Search

Bucovina - Spicuiri istorice - search results

If you're not happy with the results, please do another search

0 360

O expunere a istoriei Moldovei până la prima rășluire a hotarelor ei în 1775, o analiză detaliată a împrejurărilor în care Imperiul rus a anexat jumătate din Principatul autonom al Moldovei  (denumind această jumătate, cuprinsă între Prut și Nistru – „Basarabia”), expunere argumentată dar sintetică, intinsă pe 14 pagini, se referă în final și la „justificările” Radei  în revendicarea Basarabiei.
Redau, pentru interesul mereu actual al judecății făcute de Guvernul român acum mai bine de un secol, aceste cuvinte : „În ceea ce privește necesitățile strategice și economice, Guvernul regal are onoarea să precizeze că, în lipsa oricărui alt motiv plauzibil, acestea au fost dintotdeauna argumentul final, invocat pentru a justifica toate acaparările și cuceririle. Până de curând chiar, politica țaristă nu avea alte argumente care să-i justifice pretențiile de monopol asupra Bosforului și Mării Negre, iar astăzi, Republica Ucraina nu poate, decât aliniindu-se deschis la principiile politicii imperialiste, să susțină aceleași motive foarte bine cunoscute, pentru a ridica pretenții în privința unui teritoriu asupra căruia nu poate dovedi nici un drept […]”[24].
Succesiunea evenimentelor din anii războiului au influențat politica Austro-Ungariei în răsărit. Înfrângerea armatei austriece în Galiția, intrarea României în război contra Centralilor, decesul împăratului Francisc Iosif au determinat Viena să accepte proclamarea regatului polon, la 5 noiembrie 1916. În acest context, noul împărat, Carol de Habsburg  a renunțat la iluzoriul proiect de proclamare a Marii Ucraine habsburgice din Carpați la Caucaz.
În ultimele luni ale anului 1917, relațiile Ucrainei de la Kiev cu Austria prezintă aspecte interesante. Angrenată în  tratativele de pace separată cu Viena, Rada a ridicat pretenții  asupra Bucovinei, Galiției și Rusiei Subcarpatice. Ottokar Czernin, ministrul de externe imperial care trata cu delegația Ucrainei aceste noi revendicări, relatează în memoriile sale confruntările ce au avut loc la Brest-Litovsk în această chestiune, interesele Austriei fiind afectate de cererile Uccrainei. Chestiunea s-a tranșat însă prin semnarea unei Convenții secrete între Austria și Ucraina prin care s-a stipulat cedarea Bucovinei către Ucraina în schimbul furnizării de aceasta a unei mari cantități de cereale și alte bunuri alimentare către Austria[25].
Dezagregarea imperiului dualist în ultimele luni ale anului 1918 , a stimulat și mișcarea națională ucraineană. În adunarea de la Lwow din 19 octombrie 1918 a fost proclamată independența teritoriului ucrainean din Austro-Ungaria. Această entitate cuprindea Galiția de răsărit, Bucovina cu orașele Cernăuți, Siret și Storojineț și ținutul din Ungaria de Nord-Est; ea a fost numită „Statul național vest-ucrainean „alipit Austriei (mit Anschluss an Ősterreich), conform deciziei Adunării dela Lwow. Rada de la Kiev a proclamat la 15 noiembrie  1918  „Republica Vest-Ucraineană”.

Mișcarea națională a românilor din Bucovina a protestat energic contra acestor decizii în care teritoriul românesc al Bucovinei era vizat de planuri imperialiste ale Austriei, Ucrainei, Rusiei. În Parlamentul de la Viena deputații români au vorbit despre prejudiciile imense aduse națiunii române din Bucovina de aranjamentele secrete dintre aceste puteri. Presa  românească s-a ridicat în apărarea cauzei românești ; ziarul „Viața Nouă”  din Suceava scria, la 18 august 1918: „Bucovina este o unitate istorică și geografică ; ea este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar și de la Vatra-Dornei până la Nistru. Bucovina ne-a rămas moștenire așa cum este, în întregimea ei, de la înaintașii noștri și datori suntem să o păstrăm  neștirbită vremurilor viitoare”[26]. Mișcarea națională din Bucovina a afirmat deschis dezideratul respingerii oricărui amestec al Ucrainei, Rusiei, Austriei în ceea ce privește eliberarea de sub jugul Austriei și Unirea cu Țara.
S-a constituit, la 21 ianuarie 1918  Comitetul Național al Românilor emigrați din Austro-Ungaria care își expunea programul și deciziile în ziarele: „România Mare”, „Lupta Ardealului” și „ „România Nouă”[27] din Chișinău; alături de „Cuvânt Moldovenesc” și alte ziare și reviste , aceste organe de presă au reflectat întregul proces,  de emancipare națională și politică a Bucovinei și Basarabiei, au susținut dezideratul Unirii acestor două părți ale Moldovei cu Patria.

Un moment important al dezvoltării acțiunii de autodeterinare și unire cu Țara, îl reprezintă Declarația Românilor emigrați din Austro-Ungaria lansată de  Comitetul  sus-menționat, la 6 octombrie 1918, la Iași, în care se spunea: „Românii ardeleni și bucovineni aflători pe teritoriul regatului Român, în numele nostrum și al fraților subjugați de acasă, a căror conștiință este siluită și deci în imposibilitate de a se manifesta liber, declarăm cele ce urmează: Cerem să fim eliberați de sub jugul monarhiei austro-ungare și suntem hotărâți să luptăm prin toate mijloacele și pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat național și liber sub donminația Dinastiei române

Nu recunoaștem monarhiei austro-uingare dreptul de a se ocupa de soarta Românilor din Ardeal și Bucovina, deoarece veacuri de-a rândul ne-a ținut în cea mai rușinoasă robie. Toate încercările de federalizare ale Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărății osândite să se descompună și să piară […]. Cerem ca întreg teritoriul din monarhia habsburgică revendicat de statul român, recunoscut și garantat prin tratatele de alianță încheiate de România cu Puterile Înțelegerii (Antanta) fie eliberat și unit cu Patria-mamă”[28] Documentul a fost semnat de Al. Lapedatu (Președinte )și Oct. C. Tăslăoanu (secretar).

Situația în Bucovina continua să fie neclară. Viena nu renunța la ideea de a se implica direct în acțiunea de formare a unui mare stat ucrainean care să cuprindă și Bucovina . În Galiția, reprezentantul împăratului-rege Carol, arhiducele Wilhelm de Habsburg organiza Armata națională ucraineană în colaborare cu autoritățile din Lwow. Mai multe unități erau dislocate la Cernăuți și Rădăuți, în valea Bistriței unde ocupau teritoriul românesc care, în virtutea tratatului de pace de la București din mai 1918, urma a fi cedat Austriei.
La Cernăuți, Guvernatorul austriac al „ducatului” Bucovina, contele Etzdorf, a primit, la 6 noiembrie 1918 delegația „Radei Naționale a Ucrainei” din Lwow, căreia i-a transmis puterea de guvernământ asupra țării Bucovina;  Procesul-verbal din 6 noiembrie s-a întocmit la perfectarea acestei tranzacții oneroase asupra Bucovinei. În aceeași zi, Rada ucraineană din Lwow a lansat un Manifest prin care anunța că, „dat fiind faptul că guvernul vechi austriac a pierit de la sine”, se vede „obligată să ia în mână conducerea orașului Cernăuți”[29].
Situația s-a complicat și mai mult deoarece românul Aurel Onciul, în înțelegere  cu ucrainianul  Emelian Popovici, colaborând cu autoritățile de la Lwow, s-au erijat în „comisari naționali” ai popoarelor român și ucrainean și au anunțat că „guvernul imperial de la Viena le-a încredințat  puterea în Bucovina”; orașul Cernăuți rămânea în administrație dublă romăno-ucraineană, iar„comisar al poporului și comisar urban pentru Cernăuți era numit de Rada din Lwow,  Osip- Bezpalko[30]. Ar fi fost vorba de un așa-zis condominium româno-ucrainean asupra capitalei Bucovinei.
Aceste evenimente s-au desfășurat în timp ce, pe de o parte, tentativele de pace separată cu Aliații (Anglia, Franța Italia S.U.A. ) ale împăratului-rege Carol de Habsburg înregistrau un eșec ireversibil[31], iar pe de altă parte, la  27 octombrie 1918, Consiliul Național al Bucovinei  s-a proclamat Constituantă și a votat în unanimitate  „în puterea suveranității naționale” Unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări  românești într-un stat național independent și va purcede spre  acest scop în deplină solidaritate cu Românii din Transilvania și Ungaria”. Constituanta respingea hotărât  „orice încercare de știrbire a Bucovinei”[32].

În aceeași vreme, grupuri ale armatei imperiale habsburgice formate din ucraineni, alături de „armata națională ucraineană” desfășurau pe teritoriul bucovinean acțiuni teroriste în sprijinul planului de alipire a Bucovinei la Ucraina. Deși transferase puterea  de conducere a ducatului Radei din Lwow, Etzdorf se afla în centrul acestor acțiuni, coordonându-le. Consiliul Național al Bucovinei a încercat ca, pe calea discuțiilor directe cu Etzdorf să se înlăture pericolul divizării Bucovinei. Aceste discuții au avut loc la 4 noiembrie, în casa profesorului Alex. Hurmuzachi, între Președintele Consiliului, Iancu Flondor și fostul guvernator austriac, Etzdorf[33]. În fața poziției neclintite a acestuia din urmă, Flondor a declarat că românii nu cedează nimic din Declarația din 27 octombrie  a Constituantei Țării Bucovina și dezaprobă în totalitate orice încercare de împărțire a Bucovinei , care este în totalitate un pământ românesc.
Ca urmare, unitățile armatei ucrainene prezente în Cernăuți au trecut la represalii împotriva românilor. La 6 noiembrie au fost devastate sedii ale Consiliului Național al Bucovinei, au fost arestați lideri ai mișcării naționale românești, cete înarmate ucrainene au ocupat sediul central al Consiliului, aflat în Palatul Național.
Ordinul era: lichidarea mișcării naționale românești, împiedicarea cu orice preț a unirii Bucovinei cu România.
În fața acestei situații care  punea în pericol  desfășurarea lucrărilor Consiliului Național al Bucovinei, acesta decide solicitarea unui ajutor grabnic din partea României.
Împuternicitul Consiliului, deputatul Bodnărescu, pleacă la Iași  unde este primit de prim-ministrul gen. Coandă (șef al Guvernului din 5 noiembrie). Acesta dispune deplasarea de urgență  în Bucovina, a generalului Iacob Zadik, comandant  al Diviziei a 8-a Regale. Ziarul „Glasul Bucovine”[34] a relatat în mai multe numere consecutive, primirea triumfală a armatei României în Bucovina, marea adunare de la Cernăuți, discursul lui Iancu Flondor, Președintele Consiliului Național, Proclamația generalului I.Zadik.
La  4 octombrie, Carol de Habsburg  incercase să sensibilizeze guvernul S.U.A., prezentându-i o ofertă de pace și colaborare pentru securitatea și pacea Europei prin păstrarea  Imperiului sub formă de stat federal,  în cadrul căruia ar fi existat formațiuni autonome naționale; de menționat că se miza pe acceptarea  similitudinii perfecte a  acestei formule  cu „Cele 14 puncte” lansate de Wilson care, în adevăr, în forma inițială, precizaseră acordarea doar a statutului de autonomie națiunilor din Imperiul austro-Ungar. Numai că, în urma protestelor venite din parte tuturor acestor națiuni care doreau autodeterminarea până la despărțire și întemeierea de state proprii, independente, fără nici un fel de tutelă – veche sau nouă -, Președintele, prin  titularul Departamentului de Stat, Robert Lansing, anunțase modificarea radicală a acelei prevederi.
Așa încât, împăratul  Carol a primit răspunsul cuvenit din partea Președintelui W.Wilson: „Președintele nu mai este în situația să recunoască numai autonomia acestor popoare ca o bază pentru pace și este silit să insiste pentru ca ele și nu el să fie judecătorii , judecând că nici o acțiune a guvernului austro-ungar nu ar putea satisface aspirațiile și concepția popoarelor despre drepturile și despre hotărârile lor ca membrii ai familiei națiunilor”[35]

În acele zile fierbinți de la sfârșitul lui noiembrie 1918  când se hotăra și soarta războiului, Departamentul de Stat al S.U.A. a adresat, la 6 noiembrie, o scrisoare Președintelui Consiliului Național Român cu sediul la Paris, Tache Ionescu, în care arăta  că Guvernul Statelor unite „simpatizează adânc cu poporul român”, a fost „martor al luptelor românilor, al suferințelor lor și al sacrificiilor lor în cauza eliberăîrii de sub jugul inamicilor și opresorilor lor, într-un spirit de unitate națională și conform aspirațiilor românilor de pretutindeni”, angajându-se să folosească „toată influența sa pentru ca justele drepturi politice și teritoriale ale poporului român să fie obținute și asigurate contra oricărei agresiuni străine”[36].
La 11 noiembrie, ministrul de Externe al Marii Britanii, A.J. Balfour, dădea aceleași asigurări  Consiliului Național Român[37].
La 10 noiembrie 1918, Regele  Ferdinand I dădea Proclamația către ostași  în care anunța reintrarea României în război alături de Aliați pentru „înfăptuirea visului nostru dintotdeauna: Unirea tuturor Românilor”[38]. Reluarea luptei armate pentru eliberarea teritoriului național  avea loc după o pauză de o jumătate de an, impusă de dictatul „păcii” de la București, mai 1918, perioadă când au fost întrerupte formal relațiile cu Aliații.
Era vremea când pe tot întinsul teritoriului ce se aflase sub dominația austro-ungară, lupta de eliberare națională intrase în faza finală.
În Transilvania, Consiliul Național Român – constituit în noaptea de 30 spre 31 octombrie 1918 lansa, la 6 noiembrie, istoricul Manifest Către Națiunea Română anunțând că numai acest organism „reprezintă astăzi întreg Neamul Românesc din Ardeal și Ungaria și este recunoscut de Puterile mari ale Lumii”; documentul este semnat de Șt. Cicio-Pop[39].
La  28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți „întrupând suprema putere a țării și fiind singur învestit cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru , cu Regatul României”. Deputații poloni și deputații germani au declarat tot atunci adeziunea, fără rezerve, la Hotărârea  Congresului. Au fost prezenți și au salutat acest act istoric, reprezentanți din Basarabia (Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Grigore Cazacliu); din Ardeal și Ungaria (Gh. Crișan, Victor Deleu, Vasile Osvadă). Procesul-verbal al ședinței din 28 noiembrie a fost întocmit și semnat de Dr. Iancu Flondor (Președintele Congresului) George Băncescu (Director al Biroului prezidențial), dr. Iancu Sbiera (secretarul Congresului)[40].
A urmat Marea Adunare Națională a românilor din Ardeal și Ungaria, ținută la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918 unde s-a încheiat procesul Unificării naționale și politice a Românilor de pe tot pământul locuit de ei. S-a împlinit atunci și obiectivul unic al intrării României în război: eliberarea românilor și a pământului locuit de ei,  aflat sub ocupația Austriei și a Ungariei.

– Va urma –

Nota redacției – Text publicat și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză. 
[24] Ibid.,doc. nr. 108, p. 344-357: 6/19 iunie 1918 Iași , Răspunsul Guvernului României la Nota 2928 din 5 mai 1918 a  Guvernului Ucrainei . Semnat C.C. Arion, ministru al Afacerilor Externe ( originalul (în l. franceză)  în A.BAR, Fond XIV, dosar 1010, vol. II .)
[25] Ottokar Czernin, Im Weltkjrieg, Wien, 1919, p. 396-409.
[26] Basarabia Bucovina Transilvania…, doc. nr. 110, p. 360-363, nota 2.
[27] Cu denumirea inițială de „Ardealul” și apoi de „România Nouă” ziar al ardelenilor refugiați în Basarabia, a apărut de la început în limba română, tipărit  cu litere latine. Un grup de lideri ardeleni, refugiați în România, în frunte cu Onisifor Ghibu, Octavian Goga , Sever Bocu și alții, au transformat  acest ziar într-o tribună de luptă pentru renașterea Basarbiei. Articolele publicate au adus o contribuție de excepție la dezvoltarea conștiinței naționale în Basarabia, la răspândirea literaturii române, la cunoașterea istoriei românilor de pe tot întinsul pământului locuit de ei.
[28] Sub denumirea de Memoriu, Declarația  a fost trimisă Regelui Ferdinand I; documentul era însoțit de un text separat în care se arăta: „Românii ardeleni și bucovineni au rupt toate legăturile cu monarhia austro-ungară; ca cetățeni și ostași sunt gata să aducă orice sacrificiu pentru Unirea politică a tuturor Romnilor și pentru dinastia română. , indisolubil legată de destinele întregului nostru neam”( Basarabia Bucovina Transilvania…, doc. nr. 113, p. 367-368 ).
[29] I. Nistor, op.cit.,p. 210. ; vezi și anexa nr. 16 , 268-269: Procesul –verbal prin care contele Etzdorf transmite delegațăiei din Lwow „puterea de guvernământ ” asupra Bucovniei.
[30] Ibidem.
[31] Vezi pe larg această problematică în Viorica Moisuc, Calvarul,,,vol II, capitolul XXXV, p. 374-403.
[32] Basarabia Bucovina Ttransivania…, doc nr. 124 , p. 392-393. Nota Consiliului Național al Bucovinei adresată Guvernului Român , Cernăuți . la 2 noiembrie 1918. (A.BAR, Fond XIV, dosar 1010, vol 9, p. 101-102.)
[33] Ibidem, p. 397, nota nr. 1. [34] Ibid., p. 398, nota  nr. 2.
[35] Idem, doc. nr. 121, p. 384-385. Răspunsul lui Wilson la Nota împăratului Carol  a fost citit la 22 octombrie 1918 în Parlamentul austro-ungar de prim-minstrul von Hussarek „într-o liniște glacială”.
[36] Ibid.,doc. nr. 125 , p. 393-394.
[37] Ibid.,doc. nr. 131, p. 401-403 (A.BAR, fond XIV, dosar nr. 42).
[38] Ibid., doc. nr. 130, p. 400-401.
[39] Ibid., doc. nr. 126, p. 394-396.
[40] Ibid.,doc. nr. 148, p. 483-496. Proces-verbal al dezbaterilor Congresului General al Bucovinei. Moțiunea adoptată de Unire cu România.

0 325

În secolul al XVIII-lea, Țara Moldovei a fost grav afectată de confruntările de interese dintre Rusia, Austria habsburgică și Poarta otomană. Prima împărțire a Poloniei în 1772 între Austria-Rusia-Prusia a fost departe de a concilia interesele contradictoii ale acestor  Puteri.
Pentru acuratețea științifică și înțelegerea  mersului evenimentelor, redau mai jos judecata de valoare a lui Mihail Kogălniceanu, strălucit istoric, om politic și diplomat român[12], căruia îi datorăm  descoperirea, în arhiva secretă a Curții imperiale de la Viena, a documentelor referitoare  la oneroasa tranzacționare a Țării de sus a Moldovei între cele trei imperii – habsburgic, ottoman și rus: „Austria, pururea a râvnit la încorporarea Moldovei și a Valahiei. Când nu-i venea la mână a apuca tot, ea se mulțumea a lua o parte sau chiar părticele…
Pentru încorporarea întreagă a Principatelor, Curtea de la Viena găsea împotrivire la Rusia; de aceea vedem pe miniștrii Austriei ori propunând Cabinetului de la Sankt-Petersburg împărțirea Principatelor ori, la ocazie bună, punând mâna pe o parte a României . Părțile care, mai cu deosebire ațâțau poftele Austriei erau acele localități care ar fi pus-o în stăpânirea Carpaților pe de amândouă fețele lor. Acestea erau în Valahia, Banatul Craiovei , în Moldova, ținuturile care se întindeau de la Ceremuș până la Milcov”[13].
În acest sens stă mărturie  tratatul secret dintre Austria și Sublima Poartă din 16 iulie 1771 prin care Austria promitea sprijinul său Turciei în războiul ce-l purta cu Rusia . În schimb, „Sublima Poartă pentru a da dovezi despre deplina sa gratitudine și deplina recunoștință față de procedura generoasă a Majestăților Lor Imperiale și Regale Apostolice, le va lăsa de bunăvoie  și le va da ca dar întreaga Parte a  Principatului Valahiei care se mărginește de o parte cu granițele Ardealului  și ale Banatului Temișan, de altă parte cu Dunărea și cu râul Olt, având Curtea Imperială dreptul de superioritate asupra râului Olt” .
Reamintesc un lucru esențial : Poarta otomană n-avea nici un drept asupra teritoriului  Principatelor române. Statutul lor de autonomie sub suzeranitatea Imperiului Otoman excludea etichetarea lor ca provincii turcești. Statutul de autonomie declarat și recunoscut de Poartă prin numeroase acte oficiale semnate de sultan, nu îngăduia suzeranului nici un fel de amestec în treburile interne ale Principatelor, cu atât mai mult excludea orice dorință a suzeranului de a dispune după bunul plac de teritoriul statului vasal.
Aceasta era o regulă unanim acceptată în relațiile vasal-suzeran în Europa medievală. Suzeranul se obliga, prin contractul său cu vasalul, să apere teritoriul acestuia în caz de agresiune.
Înțelegerea austro-otomană din 1771 sus-amintită, nu s-a realizat. Dar, împărțirea Poloniei și anexarea de Austria a unei părți din teritoriul acestui regat, mai exact a Galiției și Pocuției („eveniment fatal”- spune Kogălniceanu), a deschis împărătesei Maria-Tereza  apetitul pentru revendicarea unui „drum” către noile sale anexiuni. Acest  „drum” trebuia tăiat prin nordul Moldovei! Explică M. Kogălniceanu: „Dar Curții de la Viena, pentru ca să devină stăpână pe acest pământ (Galiția și Pocuția) îi trebuia un pretext – ea, care nu avea nici un drept. Acest pretext fu găsit. Maria-Tareza devenise suverana Pocuției. Maria-Tereza avea dreptul de a întregi hotarele Pocuției. Moldova de sus, cu vechea ei reședință Suceava, cu episcopia ortodoxă de Rădăuți fondată de Alexandru cel Bun, cu monastirile Putna, Sucevița, Voronețul, Dragomirna, cu orașul Cernăuți[14] ai cărui ispravnici figurau în toate hrisoavele, în toate legile Țării , de la descălicătoare  ” (întemeierea statului)[15].
Înfăptuirea raptului teritorial  din trupul Moldovei a fost rezultatul înțelegerilor secrete dintre cele tre imperii : Sublima Poartă, Austria și Rusia.  Documentele cercetate de Kogălniceanu în Arhiva secretă a Curții de la Viena, sunt revelatoare. Redau documentul din 3 iulie 1775:
Socoteala spezelor extraordinare secrete care s-au făcut de reprezentantul imperial austriac la Poartă, Thugut, cu ocazia semnării Convențiunii privitoare la cesiunea Bucovinei la 7 mai 1775” :
Dragomanului Porții Costachi Moruzzi, După promisiunea dată ………………………………………………………………10 000 piaștri
Fiindcă această sumă, spre mai mare păstrare a secretului, s-a numărat în 2500 galbeni fundulii ;
s-au plătit de fiecare galben funduliu un agio de 5 parale……………………………………….      312,20.
Total … 10, 312 20 „

La Cancelaria Porții
Lui Beilikei Effendi, 200 galbeni turcești ordinari, bucata a 3 piaștri 3 parale…………………….620
Lui Amedji Effendi de asemenea………………………………………  620
Secretarului Raschid  Mehmed Effendi carea prescris Convențiunea , 100 de galbeni………………… 320
Copii ale diferitelor hărți ………………………………………………… 50
Lui Tahir Aga, comisarul Porții la demarcațiune, 1.000 galbeni ordinari………3.100
Total 15,012 20
„Care fac (piastru turcesc 16,71/2kr) în monedă cesaro-regească 16,889 florini 31/2 krSemnat, Thugut, Constantinopole, 3 iulie 1775[16].

Socoteala de mai sus nu cuprinde recompensa dată  Feld-mareșalului rus Rumianțev pentru sprijnul acordat Austriei în perfectarea acestei tranzacții și anume: 5000 de galbeni și o tabaheră de aur încrustată cu briliante.
După cum se constată, aurul, briliantele, cuțitele spaniole cu pietre prețioase, oglinzile de Veneția, vazele de porțelan de Sèvre au fost mai puternice decât dreptatea Moldovei.
Furtul „Bucovinei” a fost fapt împlinit și recunoscut de Poarta otomană și Rusia țaristă . Voievodul Moldovei, Grigore Ghica sprijinit de Divan, s-a opus vehement acestei tranzacții, încercând, până în ultima clipă, să salveze pământul Țării. Soarta lui a fost hotărâtă tot de Viena și Stambul: a fost asasinat.
Concluzia lui Mihail Kogălniceanu  la comemorarea unui secol de la acest furt: „După o sută de ani de uitare, arhiva secretă a Curții din Viena s-a însărcinat a scoate la lumină  vechea virtute românească !
Când virtutea strămoșilor noștri va reînvia între noi, ne va reveni și dulcea Bucovină; căci minciuna, corupția și răpirea niciodată nu pot constitui un drept; căci cauzele cele drepte, întocmai ca și dreptatea lui Dumnezeu, nu pier niciodată!” [17] (subl. ns. V.M.)
Cuvinte profetice cu rezonanță peste veacuri.
Tranzacția perfectată în mai 1775 între Austria habsburgică și Sublima Poartă concretizată în Actul  de cesiune semnat la Palamutca , pe Nistru (la nord de Hotin) la 2 iulie 1776 , a stabilit, după trasarea noilor hotare, că Austria intră în posesia a 278 de localități cu o suprafață totală de  10.441  kilometri pătrați,și o populație de 70.000  de locuitori, români în cea mai mare majoritate. 
Convenția de la Palamutca din 1776 dintre Poarta otomană și Imperiul austriac habsburgic privitoare la cedarea Țării de Sus a Moldovei Austriei, ca și Convenția de la București din 1812 dintre Rusia țaristă și Sublima Poartă privitor la cedarea Moldovei dintre Prut și Nistru  Rusiei, au fost nule și neavenite din capul locului,  deoarece Poarta otomană  a dispus, fără nici un drept, de teritorii care nu-i aparțineau. Convențiile menționate au păstrat acest caracter până în ziua de azi.

1917-1918
La izbucnirea Primului Război Mondial, națiunea română, în cea mai mare parte a ei , se afla sub stăpâniri străine: Rusia țaristă  stăpânea partea răsăriteană a Moldovei – regiunea dintre Prut și Nistru – Basarabia; Austro-Ungaria stăpânea un teritoriu românesc mult mai întins: Banatul, Bucovina și Transilvania. Prin urmare, Imperii făcând parte din două Alianțe politico-militare adverse stăpâneau teritorii românești. De aici și problema opțiunii României.
Regatul României, având ca obiectiv major unificarea național-statală,  a optat pentru  Antanta , alături de care vedea posibilă eliberarea teritoriilor românești deținute de Austria și Ungaria. Alianța  cu Puterile Antantei  a fost  stabilită de facto abia în vara anului 1916 prin Convenția politică și Convenția militară semnate la București de reprezentanții Franței, Rusiei, Italiei, României. La scurtă vreme, România a intrat în război numai contra Austro-Ungariei cu scopul declarat al eliberării teritoriilor locuite de români și stăpânite de acest imperiu.
În condițiile războiului  și a adâncirii crizei politice și sociale din imperiile multinaționale, lupta națiunilor asuprite pentru autodeterminare națională și politică s-a radicalizat, În provinciile românești aflate sub ocupația habsburgică și țaristă, lupta națională s-a împletit cu obiectivul unificării cu Patria-mamă.
Fenomenul n-a fost specific doar românilor, ci și celorlalte națiuni din Imperiu care respingeau ideea perpetuării statului dualist chiar și reformat[18].
S-a produs în acești ani și   dezertarea în masă a românilor  din armata imperială habsburgică și înrolarea lor în armata română  sau în armata aliaților României. Pentru cauza națională au militat , sub diverse forme, un mare număr de români; în Franța s-a constituit Comitetul Național Român sub conducerea lui Tache Ionescu; revista La Roumanie a fost tribuna unde s-a susținut cauza națională a tuturor românilor.
În Statele Unite, un mare număr de români veniți din Ardeal și din celelalte părți ale țării, au organizat manifestații, adunări publice în care s-a explicat situația confraților din Austro-Ungaria, scopul unic urmărit de România prin intrarea în război fiind eliberarea fraților și unificarea național-statală. În Italia, s-a constituit legiunea voluntarilor români (foști prizonieri din armata austro-ungară), susțnută de guvernul ragatului Italiei. În Rusia, militari români din armata austro-ungară căzuți prizonieri au alcătuit corpul de voluntari ardeleni care s-a implicat în sprijinirea mișcării revoluționare din Basarabia.
Este important de subliniat și faptul  că  lideri ai mișcării naționale din Austro-Ungaria , au constituit în străinătate Comitete naționale colaborând strâns între ele, în acești ani  cauza tuturor fiind desființatrea colosului austro-ungar și eliberarea națională
Căderea țarismului și dezvoltarea mișcării revoluționare în Rusia  au  creat  condiții favorabile și luptei de eliberare a românilor din gubernia Basarabiei. Puternica mișcare națională  s-a pronunțat pentru autodeterminarea  acestei provincii, ceea ce s-a decis de Sfatul Țării – organul reprezentativ al noului stat, Republica democrată moldovenească – la 2 decembrie 1917. 
Noul stat românesc, s-a deeclarat independent la 24 ianuarie 1918, în condițiile unei lupte acerbe cu autoritățile bolșevice ruse, cu grupuri ale armtei roșii trimise să lichideze noua Putere de  la Chișinău și să instaureze regimul sovietic.  Peste două luni, Sfatul Țării, convocat  la Chișinău a hotărât cu majoritate de voturi Unirea fostei Basarabii cu România: era ziua de 27 Martie 1918.
Împotriva acestui act reparator s-au pronunțat deputații ruși și ucraineni din Sfatul Țării, polonii și germanii salutând actul Unirii. Astfel, vechiul Principat al Moldovei s-a întregit cu o parte a regiunii dintre Prut și Nistru , anexată cu o sută de ani în urmă de Rusia țaristă[19].
Cu o  situație foarte complicată s-a confruntat și  mișcarea națională românească de autodetermnare din „Bucovina”, parte a Moldovei aflată, de la 1775, sub ocupație austriacă.
De precizat că, în pofida Declarațiilor oficiale ale liderilor bolșevici de la Petrograd –  mă refer la „autodeterminare până la despărțire” de Rusia a națiunilor  aflate sub ocupația imperială, de „eliberarea  a tot ce este viu” și altele asemenea, Puterea bolșevică n-a avut nici o clipă intenția să accepte pierdeea teritoriilor  anexate de-alungul vremurilor de Imperiu. Și nu numai atât. Statul sovietic rus urmărea în continuare acapararea de noi teritorii – pământurile românești fiind unul dintre obiective.
Autoritățile din Kiev (Rada centrală) a adresat Guvernului român, la Iași, la 1/13 aprilie 1918, un protest oficial împotriva deciziei Sfatului Țării din 27 martie ridicând pretenții asupra unor regiuni din Basarabia care ar fi trebuit „alipite la Republica Ucraina[20]. Acestui protest oficial, Guvernul român i-a răspuns la 9/22 aprilie 1918 printr-o Notă scrisă, înmânată reprezentantului diplomatic al Ucrainei, Galip, membru al Radei. Respingând acuzația ce i s-a adus că „Basarabia a fost anexată de România”[21] guvernul român precizează că „Basarabia s-a unit de bună-voie cu Patria-mamă în virtutea unui vot aproape unanim exprimat”.
Totodată se arată că „astăzi, politica tinde către cuceriri pe care nici istoria trecutului, nici principiile de drept nu le legitimează”, subliniindu-se: „Basarabia este un pământ românesc din punct de vedere istoric și etnic, care a aparținut Coroanei Moldovei, încă de la formarea acestui Principat în secolul al XIV-lea și până în momentul răpirii comise de Rusia țaristă în 1812. Acest rapt nu va fi repetat, nici total nici parțial de Republica democrată a Ucrainei, prin sfidarea dreptății și a normelor juridice”[22].
Rada din Kiev n-a încetat însă să revendice Basarabia. La 22 aprilie/5 mai 1918, guvernul Ucrainei aduce grave acuzații României cu privire la așa-zisa „anexare a Basarabiei” prin forță militară în urma unui „ultimatum”. Argumentul revendicării pământurilor românești era astfel conceput: „Mai bine de un secol, Basarabia a făcut parte din Imperiuol rus și a avut relații politice și economice strânse cu vecina ei, Ucraina. În momenttul constituirii Republicii Ucrainei în noiembrie 1917, guvernul considera că, din cauza legăturii federative dintre Republica Ucraina și celelalte părți ale fostului Imperiu rus, ea trebuia să păstreze această legătură cu Basarabia.
După proclamarea independenței Ucrainei, guvernul ucrainean neadmițând rupture definitivă între Ucraina și Basarabia, și-a propus să stabilească legături mai strânse cu Republica Moldova, acordându-i dreptul de autonomie politică. Guvernul Ucrainei insistă asupra acestrui lucru deși este știut că moldovenii nu constituie majoritatea populației în Basarabia În prezent, Guvernul Ucrainei, refuzând ferm să recunoască drepturile României asupra Basarabiei își reclamă propriile-i drepturi asupra acestei regiuni […]. Este evident că interesele vitale ale Ucrainei – strategice și economice – impun ca Guvernul Ucrainei să insiste asupra anexării Basarabiei”[23] (subl. ns. V.M.).
Ridcolul „argumentației” guvernului de la Kiev este evident. O singură întrebare aș formula: în ce calitate acest guvern „acorda autonomie politică  ” unui stat  autonom (2 decembrie 1918) déjà recunoscut de puterile Antantei?
Este necesar a preciza însă că pretenția Ucrainei de a anexa un stat independent și suveran –  Republica Democrată Moldova  –  văzut a fi încă provincie rusească, pe baza unor considerente lipsite de orice moralitate, avea loc în contextul încheierii păcii separate cu Puterile centrale , implicit a ieșirii separate din război a Rusiei și Ucrainei , pace care pusese bazele colaborării celor două țări cu imperiile  german și austro-ungar ; pentru România, această abandonare a frontului româno-rus, trădare a vechilor aliați, dezicerea de toate angajamentele luate prin tratate și convenții semnate de reprezentanții oficiali ruși, a avut urmări catastrofale pe plan militar, politic, economic; „pacea” separată impusă României de Puterile Centrale în conivență cu Rusia bolșevică , în condiții de totală izolare a țării (redusă teritorialicește la o mică parte din Moldova) – toate acestea au stimulat agresivitatea rusă și ucraineană . Împărțirea României  între noii aliați  părea să se profileze  în viitorul foarte apropiat.
În aceste  condiții extrem de grele, când imperiile germanice execitau presiuni ultimative asupra guvernului român la Iași, iar puterea bolșevică rusă organiza acțiuni teroriste pe teritoriul Moldovei și al Basarabiei abia ieșită de sub tutela rusă, acest guvern a avut determinarea, la 6/19 mai  1918 să dea un răspuns ferm și cuprinzător  Noteinr . 2928, plină de agresivitate și insulte a Radei de la Kiev, trimisă a Iași la 5 mai.
Aici: Bucovina – Spicuiri istorice (1)
– Va urma –

Autor: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc
Sursa: art-mis.ro

Nota redacției – Text publicat și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză.  ————————————————
[12] Mihail Kogălniceanu ( 1817-1891),  lider al Revoluției de la 1848, profesor la Universitatea din Iași (în 1843 a deschis cursul de Istoria Românilor , afirmând că „Patria” este tot teritoriul locuit de români ); a avut merite deosebite în evenimentele ce s-au concretizat în Unirea Principatelor Române la 24 ianuarioe 1859 ; a fost ministru de Externe sub domnia lui Carol I, ; nuumele lui se leagă de alte două evenimente istorice : proclamarea în Parlamentul Român a independenței de stat la 9 mai 1877 și susținerea drepturilor României la Congresul de pace de la Berlin în 1878.  Alături de prim-ministrul Ion C. Brătianu și de Carol I, a susținut rezistența în fața tentativei Rusiei țariste de a ocupa România și a o transforma în „gubernie” după încheierea războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.
În 1875 la împlinirea unui secol de la răpirea Țării de sus  (Bucovina) a Moldovei de Austria, Mihail Kogălniceanu a publicat documentele descoperite în arhiva secretă a Curții imperiale din Viena privitoare la tratativele austro-turce  din 1774-1775 desfășurate  sub ochii binevoitori ai Rusiei,  tratative al căror obiectiv era anexarea de Habsburgi a Nordului Moldovei. Vezi aceste documente în lucrarea : Viorica Moisuc, Calvarul Românilor în lupta pentru eliberare și întregire națională , vol. I, Editura Fundației România de Mâine,  București, 2010, cap. XIV, p.197-210.
[13] M. Kogălniceanu, Răpirea Bucovinei după documente autentice , Ediția a III-a , Introducere de Petre V. Haneș, Ed. Socec & Co.,S.A.R., București , 1942 . Apud Viorica Moisuc,  op. cit.,p. 201.
[14] Atestarea documentară a orașului Cernăuți există din anul 1408 și este reprezentată de  un act de privilegii comerciale acordate de Voievodul Moldovei Alexandru cel Bun negustorilor din orașul polon Lwow. În prezent, autoritățile Ucrainei au dispus scoaterea plăcii privitoare la acest act al Voievodului român din locul unde se afla în orașul Cernăuți.
[15] Apud Calvarul…vol. I, p. 204.
[16] Apud  Ibid., p. 210.
[17] Ibid.,p. 209-210.
[18] În contextual adâncirii crizei politice, sociale , naționale din dubla monarhie, a  manifestării tendințelor separatiste ale Ungariei, s-a  afirmat  curentul  reformist, promovat și susținut de oameni politici, filosofi, ideologi  , nu numai în Austria , ci și în străinătate .  Arhiducele Franz-Ferdinand, moștenitorul Tronului habsburgic, opozant deschis al politicii ultra-conservatoare a  Împăratului Francisc –Iosif  și a cercurilor militariste din jurul său, a devenit liderul acțiunii ce avea ca obiectiv reformarea Imperiului prin federalizare și acordarea unei largi autonomii tuturor națiunilor ce îl compuneau. Românul Aurel C. Popovici. lider al mișcării naționale românești din Ardeal, autor al lucrării  Die Vereinigten Staaten von Gross-Ősterreich, Leipzig, 1906 (tradusă și editată în limba română de Petre Pandrea în 1939 sub auspiciile Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea”, ediție reeditată în 1997 sub îngrijirea lui Constantin Schifirneț), se afla printre colaboratorii apropiați ai arhiducelui. Esența reformării imperiului dualist  în viziunea  lui Franz- Ferdinand și a colaboratorilor săi era  de fapt salvarea imperiului și a Casei de Habsburg, acordând o iluzorie libertate și autonomie națiunilor , statul „reformat” păstrând și chiar exinzând prerogativele împăratrului, care concentra în mâna sa puterile legislativă, judecătorească , politică , militară. În România,  în pofida bunelor relații cu moștenitorul tronului habsburgic, nu era împărtășită ideea  acestei zise „reformări” a Imperiului – care nu renunța la politica anexionistă, nu recunoștea dreptul națiunilor la autodeterminare și constituire de state proprii sau unificare cu statele naționale déjà existente ; cartea lui Popovici , deși foarte apreciată pentru vastitatea documentației, nu a fost agreată nici de opinia publică , nici de cercurile politice. Vezi pe larg acestă problematică în Calvarul…vol II, capitolel XXX, XXXI, XXXII; XXXV , p. 261-349; 374-401.
[19] Basarabia Bucovina Transilvania…, doc. nr. 18, 24,25, 26, 35, 39, 46, 49, 51, 61, 90, 92.
[20] Ibidem, doc.nr. 97, p. 303-304 . 1/13 aprilie 1918, Kiew, Guvernul Republicii către Guvernul Regatului României. Protest contra deciziei Sfatului Țării din Chișinău din 27 martie de unire cu România.  Semnat de Golubovici, Președinte al Consiliului de miniștri și ministru de Externe al republicii Ucraina ( originalul în Arhiva Bibliotecii Academiei Române, ( în cont. A.BAR), fond XIV, dosar 656, f. 59-60).
[21] Aluzie la faptul că, în urma agresiunilor repetate ale bandelor bolșevice ruse contra Republicii independente moldovenești , trimise la Chișinău să „lichideze” Sfatul Țării și să proclame puterea sovietică, reprezentanții ai Consiliului Directorilor generali (guvernul Republicii ) au sosit la Iași și au cerut ajutor Guvernului român. Generalul Ernest Broșteanu, în fruntea unor unități ale armatei române a sosit la Chișinău, au fost repinse atacurile bolșevicilor conduși de Naștarum Kaabak și s-a  restabilit ordinea , astfel că Sfatul Țării și-a putut relua lucrările . Vezi Op. cit.,doc. nr. 51, p. 188 :   13/26 ianuarie 1918, Kișinău, telegrama șefului Statului major al Armatei Roșii din Kișinău, Kaabac, adresată Sovietului din Odessa . 
Menționăm că autoritățile  bolșevice ucrainene de la Odesa , în frunte cu Rumcerod –ul nu erau recunoscute de cele din Kiev (Rada centrală). În Universalul din din 12 ianuarie 1918 al Radei, prin care se proclama independența Republicii Ucraina , frontiera de Vest a acesteia era stabilită pe Nistru. De altfel, este de reținut că în Tratatul semnat la Brest-Litovsk între Puterile Centrale și Ucraina , la 9 februarie 1918, specificându-se întinderea teritorială a Ucrainei, Basarabia nu figura în nici un fel ca apaținând Ucrainei. Mai mult decât atât, în Tratatul dintre Puterile Centrale și Rusia sovietică, semnat tot la Brest – Litovsk  la 3 martie același an, aceasta din urmă se angaja să facă de îndată pace cu Republica Ucraina , recunoscându-i granițele fixate în Tratatul din 9 februarie, granițe ce nu cuprindeau Basarabia.
Cu toate acestea, cele două țări, Rusia și Ucraina – Republică independentă –  ridicau pretenții asupra teritoriilor românești de dincoace de Nistru și anume într-o vreme când fosta gubernie a Basarabiei exista déjà ca stat independent și suveran. 
Nu este întâmplător că exact la aceeași dată de 13/26 ianuarie 1918 –  Lenin și Stalin au semnat Decretul de rupere a relațiilor diplomatice cu România, arestarea personalului diplomatic român din  Petrograd  și confiscarea „fondului românnesc de aur”.
[22] Op.cit., doc. nr. 100, p. 306-309.  9/22 aprilie 1918, Iași. Notă de răspuns a Guvernului român la Declarația din 1/13 aprilie a guvernului ucrainean la Kiev. Semnată C.C. Arion, Ministru al Afacerilor Externe. (originalul în A.BAR, Fond XIV, dosar nr. 1010, vol 1.)
[23] Ibid., doc. nr 105, p. 317-320 . Notă nr. 2928 a Guvernului Ucrainei , Kiew, 5 mai 1918 , semnată Doroșenski,  către Guvernul român, Iași  ( A.BAR, fond XIV, dosar 1010, ,vol II.

0 422

Subiectul acesta, abordat în contextul politic de azi al războiului dintre Rusia și Ucraina cere, înainte de toate , o bună cunoaștere a istoriei – mai vechi și mai noi – a modului cum au evoluat relațiile ditre Rusia și statele din vecinătatea ei apuseană, precum și cu  Puterile ale căror interese se confruntau în această zonă geografică. Cunoașterea faptelor, evenimentelor ce au jalonat această evoluție, implică direct interesele românești de-a lungul multor secole.
Este de la sine înțeles că limitele de spațiu ale unui studiu de revistă permit doar o abordare punctuală a acestei problematici și anume referitoare la soarta  acelei părți din Nordul Principatului Moldovei – „Țara de sus” – care a fost cuprinsă în vârtejul evenimentelor  politice începând cu secolul al XVIII-lea. În același timp însă, această problematică  nu poate fi nici abordată, nici înțeleasă dacă este  ruptă din contextul mai larg al relațiilor Principatului Moldovei  cu marile puteri vecine ale căror interese vizau acapararea teritoriului acestuia, dominația Gurilor Dunării, a navigației pe fluviu, a ieșirii la Marea Neagră.
Înainte de a purcede la istorisirea faptelor, morala istoriei mă obligă să readuc în memoria  contemporanilor mei – care încearcă să discearnă – cu mai multă sau mai puțină pricepere – calea corectă a mersului istoriei , analiza și judecățile de valoare înfățișate de Ion I. Nistor – „cel mai mare istoric al Bucovinei”  cum îl caracteriza  Nicolae Iorga -, în lucrarea  „Problema ucraineană în lumina istoriei”, publicată la Cernăuți în 1934 , sub auspiciile  Institutului de Istorie  și Limbă al Universității „Regele Carol al II-lea” , lucrare datată Cernăuți, octombrie 1933. „Lucrarea de față este rezultatul unor îndelungate studii și cercetări în domeniul istoriei contemporane – scrie I. Nistor în  «Cuvânt înainte». În paginile ei am încercat să pun în evidență una dintre cele mai controversate probleme politice și naționale care preocupă astăzi spiritele în măsură foarte largă și așteaptă să fie soluționată.  Pentru justa ei apreciere se cere însă ca ea să fie scoasă din vâltoarea luptelor și pasiunilor politice și ridicată la înălțimile unei analize istorice obiective. În toiul luptelor naționale s-au făcut afirmațiuni pătimașe , s-a recurs la exagerări nedrepte și s-au ridicat revendicări nejustificate”[1].

Am insistat – anunță în această prefață Ion Nistor – asupra vechiului imperiu de Kiev și a principatului de Halici, apoi asupre faimoasei Diplome bârlădene și asupra izvodului orașelor de la Dunăre, pentru a dovedi netemeinicia unor afirmațiuni referitoere la pretinsele stăpâniri slave asupra unor părți din pământul românesc. Un capitol întreg a fost dedicat ctitoriilor românești din Polonia și Ucraina, pentru a scoate în evidență contribuția Bisericii românești la viața duhovnicească a poporului ucrainean aflat sub stăpânire străină. S-a arătat apoi cum românii s-au dovedit totdeauna prieteni și protectori ai ucrainenilor de pretutindeni […] Legăturile dintre Ucraina și Moldova  de pe vremea lui Bogdan Hmielnițki, Doroșenko și Mazepa sunt tratate pe temeiul bogatelor informațiuni istorice pe care le găsim la cronicarii contemporani Grigore Ureche, Miron și Nicolae Costin, Ion Neculce și Dimitrie Cantemir […] În toată epoca căzăcească, raporturile de bună vecinătate dintre români și ucraineni au fost cele mai sincere și cordiale întrucât granița Nistrului dintre cele două popoare n-a fost contestată de nimeni. Dimpotrivă, ea a fost recunoscută chiar în acte oficiale. Cuvintele «Inter nos et Valachiam ipse deus flumine Tyras[2] dislimitavit» au rămas să determine până astăzi condițiunile de prietenie și bună vecinătate dintre români și ucraineni” (subl. ns. V.M.).

Revendicările teritoriale ale Ucrainei în Bucovina și Basarabia au contribuit la înăsprirea relațiilor între cele două popoare. „Disensiunile au sporit foarte mult în timpul războiului mondial când Ucraina rusească ridică pretenții asupra Basarabiei iar cea austriacă asupra Bucovinei sau a unei părți din ea. Atunci, Sfatul Țării din Chișinău cât și Consiliul Național al Bucovinei din Cernăuți au protestat energic împotriva unor asemenea pretenții nefondate, afirmându-se sus și tare inalienabilele drepturi ale Moldovei asupra vechiului pământ românesc până la Nistru.
Protestările acestea unanime – arată I. Nistor – determină pe șeful misiunii ucrainene din București să declare în numele Guvernului său  că  «ucrainenii  consideră Nistrul ca frontieră definitivă între ambele țări». Prin această declarație s-a pus baza unei înțelegeri trainice între cele două țări vecine, pe care numai unii agitatori nesocotiți încearcă să le tulbure prin uneltirile lor […]”[3] (subl. ns. V.M.)
Și, pentru cei de azi, o judeecată care vine de peste veac, are o actualitate dincolo de orice comentariu : „Ucrainenii luminați din toate părțile agită mereu chestiunea națională și reclamă imperios soluționarea ei. Este datoria lor națională să o facă și nimeni nu le poate lua în nume de rău că agită o chestiune care îi interesează și îi atinge așa de aproape. Nu este însă mai puțin  adevărat că și națiunile și statele vecine cu ucrainenii sunt datoare să urmărească de aproape desfășurarea acestei probleme, contribuind după putința lor, la rezolvarea ei în mod just și echitabil.
Îndeosebi noi, românii – precizează autorul – vecini la Ceremuș și Nistru cu ucrainenii , pe sute de de kilometri, suntem datori să urmărim cu atenție evoluția problemei în toate amănuntele ei și aceasta cu atât mai vârtos cu cât dezvoltarea istorică a adus cu sine ca o fracțiune din națiunea ucraineană să sălășluiască între hotarele României, și anume în vechile provincii moldovenești  Bucovina și Basarabia precum și în Maramureș. De aceea, nu ne poate fi indiferent felul în care urmează să fie soluționată probleme  ucraineană!”[4].
Cred necesar să includ în această scurtă dar utilă – cred – introducere , aprecierile obiective și foarte bine venite azi , ale cunoscutului istoric Gheorghe Buzatu, plecat timpuriu dintre noi, semnatarul „Argument”- ului  la ediția recentă a cărții lui I.Nistor :  „Investigând realitățile trecutului , Ion Nistor revine consecvent în text  la semnificațiile lor pentru prezent. În baza datelor istorice și etnice, istoricul dezvăluie întinderea drepturilor românești în Bucovina și Basarabia, repingând în contrapondere, pretențiile imperialiste ale vecinilor de la Răsărit, ruși și ucraineni, în trecut și astăzi. Totodată insistă asupra revendicărilor românești care, niciodată n-au depășit linia Nistrului”. Dar, să-l recitim pe marele istoric : «Tot trecutul istoric este martor că poporul român a fost totdeauna însuflețit de cele mai bune simțăminte de prietenie și bună vecinătate față de ucraineni . Românii niciodată n-au râvnit la cuceriri teritoriale dincolo de Nistru… »[5]. Trebuie să recunoaștem că o atare concluzie – subliniază cu dreptate Gh. Buzatu – formulată în urmă cu peste o jumătate de veac, își dovedește deplina-i actualitate”[6].
Adevărul cuprins în aceste cuvinte este confirmat de întreaga istorie a românilor, iar contestările lui, nu puține, directe și indirecte, n-au putut fi niciodată argumentate. El face parte dintre adevărurile perene ale istoriei românilor.

1775
Numele  „Bucovina” și „Basarabia” – atribuit unor așa-zise entități politico-teritoriale și etnice de sine stătătoare ale Moldovei, nu au existat ca atare niciodată. Denumirile acestea au apărut după săvârșirea anexiunii acestor părți ale Principatului autonom,  de Imperiul habsburgic în 1775 și, respectiv, de Imperiul rus, în 1812; denumirile menționate  le aparține în exclusivitate acestor Imperii care au dorit separarea de Moldova – măcar teoretic, prin nume, a teritoriilor anexate.
Zona din partea de sud-est a Principatului Moldova, cu orașele Chilia și Cetatea-Albă era cunoscută sub numele de Țara Basarabească, pentru că, înainte de constituirea Principatului Moldova, s-a aflat sub stăpânirea Basarabilor, dinastie domnitoare în  Principatul Valahia (Țara Românească). După înființarea statului său centralizat, Moldova s-a extins spre Sud și Est; în vremea Voievodului Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova se întindea de la Ceremuș și Hotin până la limanul Nistrului și Marea Neagră, stăpânind și Cetatea-Albă și Chilia (după moartea Voievodului  valah Mircea cel Bătrân). Zona de sud-est a a Moldovei și-a păstrat vechea denumire de „Basarabia”, dar n-a fost niciodată o unitate administrativă de sine stătătoare[7] în cadrul Principatului Moldova. De altminteri, istoricul Gheorghe Brătianu, în studiul scris sub semnul rapturilor teritoriale din anul 1940, precizează că „frontierele Principatului moldovenesc erau trasate încă din epoca întemeieri sale”[8]. În anul 1392, Voievodul Roman Mușat se intitula  „Domn al Țării Moldovei de la munte la mare”. În timpul lui Alexandru cel Bun fusese atins întregul curs al Nistrului[9].
În această arie de probleme , un document important  îl reprezintă Tratatul de alianță din 1711 între țarul Petru cel Mare al Rusiei și Voievodul Moldovei  Dimitrie Cantemir . Artcolul 11 al acestul document preciza vechile hotare ale Țării Moldovei: „Frontierele Moldovei, după drepturile din vechime, sunt cele  formate de Nistru, Camenița, Bender (Cetatea Albă) cu teritoriul Bugeacului (sud-estul Moldovei), Dunărea, Valahia, Transilvania și Polonia după delimitările care au fost făcute”.  Acest Tratat prevedea și obligația ca trupele rusești să elibereze teritoriile pe care le ocupaseră în Moldova;  de asemenea, era inclusă în Tratat și interdicția pentru ruși să obțină și să dețină proprietăți pe teritoriul Moldovei[10].
În timp. Imperiul rus a extins, în mod forțat, numele  zonei din Sud-Estul Moldovei, Basarabia, la întreaga anexiune a pământului dintre Prut și Nistru.
Achiziția teritorială a Austriei nu avea nici ea, un nume. La început s-a intitulat  „Moldova austriacă”; mai târziu s-a recurs la dezvoltarea cuvântului buk=fag , din vechea slavă , folosit astfel de  cronicari  pentru a denumi codrii de fagi  ce acopereau dealurile și colinele  din Țara de Sus: „Bucovinele mari”  în regiunea dintre Prut și valea superioară a Ceremușului, și „Bucovinele mici” în regiunea dintre Prut și Nistru. Aceasta este originea numelui de „Bucovina”.
Principatul Moldovei era constituit din trei unități administrative: Țara de jos  cu 12 ținuturi : Iași, Cârligătura, Roman, Vaslui; Tutova, Tecuci, Putna-Covurlui, Fălciu, Lăpușna, Orhei și Soroca. Țara de sus cu 7 ținuturi : Hotin, Dorohoi, Hârlău, Cernăuți, Suceava, Neamț, Bacău. Basarabia cu 4 ținuturi: Bugeac, Cetatea Albă, Chlia, Ismail[11]. De precizat că Prutul nu era hotar între aceste ținuturi, și nici nu delimita vreunul dintre  ele.

– Va urma –

Sursa: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc
Sursa: art-emis.ro

Nota redacției – Text publicat și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză.
[1] Ion I. Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei, Societatea pentru Cultură și Literatură română în Bucovina, Ediție îngrijită de Ștefan Purici. Argument de Gheorghe Buzatu. Editura Septentrion, Rădăuți, 1997, p. 12.
[2] Tyras = Nistrul.
[3] I. Nistor, op.cit.,p. 13.
[4] Ibidem, p. 16.
[5] Ibid.,p. 217.
[6] Gh. Buzatu, Argument, înserat în fața textului cărții lui I. Nistor. Este datat : Iași, 9 septembrie 1996, semnat  Gh. Buzatu.
[7] Basarabia Bucovina Ttransilvania . Documente. . Adnotate și studiu introductiv de prof. univ. dr. Viorica Moisuc. Departamentul Informațiilor Publice. Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, București, 1996, p. 6.
[8] Gheorghe Brătianu, La Moldavie et ses frontières historiques, Imprimerie  Semne, 1995, p. 95. În acest studiu. Gh. Brătianu se referă pe larg la întinderea statului moldovenesc de-a lungul istoriei sale , la modificările ce au survenit în contextul evenimentelor care s-au succedat în secolele următoare constituirii statului centralizat.
[9] Ibidem.
[10] Ibid.,p. 99.
De precizat că această din urmă prevedere era identică celei cuprinse în hatișerif-urile  otomane :turcii nu  aveau voie să dețină , pe teritoriul Principatelor române, nici un fel de proprietăți, nu aveau dreptul să construiască moschei, nu aveau dreptul să treacă Dunărea pentru a-și vinde mărfurile, schimbul se făcea în porturile dunărene cu negustorii români, etc.
[11] Basarabia  Bucovina  Transilvania…, p. 6-7.

Numarul: 7305 | Data: 2024-04-18


ROMANIA MARE 100 ANI









Titlurile saptamanii












SE INTAMPLA IN BRASOV















Noutatile din SPORT