Interviu cu ambasadorul plenipotențiar al Federației Ruse în România, Valery Kuzmin (I)

Interviu cu ambasadorul plenipotențiar al Federației Ruse în România, Valery Kuzmin (I)

0 120

Pe fondul suprimării punctelor de vedere „incorecte politic” (conform standardelor stabilite de elitele Occidentului progresisto-globalist), publicăm un interviu care prezintă totuși și poziția conceptuală a oficialilor Federației Ruse.
Din februarie 2022, Rusia este portretizată pentru publicul din spațiul euro-atlantic ca reprezentând „inamicul public nr. 1”, ale cărui declarații și opinii ar fi atât de total eronate, încât nici măcar nu mai este necesar să le aflăm direct de la sursă.
Oficialii din NATO și UE „au grijă” ca în cazul în care Vladimir Putin și cei din anturajul său politic ar spune ceva demn de atenție, analiștii și experții „lumii libere și civilizate” să ne explice în detaliu ceea ce este necesar să înțelegem.
În opinia elitelor vajnicei democrații liberale nu este necesar să aflăm noi în mod direct care sunt argumentele Rusiei pentru ca nu cumva ‒ Doamne ferește! ‒ Să le interpretăm într-un mod greșit.
Mi-am asumat totuși pentru publicul din România riscul de a discuta în mod direct cu cel mai important oficial al Federației Ruse prezent la noi în țară, ambasadorul Valery Kuzmin.
Am abordat o serie de chestiuni pe care le-am considerat esențiale cum ar fi cauzele conflictului care se desfășoară în Ucraina, originile rusofobiei în Occident, diferența dintre Uniunea Sovietică bolșevică și Federația Rusă de azi, modul în care au fost respectate Tratatele Internaționale de către partea vestică și de către cea rusă, relația lui Vladimir Putin cu „partenerii” vestici, principiile mediatice și politice din Occident sau parcursul operațiunilor militare din Ucraina. Vă invit să treceți prin filtrul discernământului propriu cât de coerentă este poziția oficialilor ruși.
Consider că este absolut necesar să ne cultivăm exercițiul critic și să ne formăm opiniile cunoscând argumentele tuturor părților implicate într-un conflict. Și, bineînțeles, așa cum este ușor de observat, conflictul aflat în derulare este complex și fundamental, reprezintă un mare punct de inflexiune pe scara istoriei.

Prima parte a interviului oferit în data de 4 octombrie 2022

Calistrat Atudorei: Bună ziua, numele meu este Calistrat Atudorei, reprezint televiziunea România Civică și Forumul Țărilor Nealiniate din România. Ne aflăm în sediul Ambasadei Federației Ruse din București, unde Excelența Sa, dl ambasador Valery Kuzmin, aici de față, a avut amabilitatea de a accepta să ne ofere un interviu.
Bună ziua, domnule ambasador, vă mulțumesc pentru acceptul dumneavoastră.
Valery Kuzmin: Bună ziua, domnule Atudorei, salut audiența tuturor instituțiilor de presă pe care le reprezentați. Noi, ca ambasadă, suntem întotdeauna pregătiți pentru un dialog deschis, sincer cu opinia publică din România.

C.A.: Înainte să începem interviul propriu-zis, aș dori să fac o precizare, în special pentru publicul din România. În spațiul din România, dar și în întregul spațiu euro-atlantic, începând în special cu data de 24 februarie 2022, a fost adoptată o anumită poziție în raport cu mass-media.
Această poziție se referă la a caracteriza acțiunea militară a Federației Ruse ca fiind un act de agresivitate, de brutalitate, cu totul nejustificat. Și, de asemenea, se referă la faptul că punctele de vedere, declarațiile oficiale, opiniile reprezentanților Federației Ruse ar constitui, în majoritatea acestora, o denaturare a adevărului, o dezinformare sau chiar o propagandă. Ca urmare, toate intențiile și acțiunile Federației Ruse ne sunt prezentate, explicate, interpretate de diferiți analiști și specialiști fără a insista pe sursă, pe declarațiile reprezentanților Federației Ruse.
În calitate de membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și, de asemenea, de doctor în Filozofie, consider că această abordare riscă anumite inadvertențe, și anume, riscă să omită fațete fundamentale ale adevărului obiectiv, riscă să încalce deontologia jurnalismului și chiar a Dreptului Internațional (pentru că este prezentat un singur punct de vedere, considerat cel corect) și, nu în ultimul rând, riscă să lipsească publicul din România de posibilitatea de a discerne într-un mod avizat, în cunoștință de cauză, care este desfășurarea reală a evenimentelor și natura conflictului care a început.
Cu aceasta, aș sugera să începem interviul propriu-zis și, domnule ambasador, v-aș ruga să clarificăm mai întâi premisele acestui conflict. Pentru că în România, așa cum spuneam și mai devreme, se consideră că totul a început brusc, pe 24 februarie, când Federația Rusă, sub conducerea domnului președinte Vladimir Putin (care în România este caracterizat ca fiind un dictator) pur și simplu, pe 24 februarie el s-a hotărât să invadeze Ucraina.
V.K.: Este o întrebare foarte bună, așa cum spun englezii. În primul rând, aș dori să răspund la notele dvs. introductive și să spun că imaginea pe care ați descris-o, și anume dictatul unui singur punct de vedere și ignorarea totală a punctelor de vedere alternative, amintește de romanul lui George Orwell Anti-utopia, în care au fost formulate principii propagandistice precum „Războiul este Pace”, „Minciuna este Adevăr” etc. Această logică ar fi probabil, mă rog, cel puțin de înțeles, dacă România ar fi parte a conflictului militar, dacă ar participa la război, dar ceea ce auzim este că, dimpotrivă, nici România și nici NATO nu participă și nu fac parte din conflict.
Din nefericire, ceea ce a devenit acum cunoscut în Rusia drept Occidentul Colectiv, care este de fapt blocul NATO (unde rolul de lider îl joacă Statele Unite și câteva țări care s-au alăturat, nu din zona euro-atlantică, ci, să zicem, Japonia, Australia și așa mai departe), urmează logica potrivit căreia este adevărat numai ceea ce este în avantajul lor și orice altceva este o minciună.
De exemplu, vorbim despre acea operațiune militară specială în Ucraina pe care ați menționat-o deja, care a fost într-adevăr ordonată de președintele rus Putin pe 24 februarie 2022. În realitate, în Ucraina, Rusia a luat aceste măsuri destul de decisive nu pentru a declanșa un război, ci pentru a opri genocidul asupra populației vorbitoare de limbă rusă. Și nu numai a celei de etnie rusă, din regiunile estice ale Ucrainei. În primul rând genocidul din republicile populare Luhansk și Donețk, care dura de aproape opt ani (din 2014).

C.A.: Mi-aș permite să fac o observație, anume că în spațiul public din România se vine cu aserțiunea că afirmațiile de felul acesta sunt doar o dezinformare din partea Federației Ruse, că aceste „atrocități”, cum sunt ele numite în mediile ruse, ar fi o invenție, că nu sunt reale. Cum putem verifica? Ce probe există în acest sens?
V.K.: Ei bine, în primul rând, atunci când Occidentul afirmă că aceste teze nu au nicio legătură cu adevărul, aduce dovezi? Occidentul oferă frecvent știri false, consideră că nu este nevoie de dovezi pentru a afirmațiile sale……. În general, este necesar doar să se țină cont de faptele consemnate de istorie. În această privință, eu nu degeaba mă refer adesea la Statele Unite ale Americii ca fiind Statele Unite ale Amneziei…
Iată, fiecare nouă administrație, uneori în cadrul aceleiași administrații, schimbă adesea cursul interpretării istoriei la 180 de grade și susține că unele evenimente nu s-au petrecut sau că altele ar fi fost complet diferite. Haideți să începem cu ceea ce s-a petrecut în Ucraina în timpul așa-numitului „Maidan” și imediat după, în special în Crimeea și în estul Ucrainei, în Donbass. Imaginile cu activiștii Maidanului atacând forțele de ordine publică practic neînarmate, aruncând sticlele cu amestec incendiar, așa-numitele „cocktailuri Molotov”, cu lunetiștii trăgând în poliție din spatele activiștilor Maidanului… (toate acestea sunt pe internet și sunt foarte multe).
Polițiștii nu au avut, la ordinul președintelui Ianukovici, nici arme de foc, nici muniție pentru a trage împotriva oamenilor din Maidan. În paralel, s-a dezvoltat un proces politic sub auspiciile principalelor țări din UE ‒ Franța, Germania, Polonia… Adică principalele state din Uniunea Europeană. Și a fost semnat un acord conform căruia domnul Ianukovici, ales de altfel în mod democratic, va demisiona și nu va candida pentru un nou mandat prezidențial, dar în schimb va avea loc o etapă de reconciliere politică, de pacificare și de alegeri generale. Imediat după ce acest acord a fost semnat, a doua zi activiștii Maidanului au fost presați să acționeze.
La comanda și cu susținerea Statelor Unite, care au vorbit deschis despre aceste aspecte. Mă refer în special la adjunctul secretarului de stat, Victoria Nuland, care face parte și din actuala administrație, fiind plasată aproape în aceeași funcție… Activiștii au început să atace participanții la protest, au distrus acordul, au intensificat violențele, au început să-l persecute pe Ianukovici și efectiv l-au vânat la propriu.

C.A.: Într-adevăr, sunt publice declarațiile Victoriei Nuland, care spunea în decembrie 2013, că Statele Unite oferiseră în ultimii ani cinci miliarde de dolari pentru susținerea democrației din Ucraina. Deci, intențiile Americii păreau justificate. În mod similar, despre actuala înarmare, se spune că (noi, NATO și UE) ajutăm un stat suveran și democrat, Ucraina, care urmărește să-și mențină independența.
V.K.: Dar a existat și o continuare a ceea ce a spus Victoria Nuland despre faptul că au investit mulți bani în crearea democrației din Ucraina. Victoria Nuland a început să numească liderii Ucrainei, chiar înainte de orice alegeri prezidențiale de după Maidan, vă amintiți? Iar ceea ce a spus despre UE este, din păcate, obscen.
Dacă opriți microfonul, vă pot spune. Vă amintiți această situație? Și apoi, aparent sub această influență binevoitoare a Statelor Unite democratice, situația din Ucraina a început să degenereze din rău în mai rău. În Donbass, treptat, apoi în Crimeea (care s-a simțit întotdeauna ca o regiune autonomă, independentă), s-a reușit să se organizeze câte un referendum, chiar destul de rapid. Ca urmare, Kievul anunță o operațiune așa-zis „antiteroristă” împotriva propriei populații din Donbass. Avioanele de război lansează rachete asupra unor orașe pașnice, iar opiniei publice i se spune că au explodat aparate de aer condiționat. Reamintesc foarte repede, literalmente în linii mari…
În acea perioadă activiști anti-Maidan sunt arși de vii în Casa Sindicatelor din Odessa, pe 2 mai 2014, când începe campania electorală pentru alegerea noului președinte al Ucrainei. Și această campanie este câștigată de Petro Poroșenko sub sloganul „Instaurarea Păcii”. Iar poporul ucrainean îl susține pentru acest slogan. Ca o caricatură, totul s-a repetat în 2019, când a fost ales Zelenski. Și el a spus că primul act pe care îl va face va fi să instaureze pacea. Ceea ce face acum cred că nu mai este necesar să fie explicat. Ei bine, nu voi menționa detaliat alte episoade mai puțin cunoscute, cum ar fi bătăile dure aplicate candidaților la președinție în anul 2014…
A existat, de exemplu, un candidat pe nume Oleg Tsaryov. El a fost pur și simplu bătut la un miting electoral de către activiștii pro-Vest ai Maidanului. Toate acestea nu le vom mai menționa în detaliu. Apoi a urmat faza fierbinte a conflictului, când Donbass-ul s-a revoltat, iar forțele armate ucrainene au fost înfrânte de două ori. De fiecare dată apelurile acestor oameni au ajuns la președintele Putin care a fost rugat să ajute la oprirea vărsării de sânge. Și de fiecare dată Putin a ajutat să fie stopate aceste atrocități. Și ne apropiem de o altă etapă, cea din februarie 2015, când a apărut pachetul de măsuri de la Minsk. Au avut loc la Minsk convorbiri maraton cu cancelarul german, cu președintele francez, în prezența reprezentanților OSCE, în cadrul cărora a fost elaborat un plan politic, pas cu pas, pentru rezolvarea situației din Donbas pe baza principiilor democratice.

C.A.: Având în vedere că ne confruntăm cu un fapt ‒ anume că în România marea majoritate a populației are o orientare rusofobă, adică are anumite sentimente de adversitate față de Federația Rusă, aș dori să explorăm puțin această situație și să observăm că, așa cum am studiat eu evenimentele, există o diferență foarte mare între actuala Federație Rusă și ceea ce a fost înainte, Uniunea Sovietică. În sensul acesta, aș dori să dau un exemplu.
Un exemplu pe care v-aș invita să îl comentați, pe scurt. Este cunoscut, dar nu recunoscut la nivel de surse academice, că revoluția bolșevică de la începutul secolului al XX-lea a fost efectuată prin implicarea unor agenți antrenați, finanțați de Wall Street, adică de puterile occidentale. Acești agenți, sub conducerea lui Lenin, Troțki și a celor care au mai fost acolo, chiar de alte etnii, au ucis zeci de milioane de ruși, în special elita intelectualității. Cum comentați?
V.K.: Întrebarea este una interesantă, deși puțin îndepărtată de vremurile noastre. Cu toate acestea, nefiind un expert în perioada Primului Război Mondial, pot spune cu încredere că cele două revoluții pe care le-a cunoscut țara noastră, cea din februarie și cea din octombrie 1917, au avut multe cauze diferite. Principala cauză, din punctul meu de vedere ‒ și putem vorbi destul de sincer, destul de deschis, aflându-ne în secolul al XXI-lea – a fost că Imperiul Rus la acea vreme era o țară foarte puternică și în dezvoltare rapidă. Oamenii de știință care au studiat statisticile relevante (iar la vremea respectivă aceste concluzii erau deja bine cunoscute) au apreciat că dacă Imperiul Rus (care nu a fost niciodată, nici o închisoare de națiuni, nici un imperiu colonial, care includea întotdeauna toate popoarele care făceau parte din imperiu pe picior de egalitate în viața țării)… deci dacă Imperiul Rus ar fi continuat să se dezvolte fără obstacole, ar fi ajuns la mijlocul secolului trecut, prin 1950, pe primul sau al doilea loc în lume în ceea ce privește volumul producției industriale. Iar în ceea ce privește populația, în anul 1913, adică un an înainte de Primul Război Mondial, Rusia deja ocupa locul șase printre țările cele mai dezvoltate. În acest ritm, populația Imperiului Rus ar fi putut ajunge la 500 de milioane de oameni în anul 1950. Această perspectivă în mod clar nu convenea Statelor Unite și, mai ales, marilor monopoluri americane. Și nu doar monopolurilor din SUA. Să nu intrăm, repet, în detalii, este o temă uriașă.
Dar apropo, ca să spunem foarte pe scurt, în Revoluția din Octombrie și în Revoluția din Februarie, serviciile secrete britanice, de exemplu, au avut un rol foarte activ. În condițiile în care Marea Britanie era considerată ca fiind un aliat al Imperiului Rus…
Bineînțeles că și serviciile secrete germane au fost fericite să sprijine forțele antiguvernamentale reprezentate de Partidul Bolșevic și de Lenin. Și nu pot decât să fiu de acord cu faptul că, prin intermediul lui Troțki, cu marile sale relații în cercurile financiare, cu legăturile rudelor sale, și Statele Unite au urmărit să-și asigure o poziție și, de asemenea, au participat la amestecul în evenimentele din Rusia. Și rezultatul a fost ceea ce s-a petrecut.

C.A.: Există o documentație bogată în acest sens, aș aminti cartea lui Anthony Sutton, Wall Street și Revoluția Bolșevică. Desigur, intenția mea nu a fost să prezentăm o explicație amplă a Revoluției Bolșevice, ci să pun accentul pe întrebarea aceasta: „Revoluția bolșevică a fost o emanație a poporului rus sau a fost orchestrată din afara țării?”. Dar, implicit, mi-ați răspuns la întrebare.
Acum, aș vrea să punctez foarte pe scurt două elemente, tot în ideea de a face publicul din România să înțeleagă ce este cu această atitudine care persistă, de rusofobie. Există un fundal care este eludat în discursul public din spațiul euro-atlantic. Aduc așadar în discuție încă două elemente. Primul dintre ele este că în anul 1997 a avut loc Tratatul de la Paris. Și, dacă o să îmi dați voie, o să vă ofer un citat din acest tratat.
Tratatul se numește Actul Fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciprocă dintre NATO și Federația Rusă”. Este accesibil pe internet, iar la pagina nr. 12 iată un pasaj: Statele membre ale NATO reiterează că nu au nicio intenție, niciun plan și niciun motiv de a desfășura arme nucleare pe teritoriul noilor membri”.
Pasajul este mai lung, dar cred că e suficient. Am considerat că acest citat, acest pasaj din tratat este important pentru că în decembrie 2021, Federația Rusă a dat un ultimatum Statelor Unite și un altul statelor NATO, în care a precizat că dorește reîntoarcerea la status quo-ul din 1997, care a fost încălcat.
V.K.: Nu a fost un ultimatum, ci un proiect, o propunere de cooperare în ceea ce privește necesitatea de a garanta interesele legitime de securitate ale țării (Rusiei), deoarece după 1997, în ciuda cuvintelor frumoase, de altfel, de obicei foarte vagi, incluse în așa-numitul „Act Fundamental Rusia-NATO din 1997”, NATO „de facto” și-a continuat expansiunea spre Rusia și a continuat treptat să se apropie de granițele Rusiei, inclusiv din punct de vedere al infrastructurii militare (nucleare). De exemplu, baza de la Deveșelu, care se află în România, este o ilustrare vie a unei astfel de tendințe sau a unui fenomen similar. Și nu este singurul exemplu de acest fel. Aceasta în timp ce, într-o anumită etapă, URSS și, ulterior, succesoarea sa, Federația Rusă, s-au retras cu mai mult de o mie de km de granițele NATO, în unele cazuri la peste o mie și jumătate de kilometri. Și cu toate acestea alianța NATO a continuat să se apropie de granițele noastre. Pentru ce?

C.A.: Știu, numai că alianța are acest punct de vedere al „politicii porților deschise”, adică orice stat din lume, dacă dorește să se alăture NATO, este binevenit și că nu ar fi cazul să fie obstrucționat în acest sens. Dar am vrut să scot în evidență că acest tratat din 1997 spunea că noii membri care aderă la NATO nu au permisiunea ‒ și era un acord semnat de ambele părți ‒ să dețină pe teritoriul lor facilități nucleare.
V.K.: Noi constatăm că de-a lungul frontierelor Rusiei sunt dispuse forțe de luptă semnificative, care nu au apărut acum. Chiar zilele trecute a avut loc un summit NATO, iar generalii alianței au admis că planurile de încercuire a Rusiei, planurile de a o „îngrădi”, cum îi place Occidentului să spună, au fost elaborate cu cel puțin câțiva ani în urmă și au fost puse în aplicare în mod sistematic, inclusiv în Ucraina, deși Ucraina nu este membră NATO. Și așa se face că i-au făcut promisiuni lui Gorbaciov că NATO nu se va deplasa „niciun centimetru” către est, dincolo de granițele Republicii Democrate Germane și ale Republicii Federale Germane. Acest fapt este consemnat în mai multe documente, oricât de mult este negat acum la Washington. Este clar că astfel de promisiuni au fost făcute.

C.A.: Da, eu chiar am studiat această situație și am găsit stenogramele discuțiilor care au avut loc în perioada anilor 1989-1990 și există această promisiune făcută de liderii țărilor europene și de cei ai Statelor Unite. James Baker, șeful CIA din acea perioadă, a scris și o carte pe acest subiect. Promisiunea făcută a fost aceea că „NATO nu se va extinde niciun inch către Est”. Cu toate acestea, pe site-ul NATO putem găsi în prezent o precizare în care se menționează că ceea ce au spus liderii de atunci ai țărilor euro-atlantice nu reprezintă declarații oficiale ale NATO. Deci ei fac această delimitare. V.K.: Este minunat! Iată care este valoarea documentului, valoarea reală! Acum, după 20 de ani, vedem care este prețul real al documentului semnat în 1997, Actul Fundamental (dintre NATO și Rusia). A fost o înșelăciune! Putin tocmai a spus în discursul său cu ocazia semnării acordurilor de aderare la Federația Rusă a noilor subiecți ai Federației (Herson, Zaporojie, Donetsk și Lugansk, care până atunci au fost regiuni ale Ucrainei) că în Occident cultura respectării angajamentelor, a acordurilor, a fost abandonată. Este inutil acum să mai negociezi cu Occidentul, pentru că acesta nu-și mai respectă promisiunile dacă acestea încep într-o oarecare măsură să-i contravină intereselor.
Este inutil să negociezi cu Occidentul în maniera clasică a diplomației pentru că această cultură este negată de Occident. Nu numai valorile umane, valorile familiale, valorile religioase, ci și valorile diplomatice, așa cum vedem în acest caz. Și astfel, pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră despre originile rusofobiei în România, este necesar să adaug câteva cuvinte.
Într-o anumită etapă a dezvoltării relațiilor dintre țările noastre, Rusia a depus multe eforturi în sprijinirea României. Trupele rusești au luptat împotriva turcilor, astfel încât România a obținut în cele din urmă suveranitatea și independența și au mai fost și altele…
Dar de îndată ce raportul de forțe geopolitice s-a modificat, elitele din România au trecut în tabăra occidentală, și din acel moment România a îmbrățișat rapid tradiția rusofobiei. Această tradiție a fost cultivată în mod conștient în rândul poporului român de către elita politică timp de multe decenii.
Nu vom aborda în detaliu un episod cu adevărat dificil în relația noastră, cum a fost cel din al Doilea Război Mondial, când nu Rusia a atacat România, ci România împreună cu Germania nazistă au atacat Uniunea Sovietică, pe care toată lumea o numea atunci „Rusia Sovietică”***. Și nu pot să nu amintesc remarcile recente ale președintelui nostru Putin cu privire la rădăcinile istorice ale rusofobiei. În ce constau? Și de unde provin? În Occident, mă refer.

Occidentul colectiv (aici este vorba în special de Europa de Vest și ulterior de Statele Unite, care li s-au alăturat în scurt timp) are o istorie neîntreruptă, încă din Evul Mediu, de cuceriri coloniale și de exploatare colonială a altor popoare. Cu Rusia, Occidentul nu a reușit să facă aceasta, deoarece, începând chiar din secolul al XVI-lea, Rusia s-a structurat ca un stat centralizat puternic.
Să nu uităm că Occidentul a încercat de mai multe ori să cucerească Rusia, atât printr-o intervenție poloneză la începutul secolului al XVII-lea, cât și printr-o intervenție suedeză la începutul secolului al XVIII-lea, apoi prin intervenția napoleoniană de la începutul secolului al XIX-lea și mai târziu prin intervenția hitleristă la mijlocul secolului al XX-lea. Se poate continua enumerarea, pentru că în realitate au fost mai multe tentative.
De exemplu, în secolul al XIX-lea a avut loc Războiul Crimeei, unde au fost șase state europene (printre care Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franța)… toate erau împotriva Rusiei. Dar toate aceste încercări au eșuat pentru că Rusia a avut întotdeauna o tradiție de suveranitate și de independență a politicii sale. Aceasta a provocat multă furie în Occident, pentru că liderii vestici nu puteau tolera această poziție suveranistă a Rusiei.
Cu alte cuvinte, folosind lexicul modern, putem spune că Occidentul a început să practice așa-numitul „limbaj al urii” („language of hatred”) față de Rusia. Prin definiție (by definition, cum spun englezii). Occidentul nu poate tolera faptul că există în lume un stat atât de bogat și de vast, care nu se supune față de Occident.

C.A.: Intenția mea a fost aceea de a oferi telespectatorilor noștri din România această opinie din partea oficialilor Federației Ruse referitor la o anumită bază obiectivă a trecutului istoric și diplomatic între Rusia și Occident. Pentru că altfel toate afirmațiile noastre pot părea simple opinii. Am invocat aceste documente pentru a verifica faptic afirmațiile pe care le facem. Mai aduc încă un element.
În anul 1999 a fost semnată la Istanbul Carta pentru Securitate și Cooperare Europeană, care, de asemenea, pare că nu prea a fost respectată. Acolo era vorba despre „principiul indivizibilității securității”, adică nu poți să înarmezi doar o parte, iar cealaltă să rămână la vechile standarde. Pentru că dacă se înarmează foarte mult o parte, atunci automat cealaltă se va simți amenințată.
V.K.: Dar care dintre țările occidentale a respectat această Cartă din Istanbul? Niciuna! Iată, din păcate, au fost semnate mai multe acorduri, inclusiv „Actul final de la Helsinki”, semnat în 1975. El a fost semnat într-un anumit context geopolitic. După aceea, a avut loc o destrămare destul de violentă a URSS. Iugoslavia a fost distrusă, iată, tot prin bombardamente foarte violente, timp de trei luni de zile. Bombardamente nemiloase, inclusiv atacuri cu așa-numitul depleted uranium („uraniu sărăcit” radioactiv). Și așa mai departe! Iar în ceea ce privește Actul Final de la Helsinki, acolo se spune că frontierele nu pot fi modificate deloc (principiul inviolabilității granițelor), decât prin tratate și acorduri politice. Cine a amintit acest aspect în timpul crizei iugoslave? Sau în alte situații? Nimeni! Iar acum, dintr-o dată, ne-am amintit că în Actul Final de la Helsinki există un al treilea coș imens (de prevederi) despre drepturile omului, despre schimburile culturale. Minunat! Despre cooperarea umanitară. Totul este minunat! Și inclusiv principiul inviolabilității frontierelor, cu excepția modificărilor liber consimțite și ratificate prin tratate. Cât de multă apă a curs pe Dunăre de atunci? Sau pe Volga? Pe Rin? Și toate aceste reguli au fost încălcate. Am menționat deja cazul Iugoslaviei. Iar acum, Rusiei i se cere să respecte în mod unilateral anumite reguli, în timp ce Occidentul nu își asumă astfel de angajamente. Eventual doar într-un mod demagogic. Iar „politica ușilor deschise”, despre care ați vorbit anterior, se cuvine să funcționeze, așa cum se spune, în ambele sensuri. Dar cum poți ieși pe „ușile deschise” dacă jumătate din țările NATO sunt până în prezent sub ocupația Statelor Unite? Să începem să enumerăm: Coreea de Sud, Japonia, Germania, Spania, Italia, România, Kosovo…
Germania este o țară complet ocupată de SUA. Asta așa, pentru început…
Iar România s-a „re-ocupat” singură, în mod voluntar, adică a permis să fie ocupată de trupele Statelor Unite și NATO…
Despre ce fel de libertate și independență putem vorbi în aceste situații? Ei bine, nu este cazul să mai vorbim despre asta. Vă rog, să continuăm conversația noastră.

C.A.: Da, desigur. Aș vrea să subliniez că aceste tratate internaționale pe care le-am evidențiat au fost înlocuite, într-un parcurs general, de așa-numita „ordine bazată pe reguli”. Deci Dreptul Internațional a fost înlocuit de „Ordinea Bazată pe Reguli”. Reguli stabilite de cei care „conduc lumea”. Mă refer în special la liderii Organizației Tratatului Nord Atlantic (NATO), la cei ai Uniunii Europene. Și iată că, așa cum am arătat succint, tratatele pe care le-am menționat au fost eludate. Toate normele de acolo deși fuseseră bilateral semnate au fost încălcate. Noi nu o să intrăm acum în detalii, poate cu o altă ocazie, dar e important ca publicul din România să fie conștient de acest fundal, pentru că în mass-media faptele sunt prezentate de ca și cum totul ar fi început pe 24 februarie 2022.
V.K.: Exact. Aveți dreptate. În acest context aș dori să aduc un exemplu de conventional wisdom (înțelepciune convențională) din experiența engleză. Un proverb englezesc spune: „Gentilomii joacă întotdeauna conform regulilor. Dar dacă încep să piardă, schimbă regulile în avantajul lor”.

C.A.: Am vrut să mai subliniez prin exemplul pe care l-am dat cu Revoluția Bolșevică faptul că Rusia nu s-a confruntat numai cu adversari din afară, ci acești opozanți au fost și în interiorul țării. Nu o să intrăm în detalii istorice, dar fac un arc peste timp și spun că, iată, în data de 10 decembrie 2021, în presa rusă au apărut informații conform cărora președintele Vladimir Putin ar fi reușit să demaște și să excludă din administrația Federației Ruse un număr important de agenți CIA. Gazeta.ru publica un articol cu titlul „I-am scos deja pe toți! Putin a vorbit despre agenții CIA din Guvern”. Cum doriți să comentați? Mai există agenți „globaliști” (așa cum li se mai spune) în Federația Rusă?
V.K.: Ei bine, Rusia a avut în mod istoric două comunități de alianțe intelectuale ‒ pro-occidentalii și slavofilii. Această tradiție durează cel puțin din secolul al XVIII-lea.
Dar episodul despre care vorbiți a fost, într-adevăr, descris în paginile ziarului Gazeta.ru în decembrie 2021, dar se referă la perioada de la începutul anilor 2000, când președintele Putin a ajuns pentru prima dată la președinție. Și despre acea perioadă el spune că în anii ’90, pe vremea când a apărut și acel Act Fundamental cu NATO și când orizontul relațiilor noastre părea lipsit de nori, în guvernul rus au lucrat, într-adevăr, sub masca unor consultanți angajați, ofițeri activi ai CIA, dintre care unii chiar au fost ulterior condamnați în Statele Unite pentru că, încălcând codul lor de conduită și deontologie profesională, s-au implicat în diverse fraude, mașinațiuni și speculații financiare în Rusia, obținând în mod ilegal bani. Și, printre altele, nu plăteau nici taxele, nici măcar în SUA. Au fost menționate și câteva nume, cum ar fi Andrei Schleicher, Jonathan Hay. Ei au fost menționați în acel articol, dar nu au fost nici pe departe singurii astfel de agenți în acea perioadă. Despre această situație a vorbit și președintele Putin recent, accentuând și analizând relațiile noastre cu Occidentul.
La acea vreme, Occidentul a reușit să depășească masiva criza internă, inclusiv cea economică, prin jefuirea masivă a statelor care ieșiseră din influența Uniunii Sovietice.
Printre acestea a fost în primul rând Federația Rusă, dar au mai fost și multe altele. Multe trilioane de dolari au fost atunci „sifonați” sau, dacă vreți, jefuiți din Rusia. Dar nici măcar aceasta nu a fost suficient pentru Occident și s-a ajuns la acest Act Fundamental din 1997, despre care am vorbit, dar care și acesta a fost ulterior călcat în picioare. În mod firesc, dvs. întrebați cum să evaluez politicile lui Gorbaciov, Elțîn…
Președintele nostru a spus în detaliu nu demult, că acești lideri nu au întrebat poporul atunci când au luat multe decizii. Poate au fost prea încrezători, poate au fost prea naivi, poate au fost înșelați, dar rezultatul, iată, este ceea ce avem acum.
(va urma)

Calistrat Atudorei
Sursa: yogaesoteric.net

NOTA REDACTIEI
*** Nu comentăm afirmațiile excelenței sale dl. ambasador Valery Kuzmin, dar adevărul istoric este altul. Nu România a atacat Rusia în anul 1940, ci invers. „Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.
Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:
„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.  
Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.  
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.Advertisement
Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.” (…) 
Pentru mai multe detalii citiți aici: 26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei. Cauzele sfârșitului României Mari, indicate de un jurnalist britanic.
sau aici: 28 iunie 1940 – Zi de doliu național (www.infobrasov.net)

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.