Cu fosta Securitate nu ne-am reglat conturile încă, deși ar trebuit
Necuprinsă trebuie să fie și să persiste ura noastră față de fosta Securitate, față de securiști și față de progeniturile lor. Această organizație ceaușistă, una din cele mai sălbatice din Europa de Est prin anii 50, a devenit ceva mai civilizată prin anii 80, dar tot represivă rămăsese.
Extrem de eficientă în urmărirea și anihilarea disidenților, fosta Securitate a comis crime la propriu și la figurat, împotriva libertăților și dreptului omului, până în 22 decembrie 1989.
A fost declarată organizație criminală prin lege în vremea lui Băsescu, iar CNSAS s-a ocupat sau nu de depistarea celor care au făcut poliție politică, Dar apartenența tuturor care au făcut parte din sinistra instituție se încadrează la infracțiunea de apartenență la o organizație criminală, cum ar fi în Italia cea de apartenență la Mafia italiană.
Le plătim încă pensii nesimțite și speciale securiștilor și activiștilor pentru suferințele pe care ni le-au provocat
De ce Dumnezeu atunci nu facem legea aplicabilă și le plătim încă pensii foștilor securiști pentru activitatea lor în Securitate, dacă aceasta a fost împotriva propriului popor și împotriva legii? Cât de proști putem fi dacă nu i-am obligat pe parlamentari să șteargă perioada petrecută în cadrul instituției din obligativitatea acordării pensiei aferente acesteia?
De altfel cum ne-am putut închipui că foștii securiști infecți sau progeniturile lor nesimțite, odată ajunși(se) la vârful puterii legislative și guvernamentale, precum Ludovic Orban, vor iniția o lege a pensiilor onestă pe baza contributivității?
Și astăzi ne mai parvin amintirile crimelor fostei Securități îmotriva opozanțilorpolitici, dar noi nu am adoptat o lege a lustrației care să-i elimine definitiv din viața socială și din sistemul nostru economic. Ca urmare nu le-am plătit cu vârf și îndesat ceea ce trebuia să le plătim după Revoluție, sau chiar astăzi. Iată o mostră dintr-o încercare de crimă la adresa unui prelat ortodox:
Din fostele crime ale Securității, un exemplu elocvent
Aurel Pop, fost vicepreședinte al Consiliului Orășenesc din Câmpia Turzii între 1978-1988, publică într-o declarație olografă mărturia unui fost colonel de securitate Vasile Pop, care ar fi urmat să-l asasineze pe actualul mitropolit al Clujului și Maramureșului pe vremea când era doar călugăr.
„Aseară am vrut să-l împușc pe călugărul Andreicuț…! (…) Pentru că nu a colaborat, nu mi-a dat informațiile pe care le urmăream”, s-a destăinuit colonelul de Securitate Vasile Pop.
”Un episod anume din viața „călugărului Andreicuț”, devenit astăzi Mitropolitul Clujului, nu poate să nu ne atragă atenția: e momentul în care un colonel de securitate, știind că își poate acoperi ușor fapta cu argumente profesionale și va rămâne nepedepsit, decide să acţioneze, într-o seară, omorând un om care nu l-a ajutat să crească profesional în grad, pentru că nu i-a dat informațiile care l-ar fi ajutat mult în această direcție.
Acel om era atunci preotul Ioan Andreicuț.
Mărturia fostului vicepreședinte (1978-1988) al Consiliului Orășenesc al localității Câmpia Turzii este grăitoare. O putem lectura integral în reproducerea holografă.”, scrie, pentru Știri pe Surse, Arhim. prof. univ. dr. Teofil Tia, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul UBB Cluj-Napoca.
Oamenii fostului regim comunist criminal n-ar trebui să primească niciun fel de pensii astăzi
Dar nu numai fosta Securitate a fost responsabilăde crimele regimului communist, a fost doar un instrument. Vinovatul principal era regimul comunist însuși și oamenii săi, de la vârf la bază, cei care trăiau din activitatea parazitară de partid bineînțeles, nu toți simplii membri de partid, evident. Acelora nu ar trebui să li se plătească pensile aferente activității în PMR iar apoi în PCR. Pentru că erau și acestea organizații criminale, iar activitatea în interiorul acestora n-ar trebui să fie furnizoare de pensii speciale astăzi, în democrație. Dar cum noi românii avem memoria peștelui de acvariu nu ne-a mai interesat despre crimele regimului comunist și ale oamenilor săi, nici despre suferințele celor care au fost victimele acestei urgii istorice ce s-a prăvălit peste România în 1946.
Libiu Mateescu
