MOARTEA LUI NAE. Amintiri de la Salvamar!

MOARTEA LUI NAE. Amintiri de la Salvamar!

0 130

Trecuseră câţiva ani buni de când nu mai făceam vara pe salvamarul, eram şi eu un om serios, terminasem facultatea şi rămăsesem, ca un fraier, în Bucureşti. Veneam acum rar acasă. În iarna aceea însă de două ori, o dată la Crăciun, după obicei, şi încă o dată prin februarie, când mi-au telefonat că marea îngheţase şi am venit s-o văd, iată, sunt vreo zece ani de-atunci n-a mai îngheţat niciodată!… Marea. Pe Nae l-am mai întâlnit atunci, la Crăciun, am apucat să ne salutăm numai, la Victoria.  Nae era cu una la masă şi eu n-am lungit vorba, măcar să-l mai aud o dată: „şi englezoaica?” Mă gândeam că ocazii or să mai fie destule!… Fusese ultima! Iar în februarie, când a îngheţat marea, n-am putut pleca din Bucureşti imediat, abia peste o saptămână. Când am ajuns la Constanţa începuse dezgheţul. Sloiuri mari erau îngrămădite de vânt şi de valuri încălecându-se la mal. Sloiuri peste sloiuri, ca ţiglele unui acoperiş, până departe, aproape de orizont. De mult nu mai îngheţase aşa de bine marea, se putuse merge pe gheaţă mai mult de un kilometru spre larg fără nicio teamă. Gheaţa trozneşte, nu-i spartă!… Sparge-se, tot nu cu mine!…

Aşa că am mers şi eu pe sloiuri până dincolo de capul digului, ceaţă, întuneric, m-am întors. Am venit iar dimineaţa, bătea acum un vânt dinspre uscat şi sloiurile se mai răriseră, în larg bine de tot. A doua zi, la prânz, soră-mea ne povesteşte, furioasă pe toată lumea, cum i-au fost aduşi la dispensar doi copii care se jucaseră pe sloiuri şi căzuseră în apă. Un nenorocit de vânător, care umbla pe mal după raţe, raţele acelea care vin din Deltă să ierneze la Constanţa unde marea nu îngheaţă decât o dată la zece-cinspe ani, şi vânătorul lui peşte i-a trimis pe copii, pe cei doi, care se nimeriseră pe acolo pe plajă, să meargă pe sloiuri şi să gonească raţele spre mal, în bătaia puştii, vânătorul rămânând pe dig, fireşte. Mai întâi a alunecat în apă unul dintre copii şi a încercat să se ţină de celălalt şi să urce pe sloi, dar până la urmă au căzut amândoi, apă sub zero grade. Vânătorul a şters-o ticălosul de pe dig, copiii strigau după el, s-a făcut nevăzut spre Cazino.

Norocul copiilor că s-a nimerit pe acolo un muncitor, care lucra la blocuri, vreun moldovean o fi fost, zice soră-mea, de la blocuri, şi i-a scos din apă şi i-a adus la dispensar! Era necăjită mai ales că nu putuse afla de la copii cine era nenorocitul! Copiii nu-l cunoşteau. Muncitorul nici atât. Eu însă mi-am dat seama pe loc că-i prea uşor să-l aflăm cine-i şi l-am căutat pe colegul de liceu Sandi , ziaristul, m-am întâlnit cu el în oraş, nu i-am spus la telefon de ce, a venit fără niciun chef şi înainte de a-i spune eu despre ce e vorba, mi-a zis el că nu are cum să mă ajute în povestea cu Câmpeanu şi cu casa. Îi dădea şi puţin dreptate amărîtului ăla, nu? Ai două case, una o vinzi, alta o demolezi şi-ţi faci alta nouă!Mă rog, așa o fi, dar nu despre asta era vorba, l-am liniştit eu şi aflând despre ce, a răsuflat uşurat şi a fost de acord cu mine că treaba se poate scrie, vai de capul vânătorului ce-o să iasă din povestea asta! A doua zi s-a dus la soră-mea, i-a găsit şi pe cei doi copii, a notat totul şi peste câteva zile apărea în „Dobrogea nouă” o frumuseţe de articol intitulat Curaj vânătoresc?

 În rezumat, articolul sau a fost reluat şi-n „Scînteia”, la Fapt divers. După ce se povestea cele petrecute, Sandi cerea Asociaţiei Vânătorilor să-l identifice pe „bravul” vânător, propunând o confruntare cu copiii a vânătorilor ce nu puteau oferi un alibi convingător pentru data şi ora la care se produsese incidentul.I-am dat un telefon din Bucureşti să-l felicit pentru articol. Era şi el bucuros, îl chemase primarul oraşului sau aşa ceva, dacă nu chiar mai marele primarului, îl felicitase şi-i dăduse o primă frumuşică. De faţă era şi şeful miliţiei căruia i s-a cerut, în timpul cel mai scurt, să-l găsească pe vânător, iar Sandi să mai trântească atunci un articol, cu fotografia vânătorului şi a celor doi copii pe care „viteazul” îi lasase să se înece. Ba şi fotografia celui care-i salvase, cine a fost?

– Un muncitor de la blocuri!
– Foarte bine! Curaj muncitoresc, aşa să-i puneţi titlul! Sandi se ducea a doua zi la soră-mea să-i ia urma muncitorului, eu nu-i puteam da nicio relaţie. Oricum, îi dădusem un bun subiect şi se considera că-mi rămâne dator până la proxima întâlnire, când va face cinste cu câteva baterii de vin! Cu înţelegerea asta am încheiat discuţia noastră la telefon. Ne-am revăzut abia în vară, am stat două luni la mare, şi abia la a treia sau la a patra întâlnire, în orice caz nu la prima, mi-am adus aminte de articol şi de cinstea promisă. Unde-i vinul?  „Lasa! Ah, ce-am păţit!”… se căină Sandi.

Adică vânătorul fusese găsit repejor, dar nu se putea scrie despre el ; si nici să i se dea numele la ziar!! Şi mai ales ocupaţia. Becher mare, nu spun cine!… În schimb, l-au chemat pe Sandi, tot acolo unde primise felicitările, şi l-au luat şuturi!… Alt’dată tovarsu să se informeze bine despre ce scrie! Să nu caute cu orice preţ senzaţionalul, Nu ăsta este rostul presei noastre, ci unul educativ. Şi ce educaţie face el scriind despre cei doi copii fără să se intereseze îndeaproape ce-i cu ei?! Ce căutau la ora aia pe plajă? De ce nu erau la şcoală? Asta nu s-a mai întrebat tovarăşul ziarist, căci dacă s-ar fi întrebat afla că fugiseră de la ore şi n-ar mai fi făcut tot oraşul să vorbească despre doi chiulangii, ruşinea şcolii nr. nu ştiu cât! Nu ştie tovarăşul ziarist nici unde locuiesc copiii? Ştie, căci le-a dat şi adresa în ziar! Dar de ce nu s-a întrebat cum de ajunseseră ei la vârsta lor, pe vreme de iarnă, să străbată tot oraşul, din Coiciu până pe plajă la Modern? Nu au părinţi să-i supravegheze? Au! Şi dacă tovarăşu îşi făcea întocmai datoria de ziarist afla şi ce trebuia despre părinţii celui mare, aflaţi în divorţ, familie dezbinată etc. Putea să scrie despre incident, dar trebuia să ajungă la educaţia primită de cei doi copii de la părinţii lor! Tovarăşul ziarist s-a mulţumit să se ducă la dispensar şi să stea de vorbă la o cafea şi un coniac, probabil, cu doamna doctor! Că de la ea a pornit totul, nu?! Astea-s surse de informaţie pentru un ziarist? Sau tovarăşul ziarist nu ştie nici că doamna doctor a fost dată la ziar, cu toată familia, pentru casa care şi-a făcut-o?! Ori poate nu citeşte „Dobrogea nouă”? Atunci să nu mai scrie într-un ziar pe care nu se osteneşte nici să-l citească!… Mai-mai să-l dea şi afară!…

Iar aşa zisul muncitor, ce căuta pe plajă la ora aceea? Ce fel de muncitor e ăla care numără pescăruşii ziua în amiaza mare?! Eh, da, n-a apucat să scrie despre el, dar nu ştie că e un parazit social, care mai mult nu munceşte, iar în momentul de faţă nu are servici şi nici nu vrea să muncească! Toată ziua stă în cârciumi! Femeile îl plătesc, tovarăşe! Şi ce bea, şi ce mănâncă!Am făcut amândoi haz de necaz, am dat fiecare câte o baterie şi asta era să fie totul. Dar chiar a doua zi, era de sfânta Maria, am aflat de Nae că a murit. Mişu mi-a povestit. Nae, astă iarnă, zice Mișu, când îngheţase marea atunci, a sărit în apă după niște copii care căzuseră între sloiuri. A răcit rău de tot şi-n câteva zile a fost gata. Când l-au dus la spital a fost prea târziu. Au băgat în el toată penicilina din Constanţa, dar n-a scăpat!…
– Mă, Marilena, am întrebat-o eu pe soră-mea. Măi, soră-mio! Îţi mai aduci aminte de copiii ăia doi de astă iarnă, care căzuseră în mare? Eh, cel care i-a adus, muncitorul ăla, ce-ţi mai aminteşti de el?

Venise şi el ud cu copiii, până la dispensar, îi oferiseră o cameră să-şi usuce hainele, măcar un ceai fierbinte cu rom; eh, rom puteţi să-mi daţi dacă aveţi, doamnă doctor! Doamna doctor avea şi i-a dat o sticlă de coniac, rom nu primise niciodată!… Nae săracu’ a luat sticla, cine ştie unde o băuse: nu mai avea casă, dormea pe unde apuca, ceea ce pentru Nae însemna când la „una”, când la „alta”, poate că-n ziua aceea la nici una,  nicăieri, se mai întâmplă, şi aşa o fi răcit. A intrat ud şi îngheţat la „Victoria”, desigur, parcă-l văd, acolo îi plăcea să bea şi s-a aşezat lângă un calorifer sau poate niciuna din mesele libere nu era lângă calorifer şi s-a aşezat şi el unde a găsit o masă, a dârdâit de frig până a început să frigă şi o fi crezut că de la coniac. De bine, de rău se mai uscaseră pe el hainele. Când au închis braseria a plecat prin ger, prin vântul rece din Constanţa, s-o fi dus la gară să doarmă în sala de aşteptare. Decăzuse rău în ultimii ani şi câţiva îl zăriseră şi pe acolo dormind câteodată, înjurând nu întâmplarea cu cei doi copii, tot ce făcuse el era normal, ci pe ultima femeie care-l dăduse afară din casă, ori pe care, dacă o părăsise el, tot ea fusese de vină. Sau, Dumnezeu ştie pe cine înjurând! Dar înjurând, sunt absolut sigur!…

Bietul Nae! N-avea servici!… Ai? Şi dintre noi toţi, zeci şi sute care am mâncat o pâine dulce de la Salvamar, el singurul a fost la post, făcându-şi datoria şi iarna. Pe gratis.
Şi chiar! Ce căutase Nae pe plajă, la ora aceea, tovarăşi?…

ION COJA (din ciclul Amintirile de la Salvamar)

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.