Home Editorial Se confirmă – Ordinea mondială s-a schimbat deja în 2022!

Se confirmă – Ordinea mondială s-a schimbat deja în 2022!

Editorial

ian. 12, 2023

0 269

Este o constantă în istorie: schimbările sunt rare, dar bruște. Cei care plătesc prețul sunt de obicei ultimii care le văd venind, dar le percep prea târziu. Spre deosebire de imaginea statică din Occident, relațiile internaționale au fost răsturnate în 2022, în principal în detrimentul Statelor Unite, Regatului Unit și Franței, adesea în beneficiul Chinei și Rusiei. Ochii nituiți pe Ucraina, occidentalii nu percep redistribuirea cărților.
Este rar ca relațiile internaționale să fie date peste cap așa cum au fost în 2022. Și nu s-a terminat. Procesul început nu se va opri, chiar dacă evenimentele vor veni să-l tulbure și, eventual, să-l întrerupă pentru câțiva ani. Dominația Occidentului, adică atât a Statelor Unite, cât și a fostelor puteri coloniale europene (în principal Regatul Unit, Franța și Spania) și asiatice (Japonia) îi atinge capătul. Nimeni nu se mai supune unui lider, inclusiv statelor care rămân vasale ale Washingtonului. Toată lumea începe acum să gândească singur.
Nu suntem încă în lumea multipolară pe care Rusia și China încearcă să o creeze, dar vedem că se construiește.
Totul a început cu operațiunea militară rusă de a pune în aplicare Rezoluția 2202 a Consiliului de Securitate și de a proteja populația ucraineană în ansamblu de guvernul lor „naționalist integral”.
Cu siguranță, acest eveniment nu este deloc ceea ce se percepe în Statele Unite, Uniunea Europeană, Australia și Japonia. Occidentalii sunt convinși că Rusia a invadat Ucraina pentru a-și schimba granițele cu forța. Cu toate acestea, nu este nici ceea ce a anunțat președintele Vladimir Putin, nici ceea ce a făcut armata rusă, nici modul în care s-au desfășurat evenimentele. Să lăsăm deoparte întrebarea cine are dreptate și cine greșește.
Totul depinde dacă suntem conștienți de războiul civil care sfâșie Ucraina de la înlăturarea președintelui ales democratic, Viktor Ianukovici, în 2014. Occidentalii care uită de cei 20.000 de morți în acest război nu își pot imagina că rușii au vrut să oprească acest lucru – masacru. Deoarece nu cunosc acordurile de la Minsk, pe care Germania și Franța le-au garantat totuși alături de Rusia, nu pot considera că Rusia a pus în practică „responsabilitatea de a proteja” pe care a proclamat-o Națiunile Unite în 2005.
Cu toate acestea, fostul cancelar german Angela Merkel[1] și fostul președinte francez François Hollande[2] au susținut public ambii că au semnat Acordurile de la Minsk, nu pentru a pune capăt războiului civil, ci, dimpotrivă, pentru a câștiga timp și a înarma Ucraina. Aceste două personalități se felicită pentru că au prins Rusia în capcană în timp ce o acuză că poartă singura responsabilitate pentru războiul actual. Nu este de mirare că acești doi foști conducători se mândresc cu duplicitatea lor în fața opiniei publice, cu toate acestea cuvintele lor auzite în alte părți ale lumii sună diferit.
Pentru majoritatea Umanității, occidentalii își arată adevăratele culori: ei încearcă întotdeauna să împartă restul lumii și să-i prindă în capcană pe cei care vor să fie independenți; ei vorbesc despre pace, dar stimulează războaie.
Este greșit să ne imaginăm că cei mai puternici vor întotdeauna să-și impună voința altora. Această atitudine occidentală este rareori împărtășită de alți oameni.
Cooperarea și-a dovedit valoarea mult mai mult decât exploatarea și revoluțiile pe care le generează.
Acesta este mesajul pe care chinezii au încercat să-l răspândească evocând relații „win-win”. Nu trebuia să vorbească despre relații comerciale corecte, ci să se refere la modul în care guvernau împărații Chinei: atunci când un împărat dădea un decret, trebuia să se asigure că acesta este urmat de guvernatorii fiecărei provincii, inclusiv de către guvernatorii fiecărei provincii. cei care nu au fost afectați de această decizie. Le-a arătat că nu i-a uitat oferindu-le fiecăruia câte un cadou.

În zece luni, restul lumii, adică majoritatea covârșitoare a ei, și-a deschis ochii.
Dacă, pe 13 octombrie, ar fi fost 143 de state care să urmeze narațiunea occidentală și să condamne „agresiunea” rusă[3], ele nu ar mai fi în majoritate în Adunarea Generală a Națiunilor Unite pentru a vota așa astăzi.
Votul, pe 30 decembrie, a unei rezoluții prin care se cere tribunalului intern al ONU, Curtea Internațională de Justiție, să declare „ocupație” ocuparea teritoriilor palestiniene de către Israel este o dovadă în acest sens.
Adunarea Generală nu mai este resemnată cu dezordinea occidentală a lumii.
11 state africane, aflate până acum pe orbita Franței, au făcut apel la armata rusă sau la o companie militară privată rusă să le asigure securitatea. Ei nu mai cred în sinceritatea Franței și a Statelor Unite. Alții sunt conștienți de faptul că protecția occidentală împotriva jihadiștilor merge mână în mână cu sprijinul ascuns occidental pentru jihadiști. Aceștia sunt îngrijorați public de transferul masiv de arme destinate Ucrainei către jihadiștii din Sahel sau către Boko Haram[4] până la punctul în care Departamentul Apărării al SUA a desemnat o misiune de urmărire pentru a verifica ce se va întâmpla cu armele destinate Ucrainei; doar un alt mod de a îngropa problema și de a preveni amestecul Congresului în aceste scheme întunecate.
În Orientul Mijlociu, Turcia, membră a NATO, joacă un joc subtil la jumătatea distanței dintre aliatul său american și partenerul său rus. Ankara a înțeles de multă vreme că nu se va integra niciodată Uniunea Europeană și, mai recent, că nu se mai aștepta să-și refacă imperiul asupra arabilor. Prin urmare, se adresează statelor europene (cum ar fi bulgarii, maghiarii și kosovarii) și statelor asiatice (cum ar fi Azerbaidjan, Turkmenistanul, Uzbekistanul, Kazahstanul și Kârgâzstanul) de cultură turcă (și nu de limba turcă precum uigurii chinezi). Drept urmare, Ankara se împacă cu Damascul și se pregătește să părăsească Occidentul spre Est.
Sosirea Chinei în Golf, cu ocazia summitului de la Riad, a răsturnat masa în această regiune a lumii.
Statele arabe au văzut că Beijingul era rezonabil, că le ajuta să facă pace cu vecinii persani. Totuși, Iranul este un aliat de o mie de ani al Chinei, dar aceasta din urmă o apără fără a lăsa excesele să treacă. Ei au măsurat diferența cu occidentalii care, dimpotrivă, nu au încetat din 1979 să-i dezbine și să se opună. India și Iranul lucrează din greu cu Rusia pentru a construi un coridor de transport care să le permită comerțul în ciuda războiului economic occidental (prezentate în Occident ca „sancțiuni”, deși acestea sunt ilegale în dreptul internațional).
Deja Mumbai este conectat la sudul Rusiei și în curând cu Moscova și Sankt-Petersburg. Acest lucru face ca Rusia și China să fie complementare. Beijingul construiește drumuri în Eurasia de la est la vest, Moscova în funcție de longitudini.
China, pentru care acest război este un dezastru care îi perturbă planurile de a construi Drumurile Mătăsii, nu a acceptat niciodată narațiunea occidentală. Ea este o fostă victimă a Rusiei care, în secolul al XIX-lea, a luat parte la ocupația Tianjin și Wuhan (Hankou), dar știe că Occidentul va face orice pentru a le exploata pe amândouă. Își amintește de ocupația ei trecută pentru a fi conștientă că destinul ei este legat de cel al Rusiei. Ea nu înțelege prea multe despre afacerile ucrainene, dar știe că viziunea ei despre organizarea relațiilor internaționale poate vedea lumina zilei doar dacă Rusia va triumfa. Prin urmare, nu dorește să lupte alături de Rusia, dar va interveni dacă este amenințată.

Această reorientare a lumii este foarte vizibilă în instituțiile guvernamentale.
Occidentul a umilit Rusia în Consiliul Europei până când Moscova l-a părăsit. Spre surprinderea lor, Rusia nu se oprește aici. Ea lasă rând pe rând toate acordurile încheiate în cadrul Consiliului Europei, în tot felul de domenii, de la Sport la Cultură. Occidentalii își dau seama brusc că s-au lipsit de un partener generos și cultivat. Ar trebui să continue în toate celelalte organizații interguvernamentale, începând cu Națiunile Unite. Este o poveste veche a relațiilor vesto-ruse, care se întoarce la excluderea Moscovei din Liga Națiunilor în 1939. La acea vreme, sovieticii, îngrijorați de un posibil atac nazist asupra Leningradului (Sankt-Petersburg) au cerut Finlandei să poată închiriază portul Hanko, însă, negocierile prelungindu-se, au invadat Finlanda, nu pentru a o anexa, ci pentru a-și plasa marina în Hanko. Acest precedent este predat astăzi ca un exemplu al imperialismului rus, deoarece însuși președintele finlandez Urho Kekkonen a recunoscut că atitudinea sovieticilor era „de înțeles”.
Înapoi la Națiunile Unite.
Excluderea Rusiei ar putea fi posibilă numai după ce va fi adoptată o reformă a Cartei de către Adunarea Generală. Acest lucru a fost posibil în octombrie, astăzi nu mai este. Acest proiect este însoțit de o reinterpretare a istoriei și naturii ONU. Trebuiesc asigurări că aderarea la Organizație interzice războiul. Aceasta este o prostie. Aderarea la ONU necesită „menținerea păcii și securității internaționale”, dar bărbații fiind ceea ce sunt, autorizează folosirea forței în anumite condiții. Uneori, această autorizație devine chiar o obligație sub „responsabilitatea de a proteja”. Este exact ceea ce face Rusia pentru populațiile din Donbass și Novorusie.
Rețineți că Moscova nu este oarbă și a dat înapoi pe malul drept (partea de nord) a orașului Kershon. Statul major rus s-a retras în spatele unei granițe naturale, râul Nipru, considerând imposibilă apărarea cealaltă parte a orașului împotriva armatelor occidentale și asta în timp ce populația întregului oraș solicitase prin referendum aderarea la Federația Rusă.
Nu a existat niciodată o înfrângere a Rusiei la Kershon, dar asta nu îi împiedică pe occidentali să vorbească despre „recucerirea” ei de către regimul Zelensky. Mai presus de toate, funcționarea ONU este ascunsă de interogarea consiliului executiv al Consiliului de Securitate.
La înființarea Organizației, a fost vorba de recunoașterea egalității dintre fiecare stat în cadrul Adunării Generale și de a da marilor puteri ale vremii capacitatea de a preveni conflictele în cadrul Consiliului de Securitate. Acesta nu este locul democrației, ci al consensului: nicio decizie nu poate fi luată acolo fără acordul fiecăruia dintre cei cinci membri permanenți ai săi.
Ne prefacem că suntem surprinși că nu putem condamna Rusia, dar am fost surprinși să nu fi condamnat Statele Unite, Regatul Unit și uneori Franța pentru războaiele lor ilegale din Kosovo, Afganistan, Irak și Libia?
Fără dreptul de veto, ONU va deveni o adunare absolut ineficientă. Cu toate acestea, această idee câștigă teren în Occident. Mai mult, ar fi absurd să credem că China, principala putere comercială mondială, va rămâne într-o ONU din care Rusia, principala putere militară mondială, ar fi fost exclusă.
Beijingul nu va juca garanția unei operațiuni împotriva aliatului său, fiind convins că moartea sa va fi preludiul propriei sale existențe. Iată de ce rușii și chinezii pregătesc alte instituții pe care le vor manifesta doar dacă ONU va fi distorsionată, dacă se va transforma într-o adunare monocromatică și își pierde astfel capacitatea de a preveni conflictele.
Percepem că singura cale de ieșire posibilă este ca occidentalii să accepte să fie doar ceea ce sunt. Dar acum nu pot. Ei distorsionează realitatea în speranța de a-și menține secolele de hegemonie. Acest joc s-a terminat atât pentru că sunt obosiți, cât și mai important pentru că restul lumii s-a transformat[5].