Un om fantastic ( 178)

Un om fantastic ( 178)

0 144

11.

Un fericit si relativ instarit ex-tovaras comisar Kutuzov ii duse cu Pontiacul sau vechi, pe 29 mai, pe cei doi prieteni ai sai la Strassbourg. Thomas cunostea aici, inca din vremea fericita cand lucra la ‚Serviciul de Urmarire a Criminalilor de Razboi’, cativa amabili graniceri francezi si, deasemenea, cativa nemti. Cu ajutorul lor fura trecute dintr-o tara in alta geamantanele domnilor Lieven si Fabre. Acestea contineau rezultatul afacerii ‚Pastis’.
Thomas visa pe bancheta din spate a automobilului:
„Bastian, o taiem spre Anglia, in tara libertatii. Ah, clubul meu – frumoasa mea locuinta – mica mea banca – vei indragi Anglia, batrane …”
„Asculta, eu parca stiam ca englezii te-au expulzat in 1939.”
„Da, si de aia trebuie sa trecem putin prin Muenchen. Am acolo un vechi prieten care ne va ajuta sa intram legal in Anglia.”
„Ce fel de vechi prieten?”
„Un berlinez. Acum maior la americani. Redactor la un ziar. Il cheama Kurt Westenhoff. Ah, Bastian, sunt atat de fericit – s-a sfarsit cu viata dezordonata si cu vagabondajul. Incepe o viata noua – o noua epoca.”

Thomas Lieven astepta, printre numerosii solicitanti la audiente, in antecamera biroului in care domnea maiorul Kurt Westenhoff. Biroul se afla in imensa cladire a fostei edituri ‚Eher’, situata pe Schellingstrasse.
Nazistii editasera aici, pe vremea asa-zisului Imperiu Milenar, ziarul ‚Voelkische Beobachter’. Acum se tiparea aici, de catre americani, alta gazeta.
In acest 30 mai 1946 era tare cald in Muenchen. Pe fruntile multora dintre uscativii domni palizi ce se aflau in sala de asteptare din fata biroului lui Westenhoff curgea sudoarea. Thomas privi ingandurat in jur. Medita: iata-va. In costume vechi, acuma prea largi. Cu gulerele camasilor ramase prea largi. Uscati, subnutriti si palizi. Cand ma uit, asa, la voi, la voi, astia, petitionarii, aluviuni ale primelor clipe postbelice, veniti aici la cersit ajutoare, o slujba sau o cartela de alimente … Nu prea aratati a tipi care sa fi gustat frontul sau sa fi luptat in rezistenta antinazista. Ati fost cumintei si tacuti in timpul Imperiului Milenar. Urechi astupate, ochi inchisi, gura la fel. Dar acuma vreti puterea. In curand va veti ingramadi la ieslea natiunii si va veti pescui portii grase din marele cazan cu carnati. In curand va veti fi catarat sus, prin guvern, prin economie, peste tot in tara asta. Caci va vor ajuta americanii …
Dar, isi spuse Thomas, sunteti voi oare cei potriviti pentru drumul potrivit? Veti sti voi sa folositi aceasta ocazie unica de a scoate pentru un timp Germania si pe germani din vartejurile istoriei universale – cel putin pentru o vreme?
Noi, nemtii, am pornit si am pierdut doua razboaie mondiale pe parcursul a doar treizeci si doi de ani. O realizare remarcabila, nu?Ce-ar fi daca ne-am retrage in banca noastra si am fi neutri – si ne-am lasa curtati si de americani, si de rusi – si am face comert cu Apusul si cu Rasaritul? Am folosit prea mult armele. Daca – va rog, fara suparare, e doar o propunere – am lasa naibii armele? Sfinte Dumnezeule din ceruri, ce frumos ar fi !
Aparu o secretara ca o cadra:
„Domnule Lieven, va asteapta maiorul Westenhoff”, spuse tanara dama care, mai tarziu, avea sa ajunga doamna Westenhoff.
Thomas pasi, trecand pe langa ea, in biroul redactorului, care il intampina cu mana intinsa.
„Salve, Thomas”, spuse Kurt Westenhoff.
Era mic de statura si plinut. Avea par blond si rar, o frunte placuta si ochi albastri inteligenti, prietenosi si melancolici. Tatal sau, dr. Hans Westenhoff, fusese, in cadrul editurii Ullstein, redactor-sef la ‚BZ am Mittag’ si ‚Tempo’. Familia fusese obligata sa emigreze. Acuma razboiul se sfarsise. Kurt Westenhoff se intorsese in tara care il gonise.
„Salutare, Kurt”, spuse si Thomas.
Ultima data il vazuse pe acest om la Berlin, in 1933. Trecusera treisprezece ani. Dar Westenhoff isi adusese imediat aminte de el.
Thomas spuse cu voce ragusita:
„Iti … iti multumesc.”
„Prostii. Ne cunoastem de pe bancile scolii. L-am cunoscut pe tatal tau. Tie nu am alte intrebari sa-ti pun decat asta: cu ce te pot ajuta?”
Thomas explica:
„Stii ca inainte de razboi aveam o banca la Londra. ‚Marlock and Lieven’.Dominion Agency, pe Lombard-Street.”
„Dominion Agency, exact, mi-amintesc.”
„Am inurma mea cativa ani afurisiti. Cred ca CIC-ul vostru are un dosar supervoluminos despre mine. Dar iti spun adevarul gol-golut: m-am pomenit in tot rahatul datorita asociatului meu Marlock. A avut grija sa fiu expulzat din Anglia. Si-a insusit si partea mea din banca. Din 1939 am o singura dorinta, un singur gand – sa-l termin pe porcul asta !”
„Inteleg. Vrei sa te duci in Anglia.”
„Ca sa inchei socotelile cu Marlock, da. Ma poti ajuta?”
„Sure, boy, sure”, spuse berlinezul americanizat, fara sa stie cat de mult se insela.

Westenhoff il invita pe Thomas pe 14 iunie, adica doua saptamani mai tarziu, seara, la vila sa.
In timp ce se aflau pe terasa din spatele casei , privind spre gradina cuprinsa de inserare, prietenul Kurt spuse:
„Imi pare rau, Thomas. Al naibii de rau. Mai bine mai rade un whisky sec inainte de a incepe eu povestea.”
Thomas dadu curs sfatului.
„Robert E. Marlock al tau a disparut. Am sunat alarma la prietenii mei de la CIC. Astia au luat legatura cu englezii. Treaba este trista, Thomas, al naibii de trista. Nici mica ta banca nu mai exista. Inca un paharel?”
Thomas zambi stramb.
„Pune mai bine sticla langa mine. Incep sa cred ca sunt ca Hiob. Hiob si Johnnie Walker. De cand nu mai exista mica mea banca?”
Westenhoff scoase o hartiuta din buzunar.
„Din 1942. Mai exact: din 14 august 1942. Marlock a incetat in acea zi platile. Au cazut conturile. Clientii isi cereau banii. Marlock a disparut in acea zi. Si este disparut si astazi. Asta au constatat prietenii mei de la CIC. Ca sa nu uit: placerea lor ar fi sa te cunoasca.”
„Dar nu placerea mea.”
Thomas ofta. Privi spre gradina inflorita, unde copacii si tufisurile isi pierdeau in intuneric contururile, transformandu-se in umbre fumurii. Juca paharul incolo si incoace. In sfarsit spuse:
„Deci voi ramane aici. Am scos destui bani in Franta. Ma voi apuca aici de treaba. Dar niciodata, auzi, Kurt, niciodata nu voi mai lucra pentru vreun serviciu secret. Niciodata in viata mea.”
Pe chestia asta insa se insela – la fel ca si Kurt Westenhoff in prezumtia sa ca Thomas Lieven nu-l va mai vedea si intalni pe mizerabilul sau companion,Robert E. Marlock.

(va urma)

Dan Bota

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.