Ultimele zile ale lui Hitler

Ultimele zile ale lui Hitler

0 80

In rarele ocazii cand nu infesteaza ecranul cu pseudovedete, amatorism si insailari de doi bani, Televiziunea Romana difuzeaza si filme bune. Desi pare ca s-a specializat temeinic in ratari de contracte avantajoase – cum este cel cu LPF pentru transmiterea meciurilor de fotbal din campionatul national – ori alte dovezi de management dezastruos, TVR cade sambata prada remuscarilor. Atunci isi mai spala rusinea cu o superproductie cinematografica. Nu este vorba, desigur, de blockbusterele la care s-au abonat celelalte televiziuni comerciale, inrobite filmului american. Pe TVR poti vedea, din cand in cand, filme adevarate, chiar daca sunt programate la ore imposibile.


?


In cautarea Reichului pierdut


Asa s-a intamplat si sambata trecuta; cei care si-au invins somnul, au putut spune, pe la ora 2:00, ca tocmai au vizionat o capodopera. Pentru ca „Der Untergang”, tradus la noi „Ultimele zile ale lui Adolf Hitler”, este un diamant al scolii regizorale germane, pentru care slefuitorii lui au coborat in minele intunecate ale psihismului arian si ale complexului culpabilitatii ce chinuieste creativitatea germana.


Regizorul Oliver Hirschbiegel a pus in scena ultimele 12 zile ale Fuhrerului, retras in buncarul inexpugnabil de sub Cancelaria Reichului, creierul –bolnav, de altfel – imperiului ce fusese programat sa dainuiasca 1000 de ani. Cei doisprezece ani de dictatura hitlerista, comprimati in 12 zile; o viziune oarecum inversa celei prin care romancierul francez Proust reusea sa dilate impresiile unei singure zile pe nu mai putin de 200 de pagini, ratacit „In cautarea timpului pierdut”.


?


Vinele elitei germane


Filmul ar fi fost oricum un travaliu meritoriu, fie si pentru simplul fapt ca are, in cinematografia germana, un singur precedent, mult mai modest, de a sonda atrocitatile unei felii de istorie de care nemtii nu vor putea sa se ascunda niciodata. Prin interpretarea magistrala a lui Bruno Ganz, care a mers cu personificarea pana la imitarea perfecta a vocii dictatorului, „Der Untergang” este mai mult decat o pelicula cu subiect istoric delicat: este o marturie tulburatoare despre cumplita vina a elitei germane. Care, desi a inteles dementa personajului ce conducea Germania nazista, s-a complacut in a-si ascunde lasitatile in umbra nebuniei liderului suprem, pana in ultimele clipe cu gust de cianura ale Reichului.


?


Din vizuina lupului in buncarul dementului


Filmul debuteaza intr-o nota functionareasca de prin 1940; cateva tinere nemtoaice sunt conduse in „Vizuina lupului” din estul Prusiei, intr-o actiune de SS de recrutare a unei secretare personale pentru Adolf Hitler. Cea pe care o alege insusi Fuhrerul este Traudl Junge interpretata de o tanara actrita de origine romana Alexandra Maria Lara. Traudl cea reala, una dintre putinii germani ce aveau sa scape din impresurarea sovietica a Berlinului, si-a scris memoriile dupa razboi. Cu decenta si luciditate, recunoaste ca tineretea de atunci nu era o scuza pentru a nu fi vazut atrocitatea regimului pe care fusese aleasa sa-l serveasca chiar si din postura umila de secretara.


Actiunea se muta apoi direct in aprilie 1945, luna in care se consuma cele 12 zile ale Fuhrerului si anturajului sau de fanatici sau pur si simplu de lasi, ghebosati de medalii si cruci de fier. Buncarul este un cotlon irespirabil in care Hitler vrea sa ingroape placenta nociva a? strategiilor sale nascute din nebunie si ura. Crizelor isterice, strabatute de urlete, le succed momente de luciditate febrila, urmate de puseuri de megalomanie maladiva. Hitler isi improasca apropiatii cu saliva si venin neputincios; recunoaste apoi ca totul e pierdut –Alles ist verloren! – dupa care se apleaca asupra hartilor militare, pentru a da ordine unei armate care nu mai exista, dar despre moartea careia nimeni n-are curaj sa-l informeze.


?


O pasare neagra, de rau augur


Singurul moment in care lumina zgarcita a zilei ii sparge carcasa de cioclu este cel al decorarii unor copii din Hitlerjungen, singurii ce mai duceau o disperata lupta de gherila printre daramaturile Berlinului, tocat de artileria ruseasca. Iesit din buncar pentru festivitate, Hitler, in manta militara, aduce cu o pasare uriasa, neagra, de rau augur, scuturata de convulsiile Parkinsonului, pironita la sol pentru restul de cateva ore ce-i mai ramasese Germaniei de trait.


?


Daca nazional-sozialismus nu e, nimic nu e


Filmul n-a inventat nimic, desigur, din grotescul ultimelor clipe ale dictatorului. Nici dorinta sa genocida ca Deutschland-ul sa piara odata cu el nu este o doar o replica din scenariu. Pierirea de la suprafata a Germaniei are un pandant grotesc in buncar, si asta este meritul integral al regizorului si actorilor. Frau Goebbels, nevasta ministrului Propagandei, joaca dublu rol al mamei: a propriilor sai copii, sase la numar, adusi in buncar pentru a intretine iluzia redresarii, dar a si intregii Germanii. Un fel de patria muma, desi nemtii prefera Vaterland-ul. Doamna Goebbels este atat de infestata de propaganda sotului incat nu concepea ca odraslele sale sa traiasca intr-o lume fara nazional-sozialismus. Drept pentru care ii ucide pe toti in somn, administrand fiecaruia fiola cu cianura. Scena este necrutatoare: camera adasta pe imaginea fiecarui copil caruia mama ii deschise gingas gura, ii strecoara inauntru moartea minuscula si i-o inchide apoi cu gesturi mecanice, ascultand spargerea fiolei.


?


Solutii au fost si niciuna nu era finala


De-a lungul celor 12 zile de agonie a Reichului, impresurat de trupele sovietice, filmul sugereaza permanent posibilitatea pe care au avut-o toti acolitii lui Hitler de a se sustrage influentei sale nefaste, dar n-au facut-o. Unii, putini, din convingere, ceilalti, grosul, din lasitate. Desi buncarul pare permanent pe punctul de a fi dibuit de rusi, o multime de personaje se perinda pe-acolo, mentinand o legatura disperata cu realitatea cruda de-afara. Cei mai multi sunt militarii ce tin piept invaziei pe baricadele de pe strazi si vin sa-i raporteze Fuhrerului, cu curaj nebun, ca totul e pierdut. Altii, cum este Alfred Speer, secretarul nu tocmai fidel al lui Hitler, apare periodic, imbracat civil, sfatuind pe toata lumea sa se refugieze cat mai e timp din calea dezastrului final. Aparitiile lui, ce par ca ignora blocada de-afara, sugereaza limpede si amar ca sansa de a se trezi la realitate a existat dintotdeauna dar a fost mereu strivita de fanatism, parvenitism si lasitate.


Der Untergang – un film marturie-avertisment de vazut.


Vifor Rotar

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.