FUNIA DE NISIP din „Ţinutul” din mjlocul ȚĂRII !
Se spune că într-o ţară îndepărtată, tineretul s-a hotărât să-i matraseasca/ucidă pe toţi bătrânii. „De ce numai bătrânii să fie mari slujitori ai ţării? Cât au să ne mai tot scoatem palaria înaintea bătrânilor?” ziceau cei tineri. Şi, într-o noapte, s-au apucat voiniceste de treaba, de au retezat capetele la toţi bătrânii. Numai un fiu mai cu suflet n-a cutezat să-l ucidă pe tatăl său, ci l-a luat şi l-a ascuns într-o peşteră, unde nimeni nu-l putea găsi.
Nemaifiind bătrâni, a chemat atunci Vodă, un # divan şi în toate slujbele a numit numai oameni tineri. Din toate bărbile marilor sfetnici ai lui Vodă, n-ai fi putut lega o bidinea, iar din toate mustăţile judecătorilor, nu puteai alege măcar un fuioraş.
Dar iată, că ţara aceea era vecină cu un neam duşman, care, ca uliul , pândea de mult să pună gheara pe bogăţiile ei.
– „A sosit ceasul”, ziseră cârmuitorii neamului vecin, afland că și-au ucis bătrânii: „e vremea să le ocupăm ţara si sa le cerem autonomie teritoriala…
Dar cum să înceapă cearta? Că, de, chiar când începi o gâlceavă din senin, tot vrei să creadă lumea că dreptatea e de partea ta. Şi ce s-au gândit viclenii:
– „Să cerem înapoi de la tinerii vecini, funia pe care strămoşii noştri le-au împrumutat-o cândva strămoşilor lor. Iar de nu ne-or da-o în trei zile, le luăm Ținutul din Mijloc amanet şi amanetul rămâne pe urmă al nostru pe vecie”.
Dar la ce fel de funie se gandeau viclenii de vecini?
– „Funia împrumutată de la strămoşii noştri – ziceau ei – era aia împletită din fire de nisip”…
– „Ei, ce mare lucru”, – zisera sfetnicii lui Vodă din ţara tineretului #, care nu ştiau nimic despre această funie.
– „O să le dăm funia şi o să fim în pace cu vecinii noştri„. Însă nimeni nu ştia unde se putea găsi această funie.
Ei, şi pentru că n-au găsit-o, ce şi-au zis:
– „Vom face iute alta”…
Şi, deîndată, pe toate drumurile răsunau tobele şi glasul crainicilor, care strigau la răscrucile drumurilor, să poftească la stăpânire toţi meşterii de frânghii, c-o să le iasă câştig mare.
Se adunară mulţi meşteri, cărora tinerii# de la stăpânire le porunciră să facă în trei zile un stânjen de funie din fire de nisip, că de nu, va fi vai ş-amar de ei. Şi au început lucrul. Au frământat nisipul, l-au întins, dar funia nu se putea împleti. Trecu termenul pus de neamul duşman, dar funie… nimic.
Atunci vecinul cel viclean porneşte război împotriva tineretului ramas
fara batrani din statul vecin.
– „Vai, ce ne facem?” – se întrebau cu toţii, Suntem pierduţi”.
Atunci Vodă cheamă la sfat pe tinerii săi sfetnici şi ţinu sfatul din zorii zilei până în noaptea adâncă.
Iată, că între sfetnici era şi fiul cel cu suflet bun, care nu şi-a ucis tatăl. Frământat şi el de cele ce s-au discutat în divan, a doua zi merge la peşteră să-i ducă tatălui său schimburile albe cu miros de levănţică şi de sulfină. Şi-l vede bătrânul tată dus pe gânduri şi amărât.
– „Ce ai fiule?”
– „Ce să am? Iaca, stăm rău, că uite aşa… uite pe dincolo”…Şi povesti cu de-amănuntul, povestea cu vecinul cel viclean.
– „Păi de atâta vă supăraţi, voi, copii? Răspundeţi-i duşmanului aşa: „Moşii şi strămoşii noştri, când au împrumutat funia, ce ne-o cereţi acum înapoi, au zis strămoşilor voştri: tăiaţi din funie un capăt să vă rămână de probă, de model. Aşa că, daţi-ne capătul de funie, ca după el să facem funia întreagă”.
Cârmuirea tânără făcu după sfatul bătrânului, iar vecinul cel viclean de la hotar, ruşinat, se gandi: Tot mai au un bătrân, care să-i sfătuiască. Că de n-ar avea nici un bătrân, ar fi amar de ei”. Şi vecinul, ruşinat, n-a mai zis nimic.
Şi iată de unde s-a născut vorba că, dacă un sat nu are un bătrân, să şi-l cumpere, dacă vrea să nu piară.
