Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (8)

Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (8)

1 93

Galileanul
Expectativa mesianică era puternică şi scribii introduseseră, treptat, în scripturi profeţii despre venirea lui Mesia. În comentariile rabinice (Targamuri) e scris: „Cât este de frumos regele Mesia care se va naşte din casa lui Iuda. Îşi va încinge şalele şi va lupta cu duşmanii şi va ucide mulţi regi”. Asta aşteptau iudaicii de la Mesia, învăţaţi de farisei şi de generaţii de leviţi mai înainte. Un mesia umil care să le spună să-şi ierte şi să-şi iubească duşmanii ar fi fost „disprețuit şi respins“, cum a zis Isaia, ale cărui cuvinte au prins înţeles după moartea lui Hristos.
Şi, totuşi, mulţi l-au urmat şi aclamat pe Hristos când predica umilinţă şi iubire, căci cuvintele lui au alungat negurile pe care secole de politică rasială şi sectară le îngrămădiseră deasupra legii de comportare morală. În cuvintele lui învăţătura originală mai veche a ieşit din nou la lumină.
De aceea, fariseii au văzut imediat în el duşmanul lor de moarte. Era urmat de mulţi iudei, căci, deşi aceştia aşteptau un mesia care să-i elibereze de trupele romane şi să-i facă bogaţi, mulţi simţeau că adevărata lor captivitate era cea fariseică, a spiritului, nu cea romană. Dar masele largi s-au aliniat la porunca fariseilor de a-l denunţa pe Hristos ca un blasfemator şi fals mesia.

Creştinii zic că Hristos era evreu, dar sioniştii neagă aceasta atunci când nu sunt obligaţi s-o admită în public din motive politice în faţa „goyimilor”. Rabinul Stephen S. Wise, organizator sionist de frunte între 1910-1950, a spus la Carnegie Hall de Crăciunul 1925: Jesus was a Jew, not a Christian; Christianity was born with the death of Jesus (Isus a fost jidan, nu creştin; Creştinismul s-a născut după moartea lui Hristos).
Pentru aceste cuvinte a fost excomunicat de către Societatea Rabinilor Ortodocşi din Statele Unite, dar a avut mare succes la publicul ne-evreu; la care el a comentat: „Nici nu ştiu ce m-a durut mai mult, acceptarea şi iubirea frăţească a creştinilor, sau diatriba violentă a rabinilor”[11]. „Hristos era evreu” este argumentul cu care se astupă gura celora care obiectează la masacrarea palestinienilor de către sionişti, de exemplu; deşi acest argument n-are nici o aplicare, are mare putere de convingere pentru mulţime şi este des folosit de către clerul şi politicienii neiudei care caută să intre în graţiile sioniştilor.

Prescurtarea englezească „Jew“ (iudeu?!) este recentă şi nu corespunde nici unui termen din aramaică, greacă sau latină pentru Judahite (iudeu, iudaitate – engl.; jidan, jidănitate, în româneşte) sau Judean (cineva din Iudeea), folosit în timpul lui Hristos. De fapt, termenul englez de Jew nici nu este definit (astfel încât dicţionarele de obicei extrem de scrupuloase în privinţa altor cuvinte trebuie să se rezume la absurdităţi flagrante precum a person of Hebrew race, „persoană de rasă ebraică“); iar statul sionist nu are nici el o definiţie legală a termenului (ceea ce nu e de mirare, pentru că Tora, care este Legea, stipulează descendenţă iudaică pură, dar nu e de crezut că cineva de pe lume mai are aşa ceva.
Dacă afirmaţia „Hristos era iudeu” are noimă, înseamnă că o are în contextul vremii cu pricina.
Această afirmaţie înseamnă unul, mai multe sau chiar toate următoarele trei lucruri: Iisus era din tribul lui Iuda, sau că locuia în Iudeea, sau că practica religia iudaică. Deci rasă, reşedinţă, religie.
Noul Testament arată genealogia Fecioarei Maria şi a lui Iosif, deşi acesta nu-i era tată, din casa lui David şi din tribul lui Iuda, dar rabinii zic că acestea sunt interpolări false menite să alinieze Noul Testament cu profeţiile din Vechiul Testament. Hristos s-a născut la Bethleem (Vitlaim) în Iudeea, din nou o interpolare falsă, zic specialiștii iudei; Enciclopedia Iudaică zice că s-a născut la Nazaret, în Galileea.
Toata lumea este de acord că era Galilean – o provincie total separată de Iudeea, o altă „ţară“ în imperiul roman. Căsătoriile între galileeni şi iudei erau interzise şi Simon Macabeul îi obligase mai înainte pe toţi iudeii din Galileea să imigreze în Iudeea. Deci galileenii erau diferiţi rasial şi politic de iudei. Dar între ei, iudeii habotnici şi sionişti neagă cel mai tare credinţa iudaică a lui Hristos.
E greu de stabilit ce anume constituia credinţa „iudaică” pe vremea lui Hristos. Unii din Iudeea se închinau lui Iehova; apoi erau sectele, fariseii, saduceii, esenienii, între care aveau loc controverse violente şi care rivalizau pentru supremaţie asupra maselor; şi acestea nu erau doar secte, ci şi partide politice; cel mai puternic era al fariseilor. Dacă, aşa cum cred guvernele occidentale azi, sioniştii reprezintă „iudeii” (jidanii), cum pe vremea lui Hristos sioniştii erau fariseii cu pretenţia lor de a deţine religia revelată numai lor prin tradiţie orală, fariseii reprezentau „iudeii”; şi împotriva lor a predicat Hristos. Le-a făcut unele reproşuri şi saduceilor şi scribilor, dar fariseii erau duşmanii lui Dumnezeu şi-a omenirii, în viziunea lui Hristos.
Ceea ce a atacat Hristos la farisei este exact ceea ce constituie esenţa iudaismului („jidănismului”) aşa cum este ea prezentată de sionişti în zilele noastre. Deşi nu se poate stabili exact rasa, religia, sau naţionalitatea lui Hristos, cuvintele şi faptele lui au importanţă supremă. Fără şcolarizarea formală a timpului său, fiul tâmplarului cunoştea textele; mai mult, fără acces la şcoală şi la dezbaterile secrete ale clanului fariseic, cunoştea, spre uimirea fariseilor, „legea” levitică şi „tradiţia” fariseică în toată hidoşenia lor profundă. Orice cititor atent al Vechiului Testament care citeşte, apoi, „Predica de pe Munte” a lui Hristos parcă iese la lumină dintr-un tunel întunecat, parcă vede soarele răsărind din cea mai neagră noapte.
„Legea” se umflase într-o masă imensă de regulamente complicate a căror aplicare era istovitoare şi înăbuşitoare, augmentată de munţi de interpretări şi comentarii rabinice, peste care se adăuga mreaja ţesută de înţelepţii, bătrânii comunităţii, în care era prins fiecare gest al vieţii zilnice, dezvoltată de generaţii de jurişti care au depus tone de sudoare şi efort pentru a preciza, de exemplu, că nu este voie să fie consumat Sâmbăta, de Sabat, un ou a cărui cea mai mare parte a ieşit din găină înainte ca cea de-a doua stea să fie vizibilă pe cer (!).
Deja „legea”, cu toate comentariile ei, ocupa o clădire întreagă şi unei comisii de jurişti i-ar trebui ani de zile de studiu ca să-şi dea seama despre ce este vorba în ea.
În câteva cuvinte, tânărul Galilean nedus la şcoală a explicat exact şi definitiv esenţa „legii“ şi a dezgropat de sub munţii de compilaţii acumulate de secole poruncile lui Dumnezeu, îndeosebi pe cele două pe care Iisus le-a considerat cele mai importante: „Să-l iubeşti sincer pe Dumnezeu” şi „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi” (Matei, 22, 3739).
Cu aceasta a condamnat erezia fundamentală pe care leviţii şi fariseii au băgat-o în „lege” de-a lungul secolelor.

Leviticul conţine porunca „Nu-i persecuta pe cei din jurul tău” (25; 17), dar leviţii au anihilat această poruncă introducând regula ca cei care nu sunt desemnaţi de ei ca atare nu sunt „cei din jurul tău“, în speţă, nici un om în afară de secta iudaică nu e „om”.
Hristos a arătat că „toţi oamenii” înseamnă, contrar „legii” iudaice, „toţi oamenii”.
Al doilea motiv pentru care fariseii i-au jurat moarte lui Hristos a fost pentru că a refuzat să conducă o revoluţie împotriva trupelor imperiului roman care să le permită iudeilor să ucidă, să jefuiască şi să instaureze un imperiu al lor în Asia Mică, aşa cum se aşteptau ei că va face mesia.
Dacă ar fi acceptat acest rol, ar fi avut mult mai mulţi adepţi în popor şi fariseii l-ar fi sprijinit. Dar el a spus: „Imperiul meu nu e pământesc; imperiul cerului e în voi; nu acumulaţi bogăţii lumeşti”. Aceste puţine cuvinte simple erau un atac direct la adresa celor mai puternici potentaţi ai vremii, care-şi consolidaseră supremaţia de-a lungul secolelor. Sutele de pagini ale Vechiului Testament sunt dezgolite şi combătute în puţine cuvinte în „Predica de pe Munte“, unde iubirea, mila, buna vecinătate, dreptatea, acţiunea constructivă, viaţa sunt oferite ca alternativa la imboldul la ură, răzbunare, răutate, separatism, discriminare, destructivism, moarte din Vechiul Testament.
Deuteronomul promite averi şi putere celor care urmează întocmai mii de regulamente, dintre care unele promulgă crima şi masacrarea nevinovaţilor; „Predica de pe Munte“ nu promite nimica, doar arată ce este comportarea morală, care este o satisfacţie în sine. Galileanul n-a îndemnat niciodată la servilism; doar la modestie (umilință) interioară şi a fost totdeauna consecvent atacând fariseii.
Enciclopedia Iudaică zice că „numai în ceea ce priveşte separarea de gloata impură şi nespălată era Hristos mult diferit de farisei“. Asta e aşa dacă prin gloata impură şi nespălată fariseii înţeleg toţi oamenii în afară de ei şi cei aserviţi lor; şi fariseii aşa au înţeles şi de la început au plănuit uciderea lui Hristos.
Întâi l-au atacat pentru că sta la masă cu hangii şi păcătoşii (cum nu e voie după „lege”). Dar cu toate generaţiile lor de studii juridice, Hristos le era mult superior în dezbateri. Le-a răspuns: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”.
L-au acuzat că discipolii lui au cules spice de grâu Sâmbăta şi de sute de multe alte încălcări ale ritualurilor – niciodată pe articole de credinţă religioasă. Hristos le-a răspuns direct la ţintă, arătând perfidia învăţăturilor lor, care înlocuiau doctrina cu ritualul şi cuvântul lui Dumnezeu cu porunca lor.
A arătat că miile de regulamente de pregătit mâncarea kosher n-au nici o valoare religioasă, căci nu ce intră în gura omului determină religia lui, ci ce iese din gura lui arată ce-i în inima lui: „Not that which goeth into the mouth defileth a man, but that which cometh out of the mouth, this defileth a man” (Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om) [12].
[Evident, aici D. Reed redă esențializat versetele lui Iisus: „Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și iese afară? Dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, și acelea sunt cele ce-l spurcă pe om. Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoții, mărturii mincinoase, defăimări. Acestea sunt cele ce-l spurcă pe om; dar a mânca fără să-și fi spălat mâinile, asta nu-l spurcă pe om” (Matei, 15, 17-20) – n.n., V.I.Z.].
Cu aceasta a atacat unul dintre cele mai preţioase prerogative ale fariseilor şi anume cel de a deţine monopolul alimentaţiei maselor prin miile de regulamente cu privire la ce au voie să mănânce, cum şi de unde-şi pot procura iudeii mâncarea.
Atât de puternic şi vechi este privilegiul monopolului regulamentului alimentaţiei, atât de fundamental tradiţiei levitice, încât Iezechiel, când i s-a poruncit să mănânce excrement de om n-a obiectat arătând repulsie naturală, ci a obiectat arătând că el toată viaţa a mâncat kosher şi nu crede că excrementul de om e kosher; şi atunci i s-a permis să mănânce excrement de vită; până şi discipolii lui Hristos n-au putut înţelege cum e posibil să nu fie mâncatul kosher cel mai important lucru în religie şi au cerut explicaţii (Marcu, 7; 15-23). Văzându-şi atacat acest monopol, fariseii au început să uneltească uciderea lui. În acest scop au înscenat provocarea cu tributul dat cezarului şi provocarea cu definiţia omului, întrebându-l „cine este aproapele meu?“, bazându-se pe educaţia de secole a maselor că numai iudeii sunt „oameni“. Succesul primei înscenări le-ar fi permis să ceară moartea lui ca răsculat împotriva imperiului roman; succesul celei de-a doua le-ar fi permis să ceară moartea lui ca păcătuind împotriva „legii“ lor.
Aceasta este metoda folosită şi azi pentru distrugerea unui adversar politic cinstit şi periculos: înscenarea unei dezbateri publice unde se ridică o întrebare minuţios pregătită dinainte în secret, la care cu greu se poate răspunde pe nepregătite.
Amândouă înscenările au fost magistral demascate de Hristos, într-o aşa manieră încât pentru oamenii muritori înţelepciunea lui divină rămâne un exemplu de-a lungul veacurilor, întâi cu răspunsul „Daţi cezarului ce e al cezarului” şi, apoi, cu parabola samariteanului milostiv, în care samariteanul (care, conform doctrinei levitico-fariseice seculare, este până în ziua de azi cea mai spurcată fiinţă în ochii „legii”, de care un iudeu drept-credincios nu se poate apropia fără a fi poluat – motiv pentru care Hristos l-a ales anume pentru parabola sa) a fost singurul care a arătat milă şi iubire de aproapele în timp ce preotul şi levitul nu, întrebându-şi, la sfârşit, interlocutorul care dintre cei trei este „aproapele“, cel care are milă şi ajută, sau ceilalţi doi.
Un iudaist moderat, C. G. Montefiore, îi reproşează lui Hristos că, vorbind despre iertarea duşmanilor, i-a atacat, totuşi, pe farisei şi nu le-a arătat iubire. Dar ceea ce Hristos le-a reproşat fariseilor a fost faptul că au pervertit religia divină într-o doctrină diabolică şi un regulament gigantic şi absurd care distruge sufletul şi bunătatea omului; şi iubindu-i şi iubindu-le opera ar fi însemnat să promoveze răul pe care-l fac.
Pe cruce Hristos s-a rugat pentru ucigaşii lui: „Father, forgive them; for they know not what they do” (Părinte, Iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac) Luca, 23, 34)[13].
Ca încununare a agitaţiei fariseilor, s-a întrunit Sanhedrinul (marii preoţi, scribii şi înțelepții) sub Caiafa şi singurul iudeu dintre discipoli, Iuda Iscariotul, i-a condus pe emisarii Sanhedrinului la locul unde ştia că era Hristos şi l-a identificat sărutându-l, pentru 30 de arginţi. Iuda Iscariotul a fost canonizat drept sfânt ortodox în Rusia sovietică după revoluţia bolşevică şi în Germania după căderea lui Hitler – demonstrând că secta fariseilor ieşise triumfătoare în ambele cazuri, cu triumful bolşevismului în Rusia şi cu înfrângerea Germaniei în 1944 şi demonstrând puterea acestei secte azi.
Evanghelia după Matei arată că Iuda s-a spânzurat apoi. Istoricul sionist dr. Joseph Kastein are multă simpatie pentru Iuda, care, zice el, era un om bun deziluzionat de Hristos şi care „a rupt în secret” cu Hristos. Cuvintele „a rupt în secret” descriu trădarea lui Iuda în stil sionist.
Fariseii l-au judecat pe Hristos într-un „tribunal al poporului” de tip revoluţionar-sovietic, unde un informator identifica victima şi, apoi, gloata pune gheara pe victimă şi o târăşte în faţa unui tribunal care n-are nici o autoritate juridică, unde este condamnat la moarte pe baza unor mărturii mincinoase inventate ad-hoc. Din acest moment „înțelepții“ au procedat precum „consilierii“ din epoca noastră şi au născocit actul de acuzare care să ceară pedeapsa cu moartea atât sub „legea“ iudaică, cât şi sub legea statului roman; în primul caz, pentru blasfemia de a se pretinde Mesia; în cel de-al doilea, pentru a se pretinde „regele iudeilor”.
Guvernatorul Pilat a încercat în fel şi chip să evite nedreptatea pe care i-o cereau „înțelepţii“ iudeilor, pretinzându-i să-l ucidă pe Hristos. El seamănă cu politicienii englezi şi americani din secolul acesta: în cele din urmă teama lui de secta atotputernică a fost mai mare. Soţia lui l-a sfătuit să nu se atingă de Hristos.
Ca un politician tipic, Pilat a încercat să se eschiveze trimiţându-l lui Irod Antipas, guvernatorul Galileei, ca Galilean; Irod i l-a trimis înapoi. A încercat, apoi, să-i reducă sentinţa la biciuire la sânge; fariseii insistau cerând moartea şi ameninţau cu denunţul: „Nu-i eşti prieten lui Cesar dacă nu-l ucizi“.
Aşa a cedat Pilat, exact ca guvernatorii britanici şi reprezentanţii Națiunilor Unite când li se cer infamii sub ameninţarea că se vor duce campanii publicitare împotriva lor la Londra sau New York. În mod evident Pilat îşi cunoştea guvernul, aşa cum şi-l cunosc politicienii secolului nostru şi ştia că va fi înlocuit sau demis din funcţie dacă refuză să se lase manipulat.
Asemănarea dintre Pilat şi guvernatorii britanici ai Palestinei dintre cele două războaie este izbitoare; unul dintre ei a menţionat-o, când, dând telefon unui rabin sionist influent din New York, i-a zis secretarei: „Spune-i marelui preot Caiafa că Pilat din Pont doreşte să vorbească cu el”.
Pilat a mai făcut o ultimă încercare de a se eschiva spunându-le „înţelepților”: „Judecați-L voi după legea voastră!”, dar aceştia, versaţi fiind, i-au răspuns: „Noi n-avem dreptul să executăm oameni”.
Atunci Pilat a încercat să-L salveze pe Hristos apelând la popor şi oferindu-se să-L amnistieze, dar poporul a cerut ca în locul lui Hristos să fie amnistiat Baraba, un bandit şi ucigaş notoriu.
Probabil Pilat nu spera prea multe de la popor, căci în decursul istoriei încă nu s-a văzut vreodată dreptate sau milă la gloata căreia i se zice „poporul” şi Pilat, ca administrator cu experienţă, ştia că „poporul” sau gloata sunt, totdeauna, instrumentele unor secte influente: „Iar arhiereii şi bătrânii au înduplecat mulţimile să-l ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă”. Iar guvernatorul, răspunzând, le-a zis:
-Pe care dintre cei doi vreţi voi să-l eliberez?
Iar ei au răspuns:
– Pe Baraba!
– Dar ce să fac eu cu Iisus căruia i se spune Hristos?
Toţi au răspuns:
– Să fie răstignit!” Pilat a zis din nou:
– Dar ce rău a făcut?
Ei, însă, mai tare strigau, zicând:
– Să fie răstignit!
Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile în faţa mulţimii, zicând:
– Nevinovat sunt eu de sângele Dreptului Acestuia. De acum, pe voi vă priveşte!
Iar tot poporul, răspunzând, a zis:
– „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei, 27, 20-25).

Trebuie să reținem că, până acum, „sângele” – adică pedeapsa divină – nu a căzut asupra jidanilor pentru deicid.
Cred  că a venit timpul ca propunerea premierului Malaieziei de a se organiza o cruciadă contra Israelului să fie pusă în practică, evident, în forma indicată de Ahmadinejad: „Israelul trebuie distrus!
În caz contrar, ne așteaptă pe noi distrugerea, conform doctrinei levitice (n.n.-V.I.Z.).
În zilele noastre secta are aceeaşi putere de a convinge masele. Imperiul roman a ascultat de porunca fariseilor, după cum imperiul persan ascultase de porunca leviţilor cu 500 de ani în urmă.
În capitolul despre Hristos din istoria sa a iudaismului, dr. Kastein zice că Hristos a fost „un mesia ratat” şi încheie în mod caracteristic cu vorbele: „Viaţa şi moartea lui sunt treaba noastră (a sioniştilor)”.
[Între timp, fariseul rabin-șef Moses Rosen, comentând uciderea lui Hristos şi faptul că, din această cauză, jidanii sunt acuzaţi şi pedepsiţi pentru deicid, dădea acelaşi răspuns: „Dar ce vă băgaţi voi, pentru că e de-al nostru!” (cf. În lumina Torei, pag. ) – n.n., V.I.Z.].

Renaște fariseismul
Enciclopedia Iudaică arată cum, la câteva decenii după moartea lui Hristos, fariseii, ajutați de ultimul rege al Iudeii, Agrippa I, care i-a eliminat pe saducei, au rămas atotputernici și fără rivali, exact ca leviții după despărțirea dintre triburile israelite și cel iudaic. Ca și atunci, a urmat o catastrofă, din care fariseii au renăscut, ca și leviții.
În cei câțiva ani de putere fariseică absolută în Iudeea ei au rescris din nou „legea“; această recompilare, arată dr. Kastein, reglementează viața iudeilor pe veci de veci în toate amănuntele. Zice Kastein: „Întreaga istorie a iudaismului a fost rescrisă din punctul de vedere al fariseilor… fariseismul a dat forma definitivă caracterului iudaismului și vieții și gândirii iudaice pe veci de veci… caracteristica principală este «separatismul»”.
Hristos le-a reproșat că au substituit ordinele lor comenzilor divine; Hristos a fost ucis și fariseii au intensificat caracterul tribal și de ură rasială al „legii“ și au promulgat pe veci crezul masacrării, înrobirii, distrugerii și supremației lor asupra celorlalte națiuni, chiar în ajunul dizolvării lor.
Cuvintele dr.-ului Kastein sunt revelatoare. El arată, mai întâi, că după ce Neemia a impus „noul contract” asupra tribului lui Iuda, Tora a fost „ultima dată rescrisă” și că, ulterior, „nici un cuvânt” nu mai putea fi schimbat. Mai mult, la vremea când fariseii, totuși, au „rescris” din nou Tora, exista, deja, o traducere în greacă, astfel încât orice schimbare au făcut fariseii ar fi trebuit s-o facă în originalul iudaic. Deci nu Tora au rescris-o fariseii în această rescriere a legii de care vorbește dr. Kastein aici, ci Talmudul, aceea imensă continuare a Torei începută în ultimii ani ai Iudeii, dar consemnată în codice mult mai târziu.
În 70 AD, circa 35 de ani după moartea lui Hristos, era mare dezordine în Iudeea; popoarele învecinate, în special galileenii, se răsculau împotriva imperiului roman; fariseii, care invitaseră trupele romane în Iudeea, nu făceau nimica; după multe campanii romanii au demolat Ierusalimul și au desființat provincia Iudeea.
Timp de 19 secole după aceea n-au existat absolut nici un fel de iudei în Ierusalim; singurii care au trăit în Ierusalim în mod permanent din antichitate până azi sunt samaritenii, dintre care au supraviețuit, într-un mic număr, tuturor persecuțiilor la care au fost supuși.
Dr. Kastein zice că cei 70 de ani dinainte de distrugerea Ierusalimului sunt „anii eroici”, probabil gândindu-se la triumful fariseilor asupra tuturor altor tendințe care rivalizau să domine asupra sufletului iudeilor. În nici un caz nu se poate spune că iudeii ar fi rezistat „eroic” împotriva imperiului roman, căci toate luptele care au avut loc au fost duse de către galileeni, pe care dr. Kastein îi disprețuiește.

Lumină și întuneric
Două grupuri de călători au părăsit Ierusalimul în ultimele sale zile: discipolii care aduceau omenirii creștinismul; și fariseii care, analizând situația politico-militară și prevăzându-și sfârșitul, își mutau sediul într-un nou loc de unde să continue să dirijeze diaspora, așa cum, în trecut, leviții o dirijaseră din Babilon.
Criza civilizației noastre rezultă din antagonismul mesajului celor două cete care au părăsit atunci Ierusalimul, căci sunt ireconciliabile și victoria unuia este dispariția celuilalt. S-ar părea că mesajul distrugerii va triumfa în zilele noastre. Întreaga istorie a Occidentului demonstrează acest antagonism. Când „legea” era în ascendență, au avut loc înrobiri de alte popoare, s-au ars eretici, s-au ucis apostații, s-au făurit politici primitive de dominație rasială; secolul 20 pare cel mai mult dominat de „lege“.
Când opresiunea „legii” a slăbit puțin, s-a făcut dreptate, s-a stabilit principiul dreptului la judecata deschisă și dreaptă, s-a respins supremația rasială și s-au acceptat toți oamenii ca fii ai lui Dumnezeu: era în ascendență învățătura lui Hristos.
După distrugerea Ierusalimului, fariseii, liberi și nestânjeniți în noua lor capitală, și-au identificat dușmanii în secta creștinilor, care credeau că Hristos a fost Mesia. Creștinii, însă, nu-și cunoșteau dușmanii, după cum nu-i cunosc nici azi, căci ei iubeau pe toată lumea. Dar tocmai refuzul de a urî și persecuta era păcatul cel mai mare al creștinilor în ochii fariseilor, căci „legea” promovează ura. Deci creștinismul trebuie neapărat distrus ca să triumfe „legea”, au decretat „înțelepții Sionului”. Dar au fost printre ei și unii care au protestat, de exemplu, Gamaliel, care a zis, când îi biciuiau pe Sfinții Petru și Ioan pentru că au propovăduit creștinismul: „Aveți grijă ce faceți; dacă fapta lor e faptă de om, va dispare în curând; dar dacă e fapta lui Dumnezeu, nu o puteți distruge”. Majoritatea fariseilor, însă, se simțeau destul de puternici ca să distrugă creștinismul, chiar dacă vor munci secole de-a-rândul în acest sens.
Fariseii și-au stabilit comitetul central la Jamnia, în Palestina. Acolo au intrat într-o lume nouă, altfel de cum fusese lumea „legii“ de până atunci, unde toată vărsarea de sânge și tot jaful și masacrul aveau loc între triburi care pricepeau aceste noțiuni și nu aveau idei mult diferite. Dar de acum „legii“ i se opuneau noțiuni total diferite, care nu atacau oameni care pot fi ușor uciși și înlocuiți, ci atacau chiar „legea”.
Munca fariseilor era mai grea: Ierusalimul nu mai era; tribul lui Iuda era atomizat, rasa iudaică se dizolva; ceea ce le rămăsese era un „popor iudeu“ compus din cea mai pestriță amestecătură de rase și sânge, împrăștiați prin lume și care trebuiau ținuți strâns în cleștele „întoarcerii“ în „țara făgăduinței” a „neamului ales”; și această mulțime împrăștiată trebuia înregimentată și convinsă să distrugă toate națiunile printre care locuia.
„Legea” nu mai putea fi rescrisă după ce era deja cunoscută și altora și după ce Hristos demascase interpolările și distorsiunile pe care scribii le făceau tot timpul în „lege”; deși fusese ucis, nu fusese combătut, iar urmașii lui erau tot mai numeroși. Dar „legea” trebuia, totuși, adaptată la fiecare necesitate politico-militară curentă, astfel ca fiecare gest să fie o împlinire a poruncii lui Iehova.
Fariseii din Jamnia au invocat din nou tradiția secretă orală pe care o primiseră ei de la Iehova prin Moise și au început din nou să rescrie poruncile lui Iehova ca să le poată aplica în distrugerea creștinismului. Astfel s-a născut Talmudul, care nu este decât o dezvoltare anticreștină a Torei. În decursul veacurilor, Talmudul a devenit „pavăza legii“, și-a apărut în mod semnificativ atunci când Ierusalimul și Iudeea nu mai existau și exista, în schimb, o religie care zicea că Dumnezeu îi accepta pe toți oamenii.
Sarcina fariseilor ar putea părea imposibilă, căci oamenii în mod natural sunt gregari și diaspora iudeană – și, trebuie, de acum, să precizăm mereu, devenită tot mai mult jidănească – împrăștiată prin lume în mod natural s-a simțit atrasă de ceilalți oameni.
Dar fariseii au reușit, după cum arată două exemple ilustrative contemporane; unul este cazul băiețașului din Polonia, care a fost învățat să scuipe mecanic, fără să se gândească, pe o troiță de la marginea drumului și să repete cuvintele „Blestemat fii tu cu religia ta nouă!”; și altul este cazul spitalului pentru leproși al fraților moravi din Ierusalim, care de secole îngrijise leproșii din Ierusalim având pe frontispiciu firma „Misiunea lui Iisus“, drept care prima mișcare a guvernului sionist când a preluat Ierusalimul a fost să distrugă cuvântul „Iisus” de pe frontispiciu. Asta ilustrează direct dispozițiile Talmudului: intrăm, de-acum, în faza talmudică a sionismului.
Unul dintre farisei, însă, care, pornind din Ierusalim înainte de cădere, să extermine creștinii din Damasc, dar s-a convertit pe drum (Sfântul Paul), a spus că „cuvântul lui Dumnezeu a trebuit să-l auziți voi întâi [iudeii], dar cum ați fost surzi, îl propovăduim acum celorlalți”; iudaismul fiind cea mai sălbatică religie tribală, reacția împotriva iudaismului a fost mai vie chiar în interiorul tribului căruia-i aparținea.
Călătoria discipolilor din Iudeea spre Occident a dat naștere civilizației vestice, care este floarea înflorită pe tulpina creștinismului. Cea mai mare realizare a ei este legea raporturilor echitabile dintre oameni, legea că un om nu poate fi ucis ori persecutat fără acuză, proces și condamnare publică (lege amenințată cu dispariția în practicile secolului 20). Dar umbra întunecată care a ieșit din Ierusalim odată cu lumina creștinismului, Talmudul, de asemenea, s-a îndreptat spre Vest și aici, în Vest, are loc acum lupta dintre cele două forțe de al cărei rezultat depinde supraviețuirea civilizației. Dar și masele semite ale arabilor au fost implicate în această luptă.
La 500 de ani după Hristos, în căutarea unui Dumnezeu unic al tuturor oamenilor, s-a născut religia musulmană a lui Mahomed, despre care zice dr. Kastein că era „un beduin semianalfabet“, care se considera urmaș al profeților Moise și Iisus, profet al lui Allah dumnezeul tuturor oamenilor, nu numai al unui trib din Asia Mică. Religia musulmană nu dictează ura pentru alte religii; dar Coranulrecunoaște principiul distrugător al Talmudului, despre care zice că „de câte ori aprind ei focul, Dumnezeu îl va stinge”. Ei promovează dezordinea pe pământ; dar lui Dumnezeu nu-i plac cei care fac dezordine“. În timp ce Talmudul îi învață pe adepții săi să profere insultele cele mai grosolane pentru religia creștină, pentru Iisus Hristos pe care Talmudul îl numește „bastard“ și pentru Fecioara Maria, Islamul nu insultă alte religii. Până în secolul trecut încă le mai era permis istoricilor să facă comparații și comentarii despre crezul tribal al lui Iehova, dar în secolul nostru s-a pus pumnul în gură tuturor.
Creștinismul și islamul s-au răspândit cuprinzând mase mari de oameni, în timp ce Talmudul își îngrădea adepții în cercuri strânse. În zilele noastre secta talmudică a reușit să creeze antagonism între creștinism și islam; și iată cum două religii atotcuprinzătoare și binevoitoare luptă între ele ca să instaureze un al treilea „neam ales“, o altă „rasă superioară“, ca stăpâni de sclavi peste omenirea înrobită.

Îngrădirea legii
Faza a treia a Sionului, cea talmudică, a durat 17 secole, de la 70 AD până prin 1800, interval în care iudeii s-au răspândit prin Occident și „înțelepții Sionului” și-au mutat din loc în loc cartierul general de unde țin iudănimea subjugată și aliniată [și, precizez, jidănimea de la anul 740, de când hazarii s-au convertit la iudaism – n.n., V.I.Z.]. În aceste 17 secole inamicul care trebuie distrus conform „legii” nu mai erau amaleciții sau edomiții sau amoriții, ci Creștinismul.
Din punctul de vedere al Talmudului, aceste 17 secole au fost la fel ca și cei 50 de ani de „robie“ babiloniană: adică un „exil”, o „captivitate”, o „robie” impusă de Iehova asupra „neamului ales“ pentru că n-a urmat legea întocmai, dar care se va termina cu distrugerea, înrobirea și masacrarea popoarelor printre care i-a pedepsit Iehova să fie exilați și instaurarea „neamului ales” ca stăpânii acestor popoare sclave care au făurit civilizaţia occidentală.
Un sionist literal ca dr. Kastein, de exemplu, nu are nici un alt eveniment de consemnat în decursul acestor secole decât cum a suferit „neamul ales“ „persecuții“: Iehova i-a împrăștiat să trăiască printre alte popoare; acest fapt în sine, existența acestor alte popoare, este „persecuția“ suferită şi pentru care popoarele care i-au găzduit trebuie pedepsite, masacrate, distruse. Singura realizare a acestor 17 secole, zice dr. Kastein, este că iudeii le-au parcurs strict separați de toți ceilalți oameni, grație înțelepților Sionului şi Talmudului.
În acest răstimp popoarele creştinate aboleau sclavia, eliberau iobagii, reduceau privilegiile şi inegalitățile şi instituiau demnitatea omului printr-un proces de emancipare care prin 1800 înlăturase castele. De fapt este o realizare uimitoare neegalată de nimeni faptul că înțelepții Sionului au reușit să țină în frâu timp de 17 secole, într-o așa de strictă servitute, populația de iudei împrăștiați.
Sub îndrumarea talmudiștilor, iudeii au participat la început la emancipare; dar, în timp ce atacau conceptul de națiune la alții, ei îşi rezervau dreptul să practice politica unei rase superioare în modul cel mai arogant şi brutal; practicând cea mai acerbă discriminare, iudeii [considerați în general, deci şi jidanii-așchenazi] se plângeau tot timpul de discriminarea celor care, în realitate, nu discriminau împotriva lor!
După un secol şi jumătate de politică sionistă pe față, se vede de ce: iudeii nu vor să renunțe la discriminare în sine, căci discriminarea este „legea” lor: dar înțelepții Sionului au văzut că este mai uşor să pui stăpânire pe popoare şi națiuni dacă le distrugi structura socială şi administrativă, dacă distrugi guvernul legitim al acestor popoare; în opera de distrugere a guvernului legitim, „emanciparea“ este o lozincă temporară utilă şi strigătul „Jos discriminarea!” la fel. Astfel au deschis calea revoluției permanente, care, distrugând orice guvern legitim, îl înlocuieşte cu forța revoluționară care constă din discipolii Talmudului, controlați de înțelepții Sionului [întâmplător, Leon Troțki, teoreticianul „revoluției permanente”, era jidan și sionist fervent (n.n. – V.I.Z.). Aşa va lua sfârşit „robia” iudeilor în Occident.
Evenimentele din secolul nostru au dezvăluit acest plan talmudic la care au lucrat înțelepții din anul 70 AD încoace. Masele cred că emanciparea e sfârşitul iobăgiei; secta puternică secretă a sioniştilor ştie că e un mijloc de a duce masele într-o servitute mai crudă şi mai brutală. Există un singur pericol; să nu prindă iudeii gustul emancipării şi să se emancipeze de Talmud şi, astfel, să-i lase pe înțelepții Sionului fără trupele care să preia puterea după ce-au distrus guvernele naționale. Pericolul acesta a fost mare în faza a patra, între 1800 şi 1900, când iudeii aproape că s-au lăsat asimilaţi de națiunile gazde. Dar iudeii [citeşte „jidanii“ căci, deja, ei, așchenazii, formau cvasitotalitatea „iudeilor“, veritabilii iudei descendenți ai iudeilor biblici nu mai existau, fiind înlocuiți de hazarii care adoptaseră cultul iudaic], într-un mare număr, s-au arătat dispuşi să trăiască ca toți ceilalți oameni.
De aceea dr. Kastein, istoricul sionist, consideră secolul 19 ca cel mai crunt secol din toată istoria iudănimii, căci iudeii erau cât pe-aci să facă pace cu restul omenirii, dar, se felicită el, din fericire, nu s-a întâmplat aşa, căci, oftează el uşurat, slavă Domnului, „ideologia sionistă” a reuşit să-i împiedice pe iudei de la a fraterniza cu ceilalți oameni. Astfel a început faza a cincea, prin 1900, când iudeii [jidanii, aşchenazii deveniţi dominanţi], despre care noi credem că au fost, în fine, „emancipați”, sunt strict segregați şi ținuți departe de restul omenirii în „legea” Talmudului; iudeii [jidanii, aşchenazii] care au încercat să scape şi să se lase asimilați au fost recaptați prin apelul naționalismului pentru o țară îndepărtată în care ei nu locuiesc – statul Israel.
Folosind influența pe care au câștigat-o asupra guvernelor prin „emancipare“, secta conducătoare a realizat „întoarcerea“ din nou în „țara făgăduinței“, restabilind „legea“ din 458 î.Hr., cu misiunea ei distrugătoare şi şovin imperialistă. O febră şovină a fost injectată în toți iudeii [jidanii] din lume şi toate suferințele Vestului din acest secol au izvorât din vechea ambiție a Sionului reînviată din forma ei antică ca să devină dogma politică a Occidentului.
Acum, când a apărut această carte a lui Douglas Reed, faza a cincea a durat deja 55 de ani şi rezultatele ei sunt cutremurătoare. „Legea mozaică” a fost impusă peste viața popoarelor occidentale şi controlează viața acelor popoare, care nu mai au voie să-şi respecte legile lor.
Politica şi operațiile militare a două războaie mondiale au fost inversate ca să promoveze ambiția Sionului şi viețile şi averile goimilor din Vest au fost jertfite ca să suporte sionismul.
Șaptezeci de ani de permanentă vărsare de sânge în Palestina nu sunt decât preludiul masacrelor care vor fi acolo, la porunca Sionului ca să se împlinească „legea” care cere oceane de sânge să inunde Asia Mică. În această ultimă fază vede dr. Kastein „epoca de aur“, când „istoria şi-a reluat cursul“ după întreruperea din timpul celor 17 secole de civilizaţie creştină; sionismul, pretinde el, „este posesorul misiunii universale” şi îşi va recăpăta supremația legitimă instaurat ca stăpân absolut peste omenire, de care poziție a fost în mod samavolnic şi criminal privat în 70 AD.
Să examinam acum faza a treia a sionismului, când scribii din academia iudaică din Jamnia au început să ţeasă mreaja Talmudului de care nimeni nu poate scăpa, căci pedeapsa este teribilă pentru un iudeu care se dezice de Talmud; cu această mreajă i-au ţinut timp de 17 secole pe iudei departe de restul omenirii şi i-au instruit pentru misiunea lor de a distruge civilizaţia creştină occidentală în zilele noastre.
– Va urma –

Autor: Colonel (rtg) Vasile Zarnescu
Sursa: art-emis.ro

Prima parte aici: „Controversele Sionului” (1)
Partea a doua aici: „Controversele Sionului” (2)
Partea a treia aici: Controversele Sionului (3)
Partea a patra aici: „Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (4)
Partea a cincea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (5)
Partea a șasea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (6))
Partea a șaptea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (7)

NOTA
[6] Douglas Reed, op. cit., pag. 48.
[7] Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod (ediția Bartolomeu Valeriu Anania), București, 2001, pag. 239; sau, în ediţia coordonată de Cristian Bădiliţă şi ceilalţi: „Ei m-au făcut gelos pentru [unul care] nu-i dumnezeu, m-au mâniat cu idolii lor; și Eu îi voi face pe ei geloși pe unul care nu este nici măcar neam, pe un neam fără minte îi voi mânia“, în Septuaginta, Editura Polirom, vol. 1, 2004, pag. 609. De remarcat că și în Septuaginta se menține formula edulcorată, „cu menajamente“ față de ortodocși, din edițiile girate de Biserica Ortodoxă Română.
[8] Douglas Reed, The Controversy of Zion, pag. 50.
[9] Douglas Reed, op. cit., pag. 52.
[10] Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei. Polirom, 2004, vol. 1, p. 44.
[11]  Douglas Reed, op. cit., pag. 60, nota de subsol.
[12] D. Reed, op. cit., pag. 64.
[13] Idem, pag. 66.

COMENTARII

  1. […] Prima parte aici: „Controversele Sionului” (1)Partea a doua aici: „Controversele Sionului” (2)Partea a treia aici: Controversele Sionului (3)Partea a patra aici: „Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (4)Partea a cincea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (5)Partea a șasea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (6))Partea a șaptea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (7)Partea a opta aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (8) […]

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.