Gheorghe Piperea acuză: IMM Invest – o farsă administrativă şi politică
Specificare: Gheorghe Piperea (n. 1 martie 1970, Singureni, Giurgiu, România) este un avocat și profesor de drept comercial care activează în București. În perioada 1994-1996, Gheorghe Piperea a fost judecător la Judecătoria Sectorului 1 din București, iar din 1996 este membru al Baroului București.
În 2005 a devenit doctor in drept al Universității din București si al Universității Paris I – Pantheon.În ultimii ani a fost inițiatorul unor mari procese colective desfășurate în țară fiind cunoscut în special pentru procesele intentate unor bănci comerciale pentru comisioane abuzive introduse în contractele de creditare.
1. Garanţia de 80/90% acordata de stat este o iluzie si, mai ales, este o ipocrizie!
Acest program guvernamental ar fi trebuit sa ajute IMM-urile cu dificultăţi financiare, agravate de pandemie, dar se aplica numai celor care nu aveau dificultati înainte de pandemie şi doar cu condiţia să nu fi trimis în somaj tehnic niciun angajat.
Foarte surprinzator pentru toţi cei care s-au confruntat direct cu această problemă: verificarea eligibilitatii IMM-ul aplicant se face într-o primă fază de catre stat (prin intermediul Fondului de garantare), în mod simplist, pur formal, dar de natura a-i da aplicantului convingerea ca a câştigat deja creditul. În realitate, adevaratul test este la bancă, unde se verifică ,,bancabilitatea” aplicantului, adică ratingul, referinţele financiare şi garanţiile necesare pentru acordarea creditului.
Or, conform dlui Vasilescu, principalul consilier al guvernatorului BNR, in februarie 2020, mai putin de 5% dintre IMM-urile romanesti erau bancabile. Restul, de peste 95%, erau nebancabile, adica nu puteau lua niciun fel de credit. Bancile nu şi-au schimbat normele de creditare între timp, în orice caz, nu pentru a le adapta acestui tip de creditare (care, în cazul unora dintre banci, aceste proceduri lipsesc cu desavârşire). Acolo unde exsită proceduri sau protocoale de creditare, bancile verifică indicatorii financiari pre-pandemie, deşi este vorba de IMM-uri care au fost închise ori şi-au redus activitatea pe motiv de pandemie.
Asadar creditarea, în cadrul acestui program de ,,asistenţă financiară” este cvasi-imposibilă, dovada fiind numarul infim de credite acordate in raport de cele aproape 100 de mii de aplicaţii facute de IMM-uri. Garanţia de 80/90% acordata de stat este o iluzie si, mai ales, este o ipocrizie. Creditarea IMM-urilor, intr-o economie care va duce lipsa acuta de cerere, oferta urtmand a fi excedentara, este oricum inutila. Practic, a da credite ieftine pentru a produce ceva care nu se va vinde este ca şi când ai incerca să urci nucile in pod cu furca.
2. Soluţia realistă propusă pentru IMM-uri,
Directiva 1023/2019 prioritizează restructurarea IMM-urilor, obligând principalii creditori (bancile, fiscul, furnizorii de utilităţi) sa ia în calcul, în mod primordial, salvgradarea IMM-urilor oneste şi viabile. Pentru facilitarea negocierii unei reducerii a poverii datoriei şi a unui plan de restructurare, care să asigure supravietuirea IMM-ului, Directiva prevede o perioada de 4 -12 luni de îngheţare a executărilor silite şi a curgerii dobânzilor şi penalităţilor, îngheţare care, de regula, ar urma să fie pronunţată printr-o procedură urgentă de un judecator.
Problema este că Directiva restructurarii încă nu este implementata in Romania – termenul este iulie 2021. Nu există sanse realiste ca Directiva să fie implemementată până în septembrie printr-o ordonanţă de urgenţă sau printr-o lege votată urgent în Parlament şi promulgată de preşedinte.
De aceea, soluţia propusă de mine este aplicarea prin analogie a Legii dării în plata în raporturile dintre IMM şi marii creditori. În definitiv, vorbim de doua categorii de debitori asemenatoare (IMM-urile şi consumatorii sunt partea slabă în contractele cu marii comercianţi) şi de doua situaţii identice – supra-îndatorarea, cu risc de insolvabilitate/insolvenţă.
Aplicarea legii prin analogie este permisa de art. 1 alin.2 Cciv. Pentru aplicarea mecanismului Legii dării în plată, IMM-ul işi va identifica principalii creditori (fiscul, băncile, furnizorii de utilitati, furnizorii de materii prime, clienţii principali şi constanţi, salariaţii) si îi va notifica în vederea demararii unor negocieri pentru un plan de restructurare.
În sistemul Legii darii in plata, notificarea în sine este de natură a îngheţa efectele contractului de credit. În lipsa unei legi care sa prevada acest efect, precum si avand in vedere ca printre creditori se afla fiscul, care nu poate opri executarile silite sau calculul de dobanzi decat in baza unor dispozitii legale sau judiciare exprese, efectul inghetarii prevazut de Directiva restructurarii ar urma să fie obţinut în urma unei cereri de ordonanţă preşedinţială formulată la tribunal.
Atrag atenţia ca acest tip de înghetare a creanţelor se regăseşte în Legea insolvenţei nr.85/2014, în materia concordatului preventiv, dar nu este necesar un concordat preventiv pentru a fi impusă, întrucât IMM-ul petent nu este încă într-o stare de insolvenţă iminentă. Pe de alta parte, dificultatea financiară serioasă ar putea justifica exact o astfel de cerere de concordat preventiv.
Negocierea planului de restructurare ar trebui să fie suplă şi directă, dar ar putea fi efectuata şi cu ajutorul unor profesionişti – manageri de criză, consultanti, practicieni în insolvenţă şi avocaţi. Costurile unei astfel de negocieri asistate de specialişti ar putea fi ridicate, dar nu tot atât de ridicate cât ar fi costurile dispariţiei IMM-urilor.
3. Comercianţii prejudiciaţi ar trebuie să acţioneze statul în judecata pentru despagubiri.
Comercianţii prejudiciaţi prin declararea greşită şi menţinerea în contra Constituţiei a starii de urgenţă/alertă ar trebuie să acţioneze statul în judecata pentru despagubiri.
Prejudiciile cauzate populaţiei şi comercianţilor vor trebui acoperite de stat, întrucât a fost şi este culpabil, indiferent de încercările (nereuşite) de suspendare a Constituţiei sau a aplicabilităţii CEDO în România.
În cazul IMM Invest şi al măsurilor de amânare a ratelor de credit ale populaţiei, culpa este agravată, întrucât statul a indus propagandistic opinia publică în eroare în legatură cu utilitatea şi eficienţa acestor programe.
Timpul alocat si costurile ar putea fi mari, dar formarea de consorţii (aliante) procesuale ar putea reduce din aceste costuri şi ar putea acoperi nevoia de promovare şi presiune pozitivă asupra statului.
Efectul de disuasiune (descurajare, prevenţie) este, însă, mult mai important pentru intreaga comunitate de afaceri şi chiar pentru societate: astfel de măsuri greşite, incoerente, vor putea fi evitate în viitor, cunoscând consecinţele patrimoniale şi chiar penale care ar putea fi atrase. Dacă acest gen de procese nu se vor face, dezastrul se va repeta la nesfârşit.
Iulian Rinder
