Angela Gheorghiu reevaluează carierele legendelor românești ale muzicii, loazele o contestă (2)

Angela Gheorghiu reevaluează carierele legendelor românești ale muzicii, loazele o contestă (2)

1 52

Expuneam în editorialul precedent conflictul mediatic în care a intrat marea noastră soprană, Angela Gheorghiu, cu rebuturile bălăcărelilor televizate dâmbovițene, Ramona Bruynseels și Cozmin Gușe pe tema reevaluării carierelor internaționale ale lui George Enescu, Ciprian Porumbescu, Maria Tănase.
Soprana celebrată pe cele mai mari scene ale lumii, Scala, Milano, Covent Garden, Viena, Paris, San Francisco, Sidney, și lista continuă, consideră false legende carierele artiștilor români enumerați și regretă nepromovarea adevăratelor valori. Dincolo de evidenta controversă iscată, în care au dreptul să se amestece doar inițiații și artiștii cu o valoare egală sau superioară, am asistat la grotescul hilar al expandărilor mediatice a celor două loaze menționate mai sus.
Acestea perorau huruind precum pietrișul în malaxor despre patriotardism și despre moștenirea națională, pe care trebuie să o slăvim necritic și deasupra oricăror îndoieli legitime. Nu voi intra în analize estetice asupra operei și carierei artiștilor români enumerați și reevaluați de Angela Gheorghiu, pentru că aș comite aceeași neghiobie precum Bruynseels și Gușe, loazele contestatare.
Nu mă pot abține totuși să-mi exprim nedumerirea asupra prezenței Mariei Tănase în chestiune, muzica populară nefiind subiect vaild de reflecție estetică în raport cu muzica simfonică și de operă.

Mircea Diaconu, un Vanghelie al aprecierilor estetice de extracție securistă
O altă luare de atitudine publică însă, de această dată a unui actor, nu mare, dar îndrăgit încă din vremea lui Ceaușescu, și de regim și de români, a emis o asemenea enormitate încât este absolut necesară reluarea subiectului.
Este vorba de Mircea Diaconu, care, dacă nu ar fi fost atașată poza lui articolului, aș fi crezut că sunt bolboroselile lui Vanghelie sau ale vreunui cocalar de Mizil.
Dar să reamintim un fragment din analiza Angelei Gheorghiu, aflată în consonanță și cu părerea marelui dirijor român, Sergiu Celibidache, urmașul lui Herbert von Karajan la pupitrul orchestrei Berlinului Occidental: „Despre Enescu știu doar că în America a cântat o dată la New York, a înlocuit un dirijor, pe Toscanini, la Carnegie Hall. L-a înlocuit, deci nu l-a invitat nimeni initial pe el. Și după aceea a fost a doua oară. Deci de două ori, cu două ori nu faci carieră, da?” (Este totuși adevărat că a fost ales să-l suplinească pe Toscanini, cel mai mare dirijor al secolului XX n.n.)

„Ce vreau eu să spun este că în România s-au creat false legende. De exemplu, nu se vorbește de Dinu Lipatti, de Clara Haskil, adică artiști care contează pe plan mondial, care contează cu adevărat. Mai departe, Sergiu Celibidache, Radu Lupu care încă mai trăiește și a făcut o remarcabilă carieră internațională, Haricleea Darclée, la începuturi, pentru că a prins o perioadă în care încă mai trăiau marii compozitori, Virginia Zeani sau Ileana Cotrubaș, mai târziu.,, reevalua marea soprană carierele international ale unora din marii artiști români.

A urmat bineînțeles un val de lături aruncate în direcția ei din partea unor patriotarzi de carton, renumiți acum dar și în vremea lui Ceaușescu, unii, dintre ei pentru apropierea, slujirea și ploconeala în fața fostei Securități și a fostului regim criminal. Dar și aceste deversări imunde de prostii, despre necesitatea aprecierii actului artistic din perspectiva patriotismului găunos, emis de indoielnicii slujitori ai vechiului și noilor regimuri politice, puteau fi ignorate suveran. Dacă enormitățile emise pe canalizarea mediatică a Antenelor însă, sunt deversate de Mircea Diaconu, îndrăgitul actor român, desigur că faptul merită o investigare aprofundată. Dar să vedem ce-a știut zice eternul actor al rolurilor secundare de prostănac din filmele românești, vorbe pentru care ar fi meritat ,,niște perechi de pălmi,, din partea lui Ilarion Ciobanu, dacă mai trăia:

Incultul mioritic țipă din toți bojocii: Uite inculții, mama lor!
Este dezamăgitor să vezi cum una dintre cele mai mari soprane europene este incultă muzical și dominată de propriile frustrări și mofturi mondene. Adevărul e că nu e destul să cânți sau să joci pe scenă ca să ai discernământ riguros în legătură cu istoria muzicii și a teatrului. Virtuozitatea poate implica doar un acces formal exterior la muzică și nu presupune neapărat asimilarea temeinică a conținutului artistic.

Și enormitățile retardate ale lui Diaconu continuă
,,Pe de altă parte, când cânți operă italiană, care este un capitol mediocru în istoria muzicii culte moderne(sic! Iisuse mare, câtamai enormitatea! N.n.) și te lași dus de valul snob al ceremonialului bombastic care însoțește și înconjoară întotdeauna mediul specific al acestui tip de operă poți avea impresia că valoarea muzicii stă în special în acest ceremonial mediatic.
O nimerește cu Ciprian Porumbescu, însă toată lumea știe că Porumbescu ține de începutul muzicii românești, valoarea lui e mai mult istorică. Deci nu a spus nimic nou.
Cu Enescu însă, o dă în bară urât de tot. Când nu ești în stare să faci diferența valorică între o banală operă de Verdi (care e mai mult o butaforie muzicală pedant elaborată)(sic! Dumnezeule garndios, ce-a putut rosti! n.n.) și simfoniile lui Enescu e clar că nu ai discernământ serios și poate ar trebui să te rezumi la cântat și să nu mai faci pe criticul sau pe istoricul muzical”

Un excurs în gândirea artistică rurală alterată a lui Diaconu, relevă stupidități inimaginabile
Negarea valorii celui mai complex act muzical și artistic cunoscut omului, Opera, care este îmbinarea parcă celestă a patru tipuri de artă, arta muzicală simfonică, arta belcanto-ului și cea corală, arta poetică a libretului și arta teatrală, este fie de o stupiditate care frizează Cartea Recordurilor, fie de o ticăloșie a cărei duhoare ajunge până la Ceruri. Iar autorul acestei transgresiuni ce sfidează nu numai bunul simț dar și logica simplă este Mircea Diaconu, măruntul și uneori hazliul nostru actor. Pe care structurile l-au făcut ulterior și europarlamentar independent, izvorât din ecranele televiziunii varanului veninos, turnător la Securitate, fostul pușcăriaș Felix.
Opera, ,,capitol mediocru în istoria muzicii culte moderne” (sic!), spune nepriceputul actor rural, Opera, ,,banal act artistic al lui Verdi”(sic!), spune nărodul de Diaconu. Păi Verdi este opera însăși, expresia nedisimulată a culmilor olimpiene ale genului muzical. Dacă nu ar fi existat Verdi, n-ar fi existat Opera clasică. Până și marii compozitori ai muzicii simfonice, Beethoven, Mozart, Gershwin, șamd, au creat operă.
Pentru că este și cel mai dificil și cel mai măreț act artistic, dar și cel mai provocator. Toscanini, cel pe care a avut onoarea nemăsurată să-l suplinească la pupitru o data George Enescu, a fost și cel mai mare dirijor al secolului XX, dar și cel mai mare dirijor de operă.
Până și Enescu s-a străduit și a compus opera Oedip. Dar de aici și până la Verdi… El însuși dacă mai trăia îl apostrofa pe Diaconu și-l trimitea la păscut cu șeptelul satului în comuna filmului suptmediocru Buletin de București, după gogomănia emanată. Dar apoi trebuie să vedem totuși de ce și-a prins limbarița Diaconu în complicata poveste a reevaluării configurate de Angela Gheorghiu.

Prezența lui Diaconu în compania securiștilor sub acoperire la Revoluție, neexplicată convingător, nici măcar coerent
În cariera sa de actor de cinema de o valoare îndoielnică, construită pe roluri în special de prostănac de coloratură, un rol l-a dezvăluit plenar în esențialitatea sa.
Cel jucat în balconul Revoluției din 89, când șerpuia printre revoluționarii de frunte și printre securiști, în special alături de Cazimir Ionescu, ofițer acoperit al Securității, de care a ascultat când acesta l-a trimis să-l aducă pe Iulian Vlad, șeful fostei Securități. Diaconu a negat atunci orice apropiere de criminal structură ceaușistă, dar neconvingător. Ceea ce făceau patriotarzii securiști în general, se înfierbântau și spumegau doctrinar când trebuiau să apere valorile culturale promovate de ceaușism, printre care Enescu, Porumbescu și Maria Tănase, favorita Elenei Ceaușescu.
Nu că acești artiști ar fi avut vreo vină. Și Diaconu plăcea cuplului dictatorial, cu rolurile sale de larg angajament socialist, pe la fermele de vaci și oi, ca veterinar patriotard, ce lăsa Capitala pentru producția zootehnică a socialismului biruitor la orașe și sate. A jucat și în Actorul și Sălbaticii, dar nu s-a văzut de marele geniu al ecranului, Toma Caragiu, acesta neplăcut însă cuplului dictatorial.

A rămas Diaconu în siajul patriotard al controlului Culturii de către fosta Securitate?
Prin urmare Mircea Diaconu trebuia să spumege și să subdimensioneze marea Operă, întru apărarea valorilor artistice patriotice ale fostului și actualelor regimuri politice de extracție securistă, chiar dacă în ghiolbănia lui a persiflat divinul gen muzical al Operei.
Pentru că a rămas încă în tranșeele artistice săpate de fosta Securitate și de Ceaușescu, pe care s-a simțit obligat să le apere, chiar cu prețul decopertării în public a inculturii sale funciare. Trebuia să se alăture corului mizerabililor, nu cei ai lui Hugo, ci cei ai Antenelor fostului director al Crescentului. Cele care l-au făcut europarlamentar.
Cu binecuvântarea tenebroasă a rezerviștilor fostelor structuri, care altă data îi dădeau teme de casă. Iată deșeurile pretins loialiste nației, putreziciuni morale și intelectuale cu care o mare artistă internațională are a lupta când consideră că este momentul unor reevaluări estetice critice ale unor artiști români ai trecutului, ca și momentul unor reevaluări obiective ale Istoriei Românilor însăși.
Trebuie să deducem de aici că Mircea Diaconu era la treabă când s-a încontrat cu Angela Gheorghiu, și nu cea de la ferma sa rurală de vaci și oi cinematografice, ci la cealaltă, din balconul Revoluției. Acum că a rostogolit și el niște prostii  pe derdelușul sifonărilor sale mediatice, nu este până la urmă un capăt de țară. În fond despre Verdi și despre Angela Gheorghiu, istoria precizează, despre Diaconu nu. Și nici nu o va face.

Libiu Mateescu        

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.