Povestile minunate de la SARPELE ROSU…
Restaurantul Sarpele Rosu a fost o carciumioara oarecare ce a „fiintat” intr-o singura incapere de cam 10×4 m , pe langa Piata Gemeni. Asezat, ca orice birt serios, la o rascruce – Str. Eminescu / Str.Galati – a fost ridicat la nivel de reper cultural boem de catre clientii sai. Cativa ani, aici se gaseau unii pe altii actori, muzicanti si publicisti care consumau putin dar trancaneau mult; despre ale lor si ale altora. Intre ei Gheorghe Dinica si Stefan Iordache, Poetul Paunescu sau scriitorul Dinu Sararu, uneori Fanus Neagu ori Stelian Tanase erau cateva super-figuri dintre cele mai pitoresti, mai cunoscute.
Muzicantii care cantau aici pe o estrada de suprafata unei mese, au capatat notorietate ,ba chiar avant si datorita acestor clienti de vaza. Intre ei Nelu Ploiesteanu se pare ca este singurul ce isi mai aminteste de unde a plecat si poate sa spuna fara greutate, cui datoreaza evolutia sa.
O vreme “ Sarpele Rosu ” a fost un restaurant la care era de bonton sa te duci si a fost un element foarte cunoscut pe harta boemei Bucurestilor. Cine cauta o institutie sau o strada pe aici, daca i se spunea ca e pe langa Sarpele Rosu, se lamurea imediat.
Dupa asezarea fabulosului Gh.Dinica la casa lui, langa o nevasta grijulie, crasma boema a inceput sa-si piarda stralucirea. Stefan Iordache venea si el din ce in ce mai rar pentru ca se ducea mai mult pe la casa de la Gruiu iar Nelu Ploiesteanu, de acum foarte cunoscut, avand angajamente multe si peste tot, mai canta aici doar la zile mari.Si astfel, Sarpele Rosu a fost, la un moment dat, inchis.
In urma cu cateva luni, casa in care a fiintat restaurantul arata paraginita si plansa, deodata.
Restaurant Sarpele Rosu
Se poate spune ca acest lucru coincide cu inceputul suferintelor lui Stefan. Cu o saptamana inainte de mutarea actorului a inceput, practic, demolarea zidariei. In ziua decesului lui Stefan Iordache din acest birt faimos se mai putea vedea numai un morman de caramizi. La aceasta ora “Sarpele Rosu ” este doar o amintire. A plecat si el odata cu adevaratul sau patron.
Şarpele Roşu: aici unde s-au născut replici de mare film.Au trecut 9 ani de când cea mai mediatizată cârciumă a anilor ’90 a tras obloanele. Acolo a băut şi a cântat cu lăutarii elita Bucureştiului.Acolo unde in urma 20 de ani, Eugen Alex, pentru prieteni Dan Niculescu, şi-a dat demisia din CPUN şi s-a hotărât să deschidă o cârciumă. “M-am apucat de politică economică,Domnilor!”, râdea domnu’ Dan. Avea 42 de ani, şi afacerea sa urma să rămână în memoria colectivă.Dacă, acum un secol, boema Capitalei se aduna la “Caru’ cu bere”, înainte de război la Capşa, pe timpul comuniştilor la Mărul de Aur, în anii de după Revoluţie s-a mutat la intersecţia dintre străzile Galaţi şi Eminescu.
La cârciumioara sa, cu doar nouă mese şi-un taraf, mai bine de zece ani s-au îmbătat, au cântat, au rostit replici celebre, au plâns sau au făcut politică o întreagă pleiadă de artişti, scriitori, ziarişti, diplomaţi sau, pur şi simplu, bon-viveurii anilor ’90. Pe toţi îi unea un singur lucru: atmosfera. Responsabilul cu bunadispoziţie era domnu’ Dan, un uriaş de 120 de kile, cu favoriţi şi mustaţă “pe oală”. Un patron care n-a ştiu să-şi gestioneze afacerea, dar care, cu certitudine, a intrat în istorie cu creaţia sa: Şarpele Roşu!
A avut patru neveste, a început trei facultăţi, fără să termine vreuna, a vrut să fugă din ţară, dar a avut noroc că n-a reuşit, iar la Revoluţie a furat o basculă cu care a ridicat două baricade în Bucureşti. A avut chiar şi un rol într-un film de legendă: “Cel mai iubit dintre pământeni”.
– Eram, evident, cârciumar şi replica era: «Ce serveşte domnii?». M-au aplaudat la premieră! Dinică era în spate şi mă aude… Şi scoate una genială: «E! Mulţi consumatori!»”, se laudă “Şarpele”.
Puţină lume ştie că o altă replică din film îi aparţine tot lui: “Eram cu regizorul Şerban Marinescu la şpriţ şi, nu ştiu cum am spus: «Ştie el, partidul nostru, ce face!». Bănică senioru’, care era şi el la şpriţ, să moară de râs: «Ce-a căcat-o Şarpele!»”.
O altă replică din film, a lui Ştefan Bănică: “Pupa-ţi-aş creerul ăla de profesor de facultate!”, a fost introdusă în folclorul urban tot de jovialul “Şarpe”. “Domnu’ Dan a fost primul politician care şi-a dat demisia din întâiul parlament democratic!”, îl laudă cu veneraţie Atilla, un zdrahon jovial de un chintal jumate, de loc din Sf. Gheorghe de Covasna. Eu sunt secui, nu ungur, zicea! E “locotenentul” lui Dan Niculescu de pe vremea când cârciuma încă funcţiona.
Ca să pricepi fenomenul dezvoltat în fosta librărie “Şt. O. Iosif”, de pe strada Galaţi nr. 133, colţ cu Eminescu, e necesar să rememorezi realităţile timpului. Muzica românească era de la festivaluri, de „populară” lumea era cam sătulă, manelele încă nu apăruseră, iar restaurantele erau un fel de cantine mai scumpe.Era o nişă la care Dan Niculescu s-a gândit primul: cârciuma tradiţional românească, de cartier, cu taraf ţigănesc, care să cânte muzică lăutărească autentică. Muzică pe care până atunci o auzeai numai dimineaţa, când se servea ciorba de potroace la nuntă…si de burta in fiecare zi!
În plus, “Şarpele” a mizat şi pe miştocăreala ce mocnea în români. Astfel, ospătarii aveau cravate roşii de pionieri, iar busturile lui Ceauşescu şi Lenin îţi ţineau companie , dacă veneai să te îmbeţi de unul singur…
-“Când se îmbătau, spărgeau paharele în capu’ lu’ Lenin. Io le luam cu 5 lei şi le vindeam cu 50!”, dezvăluie tainele afacerii sale Dan Niculescu. Pe pereţi, pe lângă nişte tablouri futuriste, erau agăţate drapelele RSR şi PCR, pe uşa de la WC era o plăcuţă pe care scria “Secretar BOB”, adică “Secretarul Biroului Organizaţiei de Bază”, iar în buda bărbaţilor cineva scrisese pe perete cu pixul o lozincă mobilizatoare: “Să facem totul!”.
De unde până unde numele locantei? “Îţi spun de unde, să dai la ziar, numa’ să nu spui şi la alţii!”, îşi rostogoleşte ochii în cap Dan Niculescu. A îmbătrânit şi s-a îngrăşat enorm. Acum are 141 de kilograme, dar a avut şi 175, la 1,86 înălţime. Are diabet şi cardiopatie ischemică: “Başca o depresie frumoasă pe fondul unei obezităţi morbide!”.Mişcare nu face mai deloc, ţuica e pe masă, cârnaţii sfârâie în tigaie, iar de fumat fumează ca un… “şarpe”. “Visasem toată noaptea numai elefanţi albaştri şi pisici verzi. Când m-a întrebat funcţionara aia cum vreau să-i spun la firmă, mi-a ieşit fără să mă gândesc: «Şarpele Roşu». N-a avut nicio reacţie!”, se distrează fostul celebru cârciumar.
Pe un perete din apartamentul său din piaţa Alba Iulia tronează un tablou avangardist, care pe timpuri împodobea cârciumioara de pe strada Galaţi. “E un f… în toată regula!”, explică direct nea Dan. Lângă el o poezie, scrisă de mână, e înrămată: “E a lui Adam Puslovici, român de pe Valea Timocului, bun prieten cu Nichita… A scris-o cu un cărbune de pe grătarul cu mititei. Apoi mi-a zis: «Am debutat, la 55 de ani, în limba maternă…!»”.
Domnu’ Dan e solemn: “La «Şarpele Roşu» nu aveau ce căuta proştii!”. “Dinică, după ce se machea, avea o întrebare fixă. Odată, trec pe lângă el şi se răsteşte: «Eşti idiot?». Nu eram în toane bune şi m-am uitat urât. Nea Gigi se prinde şi o dă cotită: “Era doar o propunere!”
Domnu’ Dan vine mai aproape de prezent:
-“Am închis cârciuma pe 4 iunie 2001, cu un milion de lei vechi în buzunar. La fel de «bogat» ca atunci când am deschis-o. Am rămas cu un teanc de 25 de centimetri de note de plată neachitate. Dacă n-avea omu’ bani, ce să fac, să-l dau afară?”, e în dubiu şi acum patronul Şarpelui Roşu.
Când a deschis localul avea 41 de ani:
-“Am mers pe stilu’ de viaţă ţigănesc: câştig azi – mănânc azi, mâine – are grijă Dumnezeu! Acum trăiesc din pensie şi din indemnizaţia de revoluţionar. După ce a murit mama, n-am mai vrut să ies din casă, am mâncat ca bou’, m-am îngrăşat ca porcu’ şi m-am îmbolnăvit. Da’ am citit mult,cel puţin sunt mai înalt spiritual!”.
Celebrii săi clienţi, Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache, i-au fost şi vectori de publicitate. “Ei făceau «prospecţiuni» tot timpul. M-au găsit cu ocazia filmului… Făceam, cu echipa de filmare, chefuri totale! Striga nea Gigi la mine: «Mă iubeşti, grasule?». Dacă bea mult? Bea tot! După ce termina şpriţul, îşi făcea curaj să se ducă acasă cu două-trei sute de votcă!”.
Tot în localul lui nea Dan îşi are originea o notorie cugetare a maestrului Gheorghe Dinică. Era patru dimineaţa, doar vreo patru mese cu câţiva clienţi şi taraful în pauză de ţigară. Maestrul era cam obosit. “Lucrase” din greu ore în şir. La un moment dat, dă să se scoale. Genunchii îl cam trădau. Se saltă într-un cot şi face un tur de orizont al crâşmei. Era linişte. Cu toţii ne uitam la el. Ce-o să zică? Apoi oftează şi, cu intonaţia sa inconfundabilă, decretează: “O ţară mică, câteva mese!”. Situaţia, de comedie absurdă, a declanşat o veselie isterică. Ulterior, replica marelui actor, transmiţându-se oral, a suferit modificări. Aceasta este cea originală, iar Niculescu o confirmă: “Aşa a fost! Fusese, mai devreme, o discuţie politică…”.
“Primii zece ani postrevoluţionari, cei mai densi, epicentrul culturii române spontane s-a aflat la Şarpele Roşu! Noi am fost cârciuma cu cea mai mare densitate de creiere şi talente pe metru pătrat”, decretează Dan Niculescu. Localul nu excela nici la capitolul mâncare, nici la vinuri, nici la programul artistic. În meniu erau doar ciorbe , gustoase şi grătare, mai rar găseai şi o saramură, vinurile…alese erau cele din “comerţul socialist”; lăutarii erau buni, da’ nu te dădeau pe spate.Ceea ce conta era spiritul. “Un profesor de filosofie, după ce s-a îmbătat o săptămână în fiecare seară, mi-a zis: “M-am prins! Tu vinzi atmosferă!”…
La Şarpele Roşu nu aveai ce căuta înainte de miezul nopţii. “Dacă veneai ziua, te lua plânsu’!”, e sincer nea Dan. “Dar, după unu noaptea, era o caterincă generală! Se împrieteneau toţi, cu toţi! O nebunie generală, pe acorduri de vioară şi ţambal…”, se entuziasmează legendarul cârciumar.
Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, George Mihăiţă, Şerban Ionescu, Colea Răutu, Radu Beligan cei doi Ştefan Bănică – tatăl şi fiul, Dumitru Rucăreanu, Stelian Nistor, Dorel Vişan, Nicu Constantin, regizorul Nuţu Cârmâzan sunt doar o parte dintre marii noştri actori şi regizori care au ales să se îmbete în cârciuma lui Dan Niculescu.Jurnalistii,intre ei poate autorul acestor randuri, nu se pun…
“Bănică ăla micu’ crrrede’ că venea să caute spirrritul lui taică-său!”, graseiază melancolic Dan Niculescu. Brusc, îşi revine şi-ncepe să turuie: “Nuţu e cel mai bun regizor dintre columbofili! Stelică Nistor nu punea niciodată «peste» în paharul său! Zicea: «Mi-e silă să beau după altu’…, chiar şi după mine!”.
Acestora li se adaugă Nicolae Ulieru, fostul purtător de cuvânt al SRI-ului, foştii ambasadori ai Iugoslaviei, Rusiei şi Marii Britanii: Dragomir Radencovici, Nikolai Filatov şi Martin Hughes.
-“Veneau fără gardă, oameni normali, chiar mişto! Păi, nu eram io înarmat? Aveam şase puşti şi un pistol! Pe ambasadoarea Italiei n-am primit-o pentru că a întârziat la un concert al «Filarmonicii Şarpele Roşu»! Iam zis, nu pot doamnă, din respect pentru cei care stau la masă! Nu puteam să scol pe unul să o bag pe ea!”.Un alt secret al sucesului Şarpelui Roşu au fost lăutarii săi. Referinţa supremă e Nelu Ploieşteanu. Domnu’ Dan e critic: “Nelu are mult talent actoricesc, e interpretativ!”.
Locotenentul Atilla îi sare în ajutor: “Nelu Ploieşteanu, când vedea că pleacă lumea de la masă, sărea pe lăutari: «Hai, bă, că pleacă ăştia cu banii noştri!»”. Maria Buză, de la “Vouă”, Nunuţa, ţambalagiii Leo Iordache şi Marius Mihalache, violonistul 
Vasile Năsturică sau basistul Mitiţă sunt o parte dintre cei care au alcătuit, timp de peste un deceniu, “Filarmonica Şarpele Roşu”: “Îmi plăcea să-i spun «Filairomica», că erau singurii ţigani care veneau la mine. O singură dată au venit unii, au făcut scandal şi au scos săbiile… Am venit cu puşca, am tras în tavan şi au plecat. Găurile nu le-am acoperit nici după ce am renovat, să se ştie!”.
Clădirea în care a funcţionat “instituţia culturală” e o ruină acum: “A apărut un impostor revendicativ pe care interese obscure l-au făcut proprietar! N-am mai avut bani să investesc în altă locaţie”…
“La Sarpele...eu mi-am făcut o cârciumă cum mi-am dorit io să mă simt într-o cârciumă! Nu m-am băgat la bacşişurile chelnerilor. Le-am zis doar să fie corecţi! Preţurile erau mari, nesimţite! Asta pentru că, dacă venea lumea să bea lângă Iordache sau Dinică, trebuia să plătească ei ca să iasă ăia mai ieftin!”…La final, “Şarpele” e tranşant: “Cre’ că ar fi plictisitor să mă mai ocup de aşa ceva. Mă subcalifică! E ca un flacon de parfum bun, care a fost OK, da’ a fost… Mi se pare banal!”.
“Şarpele Roşu a însemnat cea mai mare si…ultima boemă a Bucureştiului. A fost începutul consacrării mele artistice, datorată marilor personalităţi care obişnuiau să bea a colo. Mulţumită lui Dinică, Iordache şi Dan Niculescu sunt un lăutar cunoscut. Am trăit acolo cele mai frumoase momente!.”, declara NELU PLOIEŞTEANU, lăutar. Si in continuare: Acest maill (precizez că l-am păstrat în arhiva mea de net), circula pe net de cativa ani. Zilele trecute citeam într-un ziar onlyne, că celebrul patron al ”Șarpelui Roșu” a murit! Acum chiar s-a închis o pagină din istoria Bucureștiului, a boemei acestui oraș!
Păcat că nu știm să conservăm , să menținem astfel de tradiții, care pot face faimă capitalei, macar în domeniul turismului… Și asta apropo de modul cum se fac retrocedările în România, cum se înțelege păstrarea locurilor, clădirilor cu istorie, a ISTORIEI în mod special! Mare păcat!!!
