Disparitia cuiva drag, doare la toate varstele… Plus puterea vindecatoare a timpului!
Un prieten mi-a povestit ce a simtit El pierzandu-l pe dragul sau prieten: un caine. Durere? Da, simti ceva mortal in regiunea inimii tale… Când o să-mi treacă?!”, m-a întrebat cineva drag, ce l-a iubit la fel si la ingrijit pana la ultimul moment al injectiei fatale. Deoarece si pentru El, dragul nostru prieten, viața devenise un chin. Și ce să răspunzi? Știi în cât timp trece o răceală, dar nu ai habar în cât timp trece durerea sufletească. Se estompează, da. Am mai trecut prin asta in adolescență. Și n-am mai vrut caine câteva decenii…
El insa a dat buzna… dar, parca si cu delicatețe in casa noastra; alungat se pare, de fostul sau „propritar”. Am umplut ziarele de anunturi. Nu l-a cautat nimeni… Devenisem chiar suspect, parcă doream sa scap de El…
Acum, probabil, o sa doara tot mai putin moartea câinelui nostru… Doare mai puțin… dar încă doare. Un refren de cântec, o jucărie găsită pe sub canapea aduce toată avalanșa de simțiri înapoi. Încă nu ne putem aminti de el doar cu drag, e mai puternic dorul… Oricât de mult mi-aș dori să existe un plasture care să vindece rănile sufletești mai repede, se pare că acestea trec singure, cer timp și răbdare. Însă știu sigur că nevoia cea mai mare față în față cu o durere este ca si „stăpânul’ să fie ascultat cu adevărat, să fie ținut în brațe oricât are nevoie și să fie iubit cu tot cu durerea sa.
Am plâns pentru că mi-a venit. Nu m-am ascuns. Ar fi fost nenatural să par indiferent la pierderea lui. Însă la un moment dat incerc sa pun o limită în fața suferinței.
Nevoia noastră ne-a făcut umani pentru amintirea care nu știa de unde să ne apuce și cum să gestioneze atâtea emoții la un loc. Exista o radiografie a durerii ca să-și priceapi propriile simptome? Evident, si moartea unui câine se poate transforma într-o spaimă! Și nici aici nu ai cum să faci promisiuni ferme. Dar ai cum să vorbești despre viață. Viața vie, cea de acum și de aici. Despre prezent și despre speranță.
Aștept să ajungem la momentul când vom putea privi poze cu cățelul, cu pritenul noastru, când vom reuși să spunem povești despre el. Nu suntem încă acolo, mai e drum de parcurs, fără să uităm să fim aici și pentru noi înșine. Pentru că de durut, doare la toate vârstele. Nu cred că există o rețetă universală de explicat și înfruntat pierderea definitivă a unei ființe. Dragoste, sinceritate, răbdare și naturalețe. Probabil sunt singurele care ajută cu adevărat. Plus puterea vindecătoare a timpului care, în felul său, oblojește sufletele și le face să se liniștească. (dd)
