Drepturile omului care interzic vaccinările obligatorii! (1)
Nu ne poate nimeni obliga !
Sinteză a instrumentelor internaționale care interzic vaccinările obligatorii – ,,Îndrăznește să aperi drepturile omului în timpul pandemiei!” autor av. Adina Lincă
Titlul de mai sus este cel al unei campanii inițiate de către organizația Amnesty International, nu-mi aparține, dar m-a inspirat în redactarea materialului.Cum problema vaccinării este una de actualitate, iar populația și-a pus atât de mari speranțe în legătură cu efectele unor astfel de vaccinuri, convinsă că există persoane interesate de legislația care are tangență cu drepturile fiecăruia de a decide asupra vaccinării, am realizat o mică incursiune printre prevederile internaționale care ar putea susține o eventuală argumentație, (în situația în care vaccinarea va deveni obligatorie în mod direct sau disimulat de proceduri), pentru cei care vor dori să își apere drepturile.
Legat de drepturile pe care le avem fiecare cu privire la vaccinare, este bine de reamintit ce luptă s-a dus pentru ca acum să existe anumite reglementări, ghiduri sau norme pe care să ne putem baza în situația în care ne vom confrunta cu eventuale abuzuri.
Codul de la Nürnberg din 1946
Un prim pas a fost făcut odată cu apariția Codului de la Nürnberg din 1946 care, printre altele, interzice efectuarea de experimente asupra populației, cu atât mai puțin stabilirea ei într-un mod obligatoriu.După cel de-al doilea război mondial, s-au ținut o serie de procese pentru a responsabiliza membrii partidului nazist pentru o multitudine de crime de război.
Procesele au fost aprobate de președintele Harry Truman la 2 mai 1945 și au fost conduse de Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Au început pe 20 noiembrie 1945 la Nürnberg, Germania, fiind cunoscute ca procesele de la Nürnberg.
Într-unul dintre procese, care a devenit cunoscut sub numele de „Procesul medicilor ”, au fost judecați medicii germani responsabili cu efectuarea procedurilor medicale neetice asupra oamenilor în timpul războiului. S-au concentrat asupra medicilor care au efectuat experimente umane inumane și neetice în lagărele de concentrare, pe lângă cei care au fost implicați în peste 3.500.000 de sterilizări ale cetățenilor germani.
Mai mulți dintre învinuiți au susținut că experimentele lor diferă puțin de cele utilizate înainte de război și că nu există nicio lege care să diferențieze experimentele legale de cele ilegale. Acest lucru i-a îngrijorat pe Dr. Andrew Ivy și Leo Alexander, care au lucrat cu procuratura în timpul procesului.
În aprilie 1947, Dr. Alexander a trimis un memorandum consilierului american pentru crimele de război, prezentând șase puncte pentru cercetarea medicală legitimă. Codul de la Nürnberg, care a declarat că sunt necesare consimțământul voluntar explicit al pacienților pentru experimentarea umană, a fost elaborat la 9 august 1947.
La 20 august 1947, judecătorii au pronunțat verdictul împotriva lui Karl Brandt și a altor 22. Verdictul a reiterat punctele memorandumului și, ca răspuns la consilierii medici experți pentru acuzare, a revizuit cele șase puncte inițiale la zece.
Cele zece puncte au devenit cunoscute sub numele de „Codul de la Nürnberg”, care include principii precum consimțământul informat și absența constrângerii ; experimentare științifică formulată corespunzător ; și beneficie față de participanții la experiment. Se crede că s-a bazat în principal pe jurământul hipocratic , care a fost interpretat ca susținând abordarea experimentală a medicinii, protejând în același timp pacientul.După publicarea Codului de la Nürnberg, au apărut primele coduri specifice de etică:
Declarația de la Geneva (1948)
Detaliile Procesului medicilor naziști de la Nürnberg care s-a încheiat în august 1947 și dezvăluirile despre ceea ce făcuse Armata Imperială Japoneză la Unitatea 731 din China în timpul războiului au demonstrat clar necesitatea reformei și a unui set reafirmat de linii directoare cu privire la atât drepturile omului, cât și drepturile pacienților. A fost numit un comitet de studiu pentru a pregăti o „Cartă a Medicinii” care ar putea fi adoptată ca jurământ sau promisiune pe care fiecare medic din lume o va face la primirea diplomei medicale. A fost nevoie de doi ani de studiu intensiv al jurământurilor și promisiunilor depuse de asociațiile membre pentru a redacta o formulare modernizată a vechiului jurământ al lui Hipocrate, care a fost trimis spre examinare la cea de-a doua adunare generală a Asociația Medicală Mondială de la Geneva în 1948. Jurământul medical a fost adoptat și adunarea a fost de acord să o numească „Declarația de la Geneva”. Acest document a fost adoptat de Asociația Medicală Mondială cu doar trei luni înainte ca Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite să adopte Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) care prevede securitatea persoanei.
Codul internațional de etică medicală (1949)
După aprobarea Declarației de la Geneva, a II-a Adunare Generală a Asociației Medicale Mondiale a analizat un raport despre „Crimele de război și medicină”. Acest lucru a determinat Consiliul AMM să numească un alt Comitet de studiu pentru a pregăti un Cod internațional de etică medicală, care, după o discuție extinsă, a fost adoptat în 1949 de a III-a Adunare Generală. Codul cuprinde datoriile medicului în general, datoriile medicului față de pacient precum și datoriile medicului față de colegii medici.
Va urma
Adina Lincă
Sursa: IonCoja.ro
