România este blocată în indecizie, pasivism și neasumare (3)
Dacă vom ieși din birouri și din corelațiile dintre cifrele pe care le aduc contabilii și vom vorbi cu câțiva salariati ni se va părea un non sens ca un om care lucrează 8 ore să fie pe lista săracilor sau salariul minim pe economie să fie mai mic decât coșul minim de trai decent. Acești semeni ai noștri nu înțeleg cum avem creșterea economică cea mai tare din Europa, dar ei rămân în sărăcie, iar copiii lor nu pot visa la o soartă mai bună. Când sistemul de sănătate este tot mai defect și oamenii pleacă cu spaimă spre spitale de la Viena sau Istanbul ori se împrumută ca să se opereze în străinătate, noi ar trebui să fim destul de îngrijorați pentru a propune mai mult decât campanii mediatice de căutare a unor țapi ispășitori și apoi tăcere ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic special. Dacă vom aștepta ca sistemul bolnav de sănătate să se vindece prin campanii mediatice sau măsuri de schimbare a managerilor, ne înșelăm profund sau înseamnă că nu ne pasă. Negustoria cu medicamentele poate îngenunchia guverne, dar ca politician trebuie să înțelegi care este necesarul omului bolnav și care sunt doar ”nevoi” secretate de sistemul administrativ sau politic. Poți găsi metode de a re-umaniza sănătatea căutând soluțiile simple cu gândul la oameni, nu la bugete, la liderii de spitale, de sindicate sau la marii distribuitori de medicamente. Sistemul medical a construit mii de formulare și proceduri pentru a se acoperi birocratic, iar doctorii sunt sanctionați pentru că după operații istovitoare nu au completat, cu mâna lor, la timp, zeci de pagini și rapoarte, în loc să stea cu pacienții mai mult. Construim spitale din ce în ce mai mari care arată ca niște uriașe abatoare în loc să fie locuri unde oamenii ar trebui să se vindece, să se uite, căutând un pic de speranță în ochii medicului sau să simtă mâna caldă a asistentei care îi tamponează fruntea. Aducem în sistemul medical, mai ales la conducere, orice altceva decât medici practicanți, maximum pot ajunge acolo politrucii care au trecut și pe la medicină, dar nu au ajuns să profeseze. Este clar că nu pentru partidul care câștigă alegerile sau pentru coaliția de guvernare ar trebui să fie făcută alegerea ministrului și a echipei, ci din perspectiva oamenilor bolnavi. Poate că nu putem face foarte mult pentru afaceri și zona privată. Ne-a intrat în cap că statul este un prost administrator și un hoț care omoară afacerile prin taxe și impozite, dar măcar să ne uităm cum am putea să nu le ucidem afacerile celor care cutează să facă business în țara noastră. Pentru că asta se întâmplă de multe ori și nu doar prin taxe mari, ci și prin modificarea frecventă a regulilor.
O soluție este să sprijini acolo unde poate avea efect bun, dar mai ales statul trebuie să vegheze ca să existe o competiție cât de cât corectă. Ar trebui să ne uităm mai precis ce este corupție și ce nu, să ne concentrăm pe asigurarea că statul recuperează pierderile de la cei vinovați. Când facem politică din anticorupție pericolul este mai mare, iar efectul, din perspectiva motivării antreprenorilor, este devastator.
Trebuie sa vedem cum îi putem apăra pe antreprenorii cei mici, cei care produc cea mai mare parte a avuției și care sunt în cea mai fragilă situație. Ei își riscă totul, iau credite și rămân fara case, sunt defavorizați de forta de influență a marilor corporații și de presiunea pe care acestea o fac la Guverne sau Parlament.
Dar mai ales ar trebui să ne ocupăm de sărăcie, dar nu cu prezentări meșteșugite și powerpoint-uri luminoase și colorate. Sărăcia este urâtă, de aceea cei mai mulți dintre oameni îi urăsc pe cei săraci, dar își aduc aminte, cu duioșie, de ei, doar în campanie, dar nici atunci nu le vizitează casele sau cartierele.
Politicienii nu fac băi de mulțime în locuri unde este mizerie, ci în zone curate și septice. Sărăcia strică bilanțurile și statisticile, iar tema în sine este ocolită de moderatorii care se concentrează pe alte subiecte. Săracii sunt delincvenți într-o măsură mai mare, dar asta nu este totul, ei ne costă o grămadă de bani. Sigur, o parte din grămada de bani merge pe mecanismele birocratice de administrare a sărăciei. Încercați să vă imaginați că sunteti săraci, că trebuie sa trăiți cu salariul minim pe economie. Nu-i așa că nici măcar nu vă puteți pune în locul acelor oameni? Unii sunt săraci și dacă au loc de muncă și se chinuie să își asigure un trai mai bun chiar cu ore suplimentare.
În România, 1 din 3 angajați, adică peste 1,5 milioane sunt în această situație, iar unii vociferează că a crescut prea repede salariul minim. Dar cea mai bună explicație pentru a bloca salariul minim la cote joase este că obligăm și mediul privat să crească salariile și am putea pierde investitorii străini. Nu este asta o mare ticăloșie?
După datele Institutului Național de Statistică, 8,5 milioane de români trăiesc cu puțin peste o sută de euro pe lună, iar cei mai bogați 20% dintre români au realizat venituri de 8 ori mai mari decât cei mai săraci 20%. În plus, doar 2% dintre copiii din mediul rural ajung la facultate și doar 24% din elevii de la sate termină un liceu.
Un alt aspect important: gândiți-vă la faptul că, pentru cea mai mare parte dintre români, cea mai sigură moștenire este sărăcia. Familia este cea care atât le-a putut lăsa pentru viitor, iar de familie ne ocupăm foarte rar, politicile sociale savante se ocupă mai mult de indivizi. Însă familiele sunt o mare problemă, ele crează cele mai multe cheltuieli dacă le privim cu atenție. Un cercetător a demonstrat, la un moment dat, că dacă vom corela costurile pentru șomaj, violență, droguri, delincvenți, vom găsi că 120.000 de familii din Marea Brirtanie creează un cost total de 9 miliarde de lire sterline, adica undeva în jur de 75.000 de euro pe familie.
Dacă am coborî analiza și asistența și am analiza integrat familia cu probleme, sigur costurile ar fi mai mici și efectul mult mai puternic. Am putea ajuta familiile să nu ajungă în disoluție și ar putea fi ajutați la probleme care par a fi individuale, dar creează un mare cost social, dar se și potențează una pe alta încât este foarte greu de rezolvat situațiile prin stipendii sau prin legi votate în Parlamente. Dar mai trebuie să știm un lucru: mizeria și sărăcia nu acționează după calendare politice sau electorale, este o presiune continuă și ucigătoare, de la o zi la alta, amplifică drame și distrug țesutul social al comunității naționale. Sunteți datori celor amărâți măcar pentru următorul motiv: mașina politicii merge cu benzina plătită de săracii lumii noastre.
Și mai este un lucru pe care politica noastră îl uită sau doar se preface. Cred totuși că politicienii nu-și dau seama de asta, nu mai pot simți acest subiect, mă refer la inegalitate. Este prezentă peste tot în lume, la noi la fel, cei bogați devin tot mai bogați, iar numărul săracilor crește. Inegalitatea este o boală socială și este greu de tratat, dar nu putem să ne uităm pasivi la ea. Un copil care se naște într-o familie de romi are cele mai mari șanse să devină delincvent, iar unul dintr-o familie de țărani, cel mai probabil nu va face studii superiore și va pleca în străinatate sau va deveni lucrător cu venit mic undeva la oraș.
Cu mare probabilitate, copiii avocaților vor deveni avocați, iar cei ai medicilor vor termina medicina. Acest lucru nu se întâmplă pentru că ei sunt mai destepți, ci pentru că au condiții, au meditatori și un nivel de aspirație diferit, adică ceva ce astăzi sociologii au început să numească meritocrație ereditară. Copiii muncitorilor săraci au tentația de a câștiga cât mai repede un salariu și atunci părăsesc școala devreme, deseori pentru a nu mai fi o povară pentru familie.
Dacă ne-am gândi să organizăm campusuri școlare la țară, cu meditatori și laboratoare, cu burse pentru copii de la țară și apoi am sprijini un program de credite pentru ca să poata face medicina, atunci acești copii deveniți doctori, ar trebui să-și plătească creditul și nu ar pleca atât de repede în străinătate, având și un nivel de aspirație care ar fi deja satisfăcut.
Veniturile pe care le aduce capitalul sunt incomparabil mai mari decât cele pe care le aduce munca. Cu siguranță că nu o să scăpăm lumea de inegalitate socială, dar trebuie măcar să credem în posibilitatea de a ajuta să crească egalitatea de șanse. Uneori se pot face lucruri mici care aduc, la nivelul societății efecte mari.
Resetarea sistemului trebuie făcută într-o zi și se poate face prin schimbări de genul celor de care am vorbit aici, doar ca exemple, ca spirit conducător, nu platformă sau program.
Vasile Dâncu
