1994), dramaturg al absurdului, Emil Cioran (1911-1996), dar și Vintilă Horia (1915-1992), un romancier care a păstrat spaţiul românesc ca o constantă în lucrările sale. Cu toții au fost etichetaţi de către hoardele comuniste ca trădători de ţară. Așa se explică de ce nici Mircea Eliade, nici Eugen Ionescu sau Emil Cioran, a căror lucrări s-au publicat în ţară numai sporadic după 1960, nu şi-au mai văzut locurile de naştere.
Un moment de cotitură a fost Revoluţia din Decembrie 1989, care a deschis drumul recuperărilor, inclusiv în domeniul cultural și spiritual, a reintegrării personalităţilor din afara țării în cultura autohtonă. Nu a fost un proces facil, din moment ce reminiscențele epocii apuse la Revoluție erau active. Căderea comunismului în 1989 a stimulat lumea culturală, dar trecerea la economia de piaţă şi rigorile perioadei de tranziţie a facilitat experienţe dure. Cu timpul însă, libertatea de creaţie și-a făcut loc, adevăratele valori s-au reintegrat, Pe de altă parte, cultura, şi în primul rând, literature română trebuie să facă faţă, mai nou, competiţiei izvorâte din valul de cultură importată dar şi mutării interesului populaţiei către alte zone ale discursului public (presă, televiziune), care este, de multe ori, caracterizat de inconsecvență, intoleranță și neadevăr. În ziua de astăzi, lumea pare că a uitat să citească, să scrie cu inima și cu sufletul, să aducă o bucurie semenilor. Pe de altă parte, statul pare că nu dă cdoi bani pe cultură, iar protestele din 15 ianuarie ale elitelor culturale, subliniază acest aspect…
Este deci un moment de răscruce, asupra căruia ar trebui să reflectăm și să facem astfel încât Ziua Culturii Naționale să nu treacă neobservată…
D.D.
