Vlahii o realitate incontestabilă în istorie – Cronica franciscană de pe insula...

Vlahii o realitate incontestabilă în istorie – Cronica franciscană de pe insula Rab

Un document care schimbă istoria: Cronica franciscană de pe insula Rab! călugărul Odorik Badurina, autorul cronicii în care se vorbește de vlahi.
– Într-o mânăstire franciscană de pe una din insulele Croației se află un document excepțional, care fixează prezența vlahilor pe coastele Mării Adriatice la anul 650, cu o mie de ani înainte de data avansată de istoriile oficiale. Și nu e tot… –

O însemnare misterioasă
După trei ani, eram din nou pe drumul acela șerpuit și anevoios din muntele Velebit, care părea suspen­dat deasupra mării Adriatice. Cu fiecare serpentină, cu fiecare prăpastie depășită, eram mai aproape de insula Rab. Urma portul arid, numai piatră și stâncă încin­să, ferrybotul, drumurile în­gus­te, aerul dulce, în care miro­sul smochinilor se ames­teca cu cel al rozmarinului, biserica misterioasă din pia­tră. Să fi fost oare adevărat ceea ce descoperisem acolo? Ini­ma îmi bătea nebunește în fața acestui gând. Găsisem atunci, în arhivele unei mâ­năs­tiri francis­cane care îmi ieșise din întâm­plare în drum, un manuscris aparținând unui călugăr, o carte ve­che, roasă pe margini și cu paginile îngălbenite de timp. Cu un scris citeț, caligrafic, francis­canul con­sem­nase prezența vlahi­lor (mor­laci) în Dalmația, la anul 650. Pe moment, nu am dat importanță ace­lor rânduri așternute cu mâna, eram doar bucuros că vlahii ajun­seseră până acolo, în acele insule înde­părtate ale Adriaticii. Abia întors în Româ­nia am realizat importanțaexcepțională a docu­men­tu­lui. Ținusem în mână un act de „întemeiere”: păstorii vlahi erau prezenți pe malurile Adriaticii încă din se­colul VII (!), în contradicție cu toate istoriile oficiale, care îi consemnează abia pe la 1665. Așadar, prezențastrămoșilornoștri în Dalmația începea, grație acelui docu­ment franciscan, cu o mie de ani mai devreme! Nu-mi venea să cred că este adevărat! Diferența mare de ani, între ceea ce se știași ceea ce gă­sisem în mânăstirea de pe insula Rab, m-au făcut să încep să mă îndoiesc de autenticitatea documentului. Mai ales că nu afla­sem numele celui care îl redactase, nu aveam o tradu­cere exactă a lui și nici o copie a pasajului respectiv. Dacă, totuși, în fața celor trei cifre, 650, manuscrisul avea și un 1, discret, pe care nu-l ob­servasem? De o singură și neînsemnată trăsă­tură de condei depindeau o mie de ani din istorie. Sau poate că textul, scris în croată, nu vorbea cu ade­vărat despre vlahi și era o confuzie?

Înapoi pe insula Rab,
Se consideră și el vlah!
Pe drumul către mânăstirea franciscană de pe insula Rab, printre leandri și pini, îmi aminteam toate detaliile călătoriei făcute în urmă cu trei ani, opti­mismul, entu­ziasmul echipei noastre, pornită în cău­tare de urme vechi, românești, că îi găsisem pe vlahi, nu doar în sudul Dunării, în Balcani, ci și pe înde­părtatele coaste și insule ale Mării Adriatice, din fosta Dalmație, și până la hotarele Alpilor venețieni. Pre­tutindeni același popor, botezat diferit de cei care îi consemnau existența: vlahi, caravlahi, rumeri, mor­laci, de fapt, păstorii noștriplecați cu turmele din Carpațişi care au trans­format transhumanța în istorie. Puteam să îmi amintesc exact cum arătau munții de pe care vlahii coborau altădată cu oile către mare, Velebitul – Mon­tagnadellamor­lacca – potecile lor pe care um­bla­sem narcotizat de mireasma trecutului. Dar cel mai bine îmi aminteam cum îmi tremurau mâinile când găsisem vechiul ma­nu­scris franciscan, dovada scri­să, concretă, despre mor­laci, Indexul aflat în mâ­năs­tirea de pe insula Rab. Dar cu nici un chip nu îmi aminteam dacă în fața lui 650 era sau nu acel bețișor, acea mică liniuță, ce-ar fi însemnat un plus de o mie de ani. Oare fusese real ceea ce văzusem sau eram victima unui entuziasm de reporter inflamat în exces?

În curtea franciscanilor
În curtea abației – Meditație, în fața mânăstirii
L-am așteptat pe Padre Ivan printre leandri, la ca­pătul aleii de piatră care venea dinspre micul ci­mitir al mânăstirii franciscane. În soarele amiezii, câțiva oa­meni îmbrăcați în negru rămăse­seră nemișcați pe mar­ginea gro­pii în care se cobora un sicriu. De fapt, totul părea nemișcat în căldura grea, de toamnă, a insu­lei. Mânăstirea era neschim­bată. Aceiașipereți de piatră șlefuiți de vân­turi și orbitor de strălu­citori, același calm fără cute al golfului care se întinde de-a lungul bisericii. În de­păr­tare, sus, dea­supra apelor și a insulelor, este vârful Kamenjak, unde altădată păstorii vlahi se re­tră­geau cu oile pe timp de iarnă, veniți de pe continent. De-acolo coborau apoi, cu vestita lor brânză, în vechea cetate Rab, privind în depărtare, peste argintiul Adria­ticii, către celelalte insule – Krk, Pag, Losinj sau Cres, unde alți vlahi, veniți tot pe bărci sau plute, trăiau liberi şinesupuși în acest Paradis insular.

„Dimmi, miofiglio”, mă salută Padre Ivan, cu vocea blândă, încer­când, din privire, să prindă parcă șirul gândurilor mele. Am pornit apoi către biserică, mergând încet prin grădina mânăstirii, numită al­tă­dată VlascheNjive, adică Câm­pul vlahilor. Padre Ivan m-a invitat în curtea interioară, trecând pe lângă vechile mor­minte, ciudate, din piatră, ale ctitorilor. Nu știam prea bine ce să îi cer părintelui. Știam doar că acea carte veche, în care îi găsisem pomeniți pe mor­laci (nume dat de venețieni vlahilor), avea scris mare, pe coperta roasă de timp, un sin­gur cuvânt: Index. Mi-o ară­tase și îmi citise din ea părin­tele Jeran, predecesorul său. În ea erau trecuțistrămoșii românilor de astăzi și, poate, chiar istoria lor adevărată, cu o mie de ani mai lungă. Fu­sese doar un vis al meu acea carte? Le era sortit vlahilor să rămână o nebuloasă a isto­riei – un popor venit nu se știe de unde, târziu, în seco­lul 14?
Cu experiența lui de du­hovnic, cred că Padre Ivan a înțelesnelinișteașiemoția mea, un reporter venit de la mii de kilometri, ca să se intereseze despre strămoșii săi. M-a privit peste rama argintie a ochelarilor și mi-a spus: „Indexul există. A fost scris de franciscanul OdorikBadurina. Vestea mai puțin bună este că nu îl mai avem. Este un­deva la Zagreb, pentru a fi conservat și restaurat.” Am simțit că mă înalț pe cele mai înalte culmi ale Velebituluişi de acolo mă prăbușesc în adâncurile Adriaticii. Apoi, conducându-mă spre ieșire pe culoarele întortocheate ale mânăstirii, Padre Ivan mi-a dat o hârtiuță pe care scria doar Saşaşi un număr de telefon. „Caut-o pe această doamnă. Ea știe mai multe. Poate o să te ajute.” Apoi, zâmbind, a închis în urma mea ușa grea, de lemn. Zidurile mânăstirii au devenit pentru un moment mai albe și mai tăcute. Nu mai găsisem nimic din ce știam, mă simțeam departe, într-un loc străin, un labirint a cărui singură cheie era o bucățică de hârtie, cu un nume și un număr de tele­fon.

Un document exploziv – Cronicile lui Badurina
Katamaranul, vaporul ce face legătura între insu­lele croate și continent, a apărut ca un punct la orizont. Îl așteptam de câteva ore, pentru că el o aducea pe Saşa, persoana indicată de părintele Ivan, ca o posi­bilă călăuză spre documentul pe care îl căutam. Acos­tat la țărmul de piatră al insulei Rab, vasul părea o veche corabie venită din mări îndepărtate, învăluită în mister și povești. Dar dintre toate poveștile, mă intere­sa una singură: cea a vlahilor. O femeie de o eleganță discretă a coborât de pe vapor și, din toată mulțimea, s-a îndreptat direct către mine. M-a privit fix cu ochii ei verzi și s-a prezentat întinzându-mi mâna: Saşa Potocnjak, profesoară la Facultatea de litere din Rijeka. Era în fața mea, așa cum aveam să înțeleg, cel mai bun cunoscător al scrierilor călugărului Badurina, ale cărui manuscrise le căutam. Ba, aș zice chiar, după cum Saşa privea visătoare spre mare, strângându-și șalul în jurul umerilor, când vorbea despre el, o îndră­gostită de acest cronicar franciscan. Nu doar că îi cunoștea scrierile, dar, spre marea mea bucurie, grație unui proiect universitar, avea o copie integrală a lor.
Valuri de emoție m-au cuprins când Saşa a deschis Indexul, cartea veche pe care o văzusem cu trei ani în urmă. Recunoșteam scrisul acela caligrafic, de mână, un pic ascuțit, paginile îngălbenite și liniile trasate stângaci. Într-adevăr, acesta era manuscrisul pe care îl căutam. Când, în sfârșit, a ajuns la cuvântul Vlah, mi-am încordat privirea. Apoi am sărit în picioare și am strigat: „E 650! Îți dai seama, chiar e anul 650!” Nu era nicio eroare. Prima notă despre vlahi apărea cu aproape o mie de ani mai devreme decât în orice alt document! Întreaga insulă începuse să se învârtească cu mine și să plutească în larg. Eram ca pe o corabie uriașă, care seîntorcea în istorie.

File din cronică
Marea dintre insulă și continent devenise din nou Canale dellaMorlacca, ciobanii își coborau mioarele pentru iernat din vârful muntelui Velebit, parcă și aerul devenise mai dulce și era presărat cu vechi doine cântate la fluier. A trebuit să îi explic toată povestea Saşei, care mă privea uimi­tă, neștiind prea bine istoria vlahilor pe acele pămân­turi, deși auzise, și ea, de morlacchi şi de vlaji. După ce entuziasmul s-a domolit, am rugat-o să îmi traducă din croată, manuscrisul lui Badurina. Rândul acela magic suna astfel: „Liber primus 650. Croații i-au nu­mit pe păstorii romani (n.r. – fiindcă protoromâna semăna foarte bine cu latina vulgară, s-a crezut multă vreme că vlahii sunt păstorii romanilor) Vlahii negri sau Morovlahi, spre deo­sebire de romanii care locu­iau în interiorul orașelor dalmate, numiți Vlahi – Cronica, pagina 256.” Dar surprizele abia începeau. Primisem un răs­puns, dar noi întrebări se ridicau din valurile înspuma­te ale istoriei. Ce însemna, de exem­plu, acea notă Cro­nica, pagina 256? Mai existau note despre vlahi și într-o altă scriere? Când Saşa a început să vorbească, am tăcut și m-am așezat, nevenindu-mi să cred ce aud: „Ceea ce vezi aici este, așa cum spune și coperta, doar un index, un instrument care să te ajute să găsești mai ușor ceea ce cauți. Opera adevă­rată a lui Badurina se cheamă Kronikeşi are șapte volume, însu­mând câteva mii de pagini, toate docu­mentate din manuscrisele arhivelor de pe insulă. Aici sunt doar trimiterile către pasajele unde îțivorbește pe larg despre vlahi. Din câte văd, aici nu e doar o trimitere la vlahi, ci sunt patru.”
Așa am ajuns să deschidem marea carte a lui Ba­du­rina, din care valuri de lumină se revărsau peste isto­­­ria vlahilor, îndreptând erori, astupând găurile negre ale unei uitări voite. Pasajele despre vlahi, spre deo­sebire de alte lucruri studiate, erau consistente și se vedea că tema îl preocupase pe Badurina în mod spe­cial, de parcă ar fi vrut dinadins să aducă argumente pentru vechimea lor. Drept dovadă, un pasaj din explicația etimologică a numelui vlah răsturna încă o dată istoria. Pe lângă anul 650, mai apărea încă un an legat de prezența vlahi­lor: „Schymnus din Chio (a murit în 378 înainte de Hristos), care i-a scris și Regelui Nico­medes al Bitiniei, a descris coasta Adriaticii. El a menționat, ca și Pomponius și Plinius și Stra­bon, un sin­gur popor în Adriatica: Olsi, care trăiau de la Senj, în toată Dalmația. Acești oameni (Olsi) obișnuiau să fie păstori. Mai târziu, Olşii au primit numele de Vlahi.”
Așadar, prezența vlahilor și a descendenților lor pe malurile Adriaticii cobora, de fapt, de la 1655, undeva în jurul anului 370 înainte de Hristos! Cu două mii de ani înaintea ori­cărei alte mențiuni cunos­cute până atunci! Toate intuițiile echipei noastre, de reporteri idealiștiși scormonitori se adevereau: istro-românii și morlacii nu veniseră aici abia în secolul 14, ci ei erau doar ulti­mele rămășițe ale unui mare și vechi popor, care stă­pâ­nise o mare parte a Europei, așa cum dovedesc și hârțile vechi, pe care numele localităților care derivă din „vlah” sunt majo­ri­tare.

Rescrierea istoriei – Experta croată Saşa Potocnjak
Casele de piatră, tradițiile cele mai vechi și toate rân­duielile păstorilor vlahi pe care le descoperisem în călă­toriile noastre se con­fir­mă, rând pe rând, cu fiecare nouă filă din Cronica lui OdorikBadurina. „Când croații au venit în sudul Dalmației, erau deja acolo Vlahii”, spune el, „locuitorii din orașe şi păstorii, sau Vlahii negri (sau Crni Vlasi, Maurovlahi, Nigri Latini, Morovlahi) care au fost împinși, cu timpul, către mun­te. În secolul 9, încă se mai păstrau numele lor, pre­cum Dracul sau Neagul, chiar pe insula Rab, fiind în satul Bărbat numele de Negu­lici. (…) Acest popor, care la început își spu­nea rumun, se va numi apoi, la nord de Du­năre, român, în timp ce în sudul Macedo­niei, vor fi numiți Cincars (Ţinţari), ei înșiși spunându-și armân.”
Badurina enumeră şi zonele mai impor­tante unde locuiau vlahii în Dalmația (Kotar, Dubrovnik, Neretva, Split, Klis, Sinj, Nin, Obrovac, pe muntele Velebit, și de la Senj la Zrmanja), spune cum au fost împinși către munți, cum și-au pier­dut, treptat, iden­titatea, prin slavi­zarea numelor, și unde au fost consemnați ulti­mii reprezentanți ai vlahilor (în peninsula Istria, în Opicina, lân­gă Trieste, TrebicşiPadric). Și toate aceste date, cu trimiteri la cărțiși manuscrise, la autori și con­semnări care, pro­babil, încă mai există în arhivele mânăs­tirilor de pe insula Rab. Da­că un cercetător s-ar apleca asupra lor, cine știe câte alte lucruri am descoperi des­pre istoria noastră, atât de nedrept uitată de cerce­tătorii de azi! Oare Româ­nia nu se poate capacita să trimită mă­car un om care să stu­dieze în­deaproape aceste fantastice do­cu­mente, să cu­leagă aceste pie­tre prețioase din noroiul istoriei noas­tre, scrisă mereu de alții, după pla­cul lor?

Călugărul de pe malul mării – Ultimii vlahi!
Seara se lăsa încet peste insula Rabşi peste măsuța unde, la malul mării, alături de Saşa, sco­tocisem comoara lă­sată de Badurina. Soa­rele înroșise Adria­tica și mirosul dulce al pădu­rilor de pin ne învăluia. Am tăcut amândoi un moment, privind aceeași întin­dere de ape verzi-roșiatice, pe care şi călu­gărul cărtu­rar o privise cândva. Dar existase el cu adevărat, sau era o nălucă a acestor mări? Fusese un personaj real, sau doar un nume sub care se adunaseră scrieri impor­tante ale francis­ca­nilor? Ca și cum Saşa mi-ar fi ghicit gândul, cu acea privire de femeie îndrăgostită de eroul unui ro­man, dar cu exactitatea profesoarei uni­ver­sitare, a înce­put să îmi spună: „OdorikBadurina a existat cu adevărat. Când nu era în bibliotecă, cu manuscrisele, era aici, cu marea. Se ruga neîncetat. Făcea lungi plimbări pe coastele stân­coase. Singur, îm­bră­cat mereu în rasa de călugăr franciscan, le­gată cu o frânghie la mijloc. Era tuns scurt, avea ochelari mari, ro­tunzi. Era un călugăr de o smerenie extraor­dina­ră, un paleograf (n.r. – știa să autentifice scrie­rile vechi) de o inteligență sclipitoare și de o erudiție colosală, pe ca­re abia acum începem să o înțelegem. Avea o sensibilitate aparte și mult umor. Se născuse în 1896, pe insula ve­cină, Pag, și a ajuns la mânăs­tirea de pe Rab abia în 5 octombrie 1936. A rămas aici 20 de ani. Pe insulă, există câteva arhive foarte impor­tante, aparținând bisericilor. El le-a studiat pe toate: a citit peste 320 de mii de pagini de vechi ma­nuscrise, o muncă titanică! Ordinul franciscanilor nu permite asumarea de merite personale, așa că nici această cronică și nici altele scrise de el, în alte mâ­năs­tiri, nu sunt semnate. A făcut o muncă uriașă, ano­nimă, și a fost împăcat cu asta. La un moment dat, munca din arhive i-a distrus vederea, și folosea, pe lângă oche­lari, o lupă. A murit feri­cit, de bătrânețe, într-o mânăstire din Dubrovnik. Uite aici câteva fotogra­fii cu el.”
Saşa îmi arată câteva imagini cu un om îmbră­cat într-o rasă simplă, legată cu sfoară la brâu. Se roagă într-o plimbare pe malul mării, sau în curtea mânăstirii din Kam­por. Are mereu o privire caldă și plină de blândețe, în ciuda reguli­lor as­pre ale ordinului francis­can. Undeva, într-o croni­că, scrie cu mult umor des­pre el însuși, la per­soa­na a treia… „Ba­duri­na s-a plimbat astăzi pe malul mării, apoi s-a în­tors la bibliotecă”. „Cro­nicile sunt de obicei făcu­te pentru mânăstiri”, spu­ne Saşa. Cu genero­zi­tatea sa, Badurina a lăsat o portiță deschisă. A creat Indexul cronicilor, o ade­vărată hartă a miilor de pagini scrise de el, pentru ajutorul celor ce vor să afle mai ușor o anu­mită informație, o fereastră că­­tre lumea din afara mâ­năs­tirii. Un Index mira­culos, fără de care istoria vlahi­lor rămânea o sim­plă le­gendă, o poveste aco­peri­tă de cețurile timpului, iar Cronicile lui Badurina doar un alt manuscris impor­tant tăinuit în arhive.

Epilog
Insula Rab şi muntele morlacilor,
Poate că nu întâmplător a scris OdorikBadurina despre vlahi. În arhiva abației din Rab s-a descoperit un document în care este menționat numele său de fa­milie: „Cei cu numele de Badu­rina au locuit cândva în România, la fel cei cu numele de Jadreskici (din Lo­par) şiKordici (din Bărbat). În Ro­mânia, astăzi, sunt mulți cu numele de Bădulescu, Jandrescu, Cordescu. Din cauza invaziei turci­lor, aceștia au scăpat, îndrep­tân­du-se către Ma­rea Adriatică”, no­tează, undeva, că­lu­gărul. Amănunte care depășesc obiectul istoric. Amă­nunte de suflet. Dintr-o mânăstire de pe Țărmul Mă­rii Adriatice, vla­hul OdorikBadu­rina trimite, peste timp, scrisori către inima noastră: să nu uităm și să nu ne îndoim niciodată, că suntem un popor cu o istorie mare, care n-are voie să fie acope­rită de uitare și de dispreț.

Sursa: Formula AS

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.