Jacques Baud, colonel al armatei elvețiene: „Abordarea rusă a războiului este foarte diferită de cea a SUA” (2)
OSCE a raportat că Donbass a fost bombardat în februarie anul acesta. Ce sa întâmplat în februarie?
La sfârșitul lunii ianuarie, situația părea să evolueze. SUA au vorbit cu Zelensky și au fost observate mici schimbări. De la începutul lunii februarie, SUA vorbesc despre un atac rusesc iminent și încep să răspândească scenarii de atac. Antonio Blinken, de la Consiliul de Securitate al ONU, explică cum s-ar desfășura un atac rusesc, conform informațiilor americane.
Acest lucru ne amintește de situația din 2002/2003 înainte de atacul asupra Irakului. Și acolo, explicațiile date de SUA ar fi fost bazate pe analize de informații. După cum știm nu era adevărat, Irakul nu avea arme de distrugere în masă. De fapt, CIA nu a confirmat această ipoteză. Drept urmare, Donald Rumsfeld nu s-a bazat pe CIA, ci pe un mic grup confidențial din cadrul Departamentului Apărării, care fusese special creat pentru a se sustrage analizelor CIA.
De unde provin acele informații?
În contextul ucrainean, Blinken a făcut exact același lucru. În toată discuția care a precedat ofensiva rusă se observă absența totală a analizelor CIA și a agențiilor de inteligență occidentale. Tot ce ne-a spus Blinken provine de la o echipă pe care el însuși a înființat-o, „Tiger Team”. Scenariile care ni s-au prezentat nu au venit dintr-o analiză de intelligence, ci de la experți autodesemnați care au inventat un scenariu cu agendă politică.
Așa s-a născut zvonul că rușii erau pe cale să atace. Așa că pe 16 februarie, Joe Biden a spus că știa că rușii sunt pe punctul să atace. Dar când a fost întrebat de unde știe asta, el a răspuns că SUA au capacități de inteligență foarte bune, ca să nu mai vorbim de CIA sau de Biroul Național de Informații.
Deci, s-a întâmplat ceva pe 16 februarie?
În acea zi, a existat o creștere exagerată a încălcărilor de încetare a focului de către armata ucraineană de-a lungul liniei de încetare a focului, așa-numita „linie de contact”. Întotdeauna au existat încălcări în ultimii opt ani, dar din 12 februarie, creșterea a fost enormă, inclusiv explozii, în special în regiunile Donețk și Lugansk. Știm acest lucru deoarece misiunea OSCE din Donbass a raportat-o. Aceste rapoarte pot fi citite în „Rapoartele zilnice” ale OSCE.
Care a fost scopul armatei ucrainene?
Aceasta a fost, fără îndoială, faza inițială a unei ofensive împotriva Donbass. Când focul de artilerie s-a intensificat, autoritățile ambelor republici au început să evacueze populația civilă spre Rusia. Într-un interviu, Serghei Lavrov a menționat peste 100.000 refugiați. În Rusia, aceasta a fost văzută ca începutul unei operațiuni la scară largă.
Care au fost consecințele?
Această acțiune a armatei ucrainene a declanșat totul. Din acel moment, lui Putin i-a fost clar că Ucraina urma să efectueze o ofensivă împotriva celor două republici. Pe 15 februarie, parlamentul rus, Duma, adoptase o rezoluție prin care propunea recunoașterea independenței acestor republici. La început Putin nu a reacționat, dar pe măsură ce atacurile s-au intensificat, a decis pe 21 februarie să răspundă pozitiv solicitării parlamentare.
De ce a făcut Putin acest pas?
În acea situație, nu a avut de ales decât să o facă, pentru că poporul rus nu ar fi înțeles că nu a făcut nimic pentru a proteja populația rusofonă din Donbass. Pentru Putin i-a fost clar că, fie că va interveni doar pentru a ajuta republicile populare sau pentru a invada întreaga Ucraine, Occidentul va reacționa și cu sancțiuni masive. Într-un prim pas, a recunoscut independența celor două republici, apoi, în aceeași zi, a încheiat tratate de prietenie și cooperare cu fiecare dintre ele. De atunci, putea invoca articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, care i-a permis să intervină în sprijinul celor două republici în cadrul apărării colective și al legitimei apărări. Astfel a creat baza legală pentru intervenția sa militară.
Dar nu numai că a ajutat republicile, a atacat și toată Ucraina?
Putin a avut două opțiuni: în primul rând, pur și simplu să ajute Donbasul vorbitor de limbă rusă împotriva ofensivei militare ucrainene; în al doilea rând, să efectueze un atac mai profund în toată Ucraina pentru a-i neutraliza capacitățile militare. A mai ținut cont de faptul că, orice ar fi făcut, ar fi plouat sancțiuni asupra lui. De aceea a optat clar pentru varianta maximă; cu toate acestea, trebuie menționat că Putin nu a spus niciodată că vrea să preia Ucraina. Obiectivele sale sunt clare: demilitarizarea și denazificarea.
Care este fondul acestor obiective?
Demilitarizarea este de înțeles, întrucât Ucraina și-a adunat întreaga armată în sud, între Donbass și Crimeea. O operațiune rapidă i-ar permite să încerce aceste trupe. Așa s-a întâmplat și o mare parte din armata ucraineană este în prezent înconjurată într-un buzunar mare în regiunea Donbass, între Slaviansk, Kramatorsk și Severodonetsk. Rușii l-au înconjurat și sunt în proces de neutralizare. Acum, referitor la așa-zisa denazificare, când rușii spun asta nu este o frază goală. Pentru a compensa lipsa de încredere a armatei ucrainene, țara a construit forțe paramilitare puternice din 2014, inclusiv, de exemplu, notoriul regiment Azov. Dar mai sunt multe. Există un număr mare de aceste grupuri care se află sub comanda Ucrainei, dar nu sunt alcătuite exclusiv din ucraineni. Regimentul Azov, de exemplu, cuprinde 19 naționalități, inclusiv franceze, elvețiene etc. Este o adevărată legiune străină. În total, aceste grupuri de extremă dreapta numără aproximativ 100.000 de luptători, potrivit Reuters.
De ce există atât de multe organizații paramilitare în Ucraina?
În 2015/2016 am fost în Ucraina cu NATO. Ucraina avea o mare problemă, rămâneau fără soldați, pentru că armata ucraineană a avut multe victime din cauza acțiunilor non-combat. Au avut victime din cauza sinuciderilor și a problemelor cu alcoolul. Au avut dificultăți în a găsi recruți. Mi s-a cerut să ajut datorită experienței mele cu ONU. Așa că am fost de câteva ori în Ucraina. Ideea principală era că armata nu avea credibilitate în rândul populației și nici măcar în cadrul forțelor armate. De aceea, Ucraina a promovat și dezvoltat din ce în ce mai mult forțele paramilitare. Sunt fanatici conduși de extremismul de dreapta.
De unde vine acest extremism de dreapta?
Originile sale datează din anii 1930. După anii de foamete extremă, care au intrat în istorie sub numele de Holodomor, a apărut o rezistență la puterea sovietică. Pentru a finanța modernizarea URSS, Stalin confiscase recoltele, provocând foamete. NKVD, precursorul KGB-ului (care era în același timp Ministerul Afacerilor Interne și Securității), a implementat această politică. NKVD a fost organizat pe o bază teritorială, iar în Ucraina erau mulți evrei în cele mai înalte posturi superioare de comandă.
Ca urmare, totul a fost confundat într-o singură ideologie: ură pentru comuniști, ură pe ruși și ură pe evrei. Primele grupuri de extremă dreapta datează din această perioadă și încă există. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii aveau nevoie de aceste grupuri, cum ar fi OUN (Organizația Naționalistă Ucraineană) a lui Stephan Bandera și Armata Insurgenților Ucraineni. Naziștii au folosit aceste organizații pentru a lupta în spatele sovietic.
La acea vreme, forțele celui de-al Treilea Reich erau văzute ca eliberatoare, cum ar fi Divizia a 2-a blindată SS, „Das Reich”, care eliberase Harkovul de sovietici în 1943 și este sărbătorită și astăzi în Ucraina. Epicentrul geografic al acestei rezistențe de extremă dreaptă a fost la Lvov, astăzi Lviv, în fosta Galiție. Această regiune avea chiar „propria” a 14-a Divizie SS Panzer Grenadier din Galicia, o divizie SS integral ucraineană.
ONU s-a format în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a supraviețuit perioadei sovietice?
După al Doilea Război Mondial, inamicul era Uniunea Sovietică. URSS nu reușise să elimine complet aceste mișcări antisovietice în timpul războiului. SUA, Franța și Marea Britanie și-au dat seama că ONU ar putea fi de folos și au susținut-o să lupte împotriva URSS cu sabotaj și arme. Până la începutul anilor 1960, insurgenții ucraineni au fost sprijiniți de Occident prin operațiuni clandestine precum Aerodynamic, Valuable, Minos, Capacho și altele.
De atunci, Ucraina a menținut o relație strânsă cu Occidentul și NATO. Astăzi, slăbiciunea armatei ucrainene a dus la folosirea trupelor fanatice de dreapta. Cred că termenul de neo-nazi nu este pe deplin corect, deși au idei foarte asemănătoare, poartă simbolurile, sunt violenți și antisemiți.
După 2014, au fost semnate două acorduri pentru a pacifica situația din Ucraina. Care este sensul acordurilor în contextul litigiului actual?
Da, acest lucru este important de înțeles, pentru că încălcarea acestor două acorduri a dus practic la războiul de astăzi. Din 2014, se presupune că a existat o soluție a conflictului, această soluție era în acordurile de la Minsk.
În septembrie 2014, armata ucraineană nu a mai putut face față conflictului, deși a fost sfătuită de NATO. A eșuat în mod regulat. De aceea, a trebuit să se angajeze în acordurile de la Minsk I din septembrie 2014. A fost un acord între guvernul ucrainean și reprezentanții celor două republici autoproclamate Donețk și Lugansk, cu garanți europeni și ruși.
Cum a avut loc nașterea acestor două republici?
Pentru a înțelege, trebuie să ne întoarcem puțin în această poveste. În toamna anului 2013, UE dorea să încheie un acord comercial și economic cu Ucraina. UE oferea Ucrainei o garanție de dezvoltare cu subvenții, cu exporturi și importuri etc. Autoritățile ucrainene au vrut să încheie afacerea. Dar aceasta avea o problemă serioasă, industria și agricultura ucraineană erau orientate spre Rusia. De exemplu, ucrainenii dezvoltau motoare pentru avioanele rusești, nu pentru avioanele europene sau americane. Deci orientarea generală a industriei a fost Est, nu Vest. În ceea ce privește calitatea, Ucraina cu greu ar putea concura cu piața europeană. Prin urmare, autoritățile au dorit să coopereze cu UE menținând relațiile economice cu Rusia.
Ar fi fost posibil?
La rândul ei, Rusia nu a avut nicio problemă cu planurile Ucrainei. Dar a vrut să-și mențină relațiile economice cu Ucraina. Prin urmare, a propus înființarea unui grup de lucru tripartit care să întocmească două acorduri: unul dintre Ucraina și UE și unul dintre Ucraina și Rusia. Scopul a fost să acopere interesele tuturor părților. Dar Uniunea Europeană, prin Barroso, a cerut Ucrainei să aleagă între Rusia și UE. Ucraina a cerut timp să se gândească la o soluție. După aceea, UE și SUA nu au jucat corect.
De ce?
Presa occidentală titra: „Rusia face presiuni asupra Ucrainei să împiedice tratatul cu UE”. Nu era adevărat. Acesta nu a fost cazul. Guvernul ucrainean a continuat să-și arate interesul față de tratatul cu UE, dar pur și simplu a dorit mai mult timp pentru a lua în considerare soluții la această situație complexă. Dar mass-media europeană nu a spus acest lucru. Zilele următoare, extremiști de dreapta din vestul țării au apărut pe Maidan din Kiev. Tot ce s-a întâmplat acolo cu aprobarea și sprijinul Occidentului este cu adevărat groaznic. Dar a detalia totul aici este prea mult pentru a fi explicat într-un interviu.
Ce s-a întâmplat după ce Ianukovici, președintele ales democratic, a fost răsturnat?
Noul guvern provizoriu – apărut în urma loviturii de stat naționaliste de extremă-dreapta -, ca prim act oficial, a schimbat legea lingvistică în Ucraina. Aceasta arată că lovitura de stat nu a avut nicio legătură cu democrația, ci a fost produsul ultranaționaliștilor care au organizat revolta.
Această modificare legislativă a declanșat o furtună în regiunile de limbă rusă. Au fost organizate mari demonstrații în toate orașele din sudul rusofon, la Odesa, Mariupol, Donețk, Lugansk, Crimeea etc. Autoritățile ucrainene au reacționat brutal, reprimând cu armata. Au fost proclamate pentru scurt timp republici autonome la Odesa, Harkov, Dnepropetrovsk, Lugansk și Donețk. S-a luptat cu o brutalitate extremă și în cele din urmă au rămas două: Donețk și Lugansk, care s-au proclamat republici autonome.
Cum și-au legitimat statutul?
Au făcut referendum în mai 2014, pentru a avea autonomie, iar acest lucru este foarte, foarte important. Dacă te uiți la mass-media din ultimele luni, se vorbește doar despre „separațiști”. Dar este o minciună: mass-media occidentală a vorbit mereu despre separatiști, dar acest lucru este fals, autonomia în interiorul Ucrainei a fost menționat clar în referendumuri. Aceste republici doreau un fel de soluție elvețiană, ca să spunem așa. După ce oamenii au votat favorabil pentru autonomie, autoritățile au cerut recunoașterea republicilor de către Rusia, dar guvernul Putin a refuzat.
Crimeea nu are nicio legătură cu asta?
De obicei uităm că Crimeea era independentă, chiar înainte ca Ucraina să devină independentă. În ianuarie 1991, în timp ce Uniunea Sovietică încă exista, Crimeea a organizat un referendum care a fost gestionat de la Moscova și nu de la Kiev. Astfel a devenit o Republică Socialistă Sovietică Autonomă. Ucraina nu a organizat propriul referendum de independență decât șase luni mai târziu, în august 1991. La acea vreme, Crimeea nu era considerată parte a Ucrainei. Dar Ucraina nu a acceptat acest lucru.
Între 1991 și 2014 a existat o luptă constantă între cele două entități. Crimeea avea propria constituție cu propriile sale autorități. În 1995, încurajată de Memorandumul de la Budapesta, Ucraina a răsturnat guvernul Crimeei cu forță militară și i-a abrogat constituția. Dar acest lucru nu este menționat niciodată, deoarece ar arunca o lumină complet diferită asupra dezvoltării actuale.
Ce dorea populația din Crimeea?
De fapt, locuitorii Crimeei se considerau independenți. Decretele impuse de la Kiev au fost în totală contradicție cu referendumul din 1991 și explică de ce Crimeea a organizat un nou referendum în 2014, după ce noul guvern ultra-naționalist a venit la putere în Ucraina. Rezultatul lui a fost foarte asemănător cu cel din 30 de ani înainte.
După referendum, Crimeea a cerut aderarea la Federația Rusă. Nu Rusia a cucerit Crimeea, ci oamenii au autorizat autoritățile lor să ceară Rusiei să le primească. În tratatul de prietenie dintre Rusia și Ucraina semnat în 1997, Ucraina a garantat diversitatea culturală a minorităților din țară. Când limba rusă a fost interzisă ca limbă oficială în februarie 2014, acel tratat a fost încălcat.
Persoanele care nu știu toate acestea riscă să judece greșit situația?
Mi se pare că, de altfel, autonomia republicilor Donbass era garantată în Acordurile de la Minsk. Erau garanți, pe partea ucraineană Germania și Franța și Rusia pe partea autoproclamatelor republici Donețk și Lugansk. Ei au jucat acest rol în cadrul OSCE. UE nu a fost implicată, a fost o problemă OSCE. Imediat după Acordurile de la Minsk I, Ucraina a lansat o operațiune împotriva celor două republici autonome. Guvernul ucrainean a ignorat complet acordul pe care tocmai îl semnase. Armata ucraineană a suferit o altă înfrângere totală la Debaltsevo. A fost o topire.
S-a întâmplat acest lucru și cu sprijinul NATO?
Da, și ne întrebăm ce au făcut consilierii militari NATO pentru că forțele armate ale rebelilor au învins total armata ucraineană. Acest lucru a condus la un al doilea acord, Minsk II, semnat în februarie 2015, care a stat la baza unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU. Prin urmare, acest acord era obligatoriu conform dreptului internațional și trebuia implementat.
A fost monitorizat și de ONU?
Nu, nimănui nu i-a păsat și, în afară de Rusia, nimeni nu a cerut respectarea acordului de la Minsk II. Brusc, se vorbea doar despre formatul Normandia. Dar asta nu avea sens. Acest „format” a luat naștere cu ocazia sărbătoririi Zilei Z din iunie 2014. Au fost invitați foști protagoniști ai celui de-al Doilea Război Mondial, șefi de stat aliați, precum și Germania și Ucraina. În formatul Normandiei erau reprezentați doar șefii de stat, republicile autonome nu erau în mod evident prezente. Ucraina nu a vrut niciodată să vorbească cu reprezentanții de la Lugansk și Donețk. Dar dacă citești acordurile de la Minsk, vezi imediat că ar fi trebuit organizat un referendum pentru ca constituția ucraineană să fie schimbată (în sens federal). Acest proces intern a fost împiedicat de guvernul ucrainean.
Dar, ucrainenii de asemenea au semnat acordul…
Da, dar Ucraina a decis să dea vina pe Rusia pentru problema sa internă. Ucrainenii au susținut că Rusia a atacat Ucraina și că aceasta a fost sursa problemelor. Dar, pentru noi toți cei care am vizitat țara, era clar că era o problemă domestică. Din 2014, monitorii OSCE nu au văzut niciodată unități militare rusești. Ambele acorduri sunt foarte clare și precise: soluția trebuie găsită în interiorul Ucrainei. Era vorba despre acordarea unei anumite autonomii în interiorul țării și doar Ucraina putea rezolva această problemă. Nu avea nicio legătură cu Rusia.
Pentru asta a fost nevoie de o ajustare a constituției?
Da, exact, dar nu s-a făcut. Ucraina nu a făcut niciun pas în acest sens. Nici membrii Consiliului de Securitate al ONU nu s-au angajat.
Cum s-a comportat Rusia?
A a dorit ca Acordurile de la Minsk să fie implementate. Nu și-a schimbat niciodată poziția timp de opt ani. În cei opt ani au avut loc mai multe încălcări ale frontierei, bombardamente de artilerie etc., dar Rusia nu a pus niciodată la îndoială îndeplinirea acordurilor.
Cum a procedat Ucraina?
Ucraina a promulgat o lege la începutul lunii iulie a anului trecut. Era o lege care acorda diferite drepturi cetățenilor în funcție de originea lor etnică. Această legislație amintește foarte mult de Legile rasiale de la Nürnberg din 1935. Numai ucrainenii adevărați au drepturi depline, în timp ce alții au drepturi limitate.
Imediat după aceasta, Putin a scris un articol în care explică geneza istorică a Ucrainei. El a criticat faptul că se poate face o distincție între etnicii ucraineni și ruși. El a scris articolul ca răspuns la acea lege. Dar, în Europa, acest lucru a fost interpretat ca însemnând că el nu a recunoscut Ucraina ca stat și că articolul său a căutat să justifice o posibilă anexare a Ucrainei. În Occident, lumea crede asta, iar cei care au citit articolul lui Putin se pot număra pe degetele unei mâini. Este evident că în Occident obiectivul a fost de a oferi o imagine a lui Putin cât mai negativă. Am citit articolul; are perfect sens.
Ce așteptau rușii de la Putin?
Sunt mulți ruși în Ucraina. Putin a trebuit să spună ceva. Nu ar fi fost corect ca poporul său (și din punctul de vedere al dreptului internațional) să nu spună nimic în fața unei legi discriminatorii împotriva rușilor ucraineni. Toate aceste mici detalii sunt o parte importantă a conflictului, altfel nu înțelegem ce se întâmplă. Acesta este singurul mod de a pune în perspectivă comportamentul lui Putin și de a vedea mecanismele care au dus la război. Nu pot spune dacă Putin este bun sau rău. Dar judecata pe care o facem despre el în Occident se bazează în mod clar pe elemente false.
Ce părere aveți despre reacția Elveției, cu sfârșitul neutralității?
Este un dezastru. Rusia a întocmit o listă cu 48 de „state ostile”, iar Elveția se află și ea în listă. Aceasta este cu adevărat o schimbare de epocă, dar pentru care propria Elveția este responsabilă. Elveția a fost întotdeauna „personajul de la mijloc”. Am facilitat dialogul cu toate statele și am avut curajul să fim „la mijloc”. Există isterie în privința sancțiunilor. Rusia este foarte bine pregătită pentru această situație, va avea de suferit, dar este pregătită să reziste impactului ei. Totuși, principiul sancțiunilor este total greșit. Astăzi, sancțiunile au înlocuit diplomația.
Am văzut-o cu Venezuela, cu Cuba, Irak, Iran etc. Aceste state nu au făcut altceva decât să aibă o politică care nu place SUA, aceasta a fost greșeala lor „fatală”. Când văd că sportivii cu dizabilități au fost suspendați de la Jocurile Paralimpice, nu mai am cuvinte. Este total nepotrivit. Afectează persoanele individuale, este pur și simplu pervers. Este la fel de crud ca atunci când ministrul francez de externe spune că poporul rus trebuie să sufere sancțiuni. Cine spune asta nu are onoare în ochii mei. Nu este nimic pozitiv în a începe un război, dar a reacționa așa este doar rușinos.
Ce credeți când lumea iese în stradă împotriva războiului din Ucraina?
Mă întreb: ce face războiul din Ucraina să fie mai rău decât războiul împotriva Irakului, Yemenului, Siriei sau Libiei? În aceste cazuri știm că nu au existat sancțiuni împotriva agresorului, Statele Unite. Cine manifestă pentru Yemen? Cine a demonstrat pentru Libia, cine a demonstrat pentru Afganistan? Nu știm de ce au fost SUA în Afganistan. Știu din surse de inteligență că nu a existat niciodată un indiciu clar că Afganistanul sau Osama bin Laden ar fi fost implicați în atacurile din 11 septembrie, dar oricum am intrat în război în Afganistan.
De ce?
Pe 12 septembrie 2001, imediat după atacurile teroriste, SUA au decis să riposteze și să bombardeze Afganistanul. Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene SUA a spus că nu există suficiente ținte în Afganistan. La care secretarul Apărării a răspuns: „Dacă nu avem suficiente ținte în Afganistan, vom bombarda Irakul”. Nu eu am inventat asta, sunt surse, documente și persoane care au fost acolo. Aceasta este realitatea, dar propaganda și manipularea ne înclină permanent spre partea „corectă”.
Prin răspunsurile sale, credeți că Occidentul de multă vreme pune lemn pe foc și provoacă Rusia. Cu toate acestea, aceste provocări sunt rareori raportate în mass-media și Putin este portretizat ca un bellicist, un monstru?
Bunicul meu era francez, a fost soldat în Primul Război Mondial. Mi-a spus adesea cum a început acest război, a fost produsul stimulării isteriei în masă.
Isteria, manipularea și comportamentul necugetat al politicienilor occidentali sunt foarte asemănătoare cu ceea ce se întâmpla în 1914 și sunt foarte îngrijorat de asta.
Când văd cum țara noastră neutră nu mai este capabilă să ia o poziție independentă față de UE și SUA, îmi este rușine. Trebuie să avem capul limpede, rațional și să cunoaștem faptele din spatele mașinațiilor mass-media.
(prima parte aici: Jacques Baud, colonel al armatei elvețiene: „Abordarea rusă a războiului este foarte diferită de cea a SUA” (1))
