Bucovina – Spicuiri istorice (2)

Bucovina – Spicuiri istorice (2)

0 313

În secolul al XVIII-lea, Țara Moldovei a fost grav afectată de confruntările de interese dintre Rusia, Austria habsburgică și Poarta otomană. Prima împărțire a Poloniei în 1772 între Austria-Rusia-Prusia a fost departe de a concilia interesele contradictoii ale acestor  Puteri.
Pentru acuratețea științifică și înțelegerea  mersului evenimentelor, redau mai jos judecata de valoare a lui Mihail Kogălniceanu, strălucit istoric, om politic și diplomat român[12], căruia îi datorăm  descoperirea, în arhiva secretă a Curții imperiale de la Viena, a documentelor referitoare  la oneroasa tranzacționare a Țării de sus a Moldovei între cele trei imperii – habsburgic, ottoman și rus: „Austria, pururea a râvnit la încorporarea Moldovei și a Valahiei. Când nu-i venea la mână a apuca tot, ea se mulțumea a lua o parte sau chiar părticele…
Pentru încorporarea întreagă a Principatelor, Curtea de la Viena găsea împotrivire la Rusia; de aceea vedem pe miniștrii Austriei ori propunând Cabinetului de la Sankt-Petersburg împărțirea Principatelor ori, la ocazie bună, punând mâna pe o parte a României . Părțile care, mai cu deosebire ațâțau poftele Austriei erau acele localități care ar fi pus-o în stăpânirea Carpaților pe de amândouă fețele lor. Acestea erau în Valahia, Banatul Craiovei , în Moldova, ținuturile care se întindeau de la Ceremuș până la Milcov”[13].
În acest sens stă mărturie  tratatul secret dintre Austria și Sublima Poartă din 16 iulie 1771 prin care Austria promitea sprijinul său Turciei în războiul ce-l purta cu Rusia . În schimb, „Sublima Poartă pentru a da dovezi despre deplina sa gratitudine și deplina recunoștință față de procedura generoasă a Majestăților Lor Imperiale și Regale Apostolice, le va lăsa de bunăvoie  și le va da ca dar întreaga Parte a  Principatului Valahiei care se mărginește de o parte cu granițele Ardealului  și ale Banatului Temișan, de altă parte cu Dunărea și cu râul Olt, având Curtea Imperială dreptul de superioritate asupra râului Olt” .
Reamintesc un lucru esențial : Poarta otomană n-avea nici un drept asupra teritoriului  Principatelor române. Statutul lor de autonomie sub suzeranitatea Imperiului Otoman excludea etichetarea lor ca provincii turcești. Statutul de autonomie declarat și recunoscut de Poartă prin numeroase acte oficiale semnate de sultan, nu îngăduia suzeranului nici un fel de amestec în treburile interne ale Principatelor, cu atât mai mult excludea orice dorință a suzeranului de a dispune după bunul plac de teritoriul statului vasal.
Aceasta era o regulă unanim acceptată în relațiile vasal-suzeran în Europa medievală. Suzeranul se obliga, prin contractul său cu vasalul, să apere teritoriul acestuia în caz de agresiune.
Înțelegerea austro-otomană din 1771 sus-amintită, nu s-a realizat. Dar, împărțirea Poloniei și anexarea de Austria a unei părți din teritoriul acestui regat, mai exact a Galiției și Pocuției („eveniment fatal”- spune Kogălniceanu), a deschis împărătesei Maria-Tereza  apetitul pentru revendicarea unui „drum” către noile sale anexiuni. Acest  „drum” trebuia tăiat prin nordul Moldovei! Explică M. Kogălniceanu: „Dar Curții de la Viena, pentru ca să devină stăpână pe acest pământ (Galiția și Pocuția) îi trebuia un pretext – ea, care nu avea nici un drept. Acest pretext fu găsit. Maria-Tareza devenise suverana Pocuției. Maria-Tereza avea dreptul de a întregi hotarele Pocuției. Moldova de sus, cu vechea ei reședință Suceava, cu episcopia ortodoxă de Rădăuți fondată de Alexandru cel Bun, cu monastirile Putna, Sucevița, Voronețul, Dragomirna, cu orașul Cernăuți[14] ai cărui ispravnici figurau în toate hrisoavele, în toate legile Țării , de la descălicătoare  ” (întemeierea statului)[15].
Înfăptuirea raptului teritorial  din trupul Moldovei a fost rezultatul înțelegerilor secrete dintre cele tre imperii : Sublima Poartă, Austria și Rusia.  Documentele cercetate de Kogălniceanu în Arhiva secretă a Curții de la Viena, sunt revelatoare. Redau documentul din 3 iulie 1775:
Socoteala spezelor extraordinare secrete care s-au făcut de reprezentantul imperial austriac la Poartă, Thugut, cu ocazia semnării Convențiunii privitoare la cesiunea Bucovinei la 7 mai 1775” :
Dragomanului Porții Costachi Moruzzi, După promisiunea dată ………………………………………………………………10 000 piaștri
Fiindcă această sumă, spre mai mare păstrare a secretului, s-a numărat în 2500 galbeni fundulii ;
s-au plătit de fiecare galben funduliu un agio de 5 parale……………………………………….      312,20.
Total … 10, 312 20 „

La Cancelaria Porții
Lui Beilikei Effendi, 200 galbeni turcești ordinari, bucata a 3 piaștri 3 parale…………………….620
Lui Amedji Effendi de asemenea………………………………………  620
Secretarului Raschid  Mehmed Effendi carea prescris Convențiunea , 100 de galbeni………………… 320
Copii ale diferitelor hărți ………………………………………………… 50
Lui Tahir Aga, comisarul Porții la demarcațiune, 1.000 galbeni ordinari………3.100
Total 15,012 20
„Care fac (piastru turcesc 16,71/2kr) în monedă cesaro-regească 16,889 florini 31/2 krSemnat, Thugut, Constantinopole, 3 iulie 1775[16].

Socoteala de mai sus nu cuprinde recompensa dată  Feld-mareșalului rus Rumianțev pentru sprijnul acordat Austriei în perfectarea acestei tranzacții și anume: 5000 de galbeni și o tabaheră de aur încrustată cu briliante.
După cum se constată, aurul, briliantele, cuțitele spaniole cu pietre prețioase, oglinzile de Veneția, vazele de porțelan de Sèvre au fost mai puternice decât dreptatea Moldovei.
Furtul „Bucovinei” a fost fapt împlinit și recunoscut de Poarta otomană și Rusia țaristă . Voievodul Moldovei, Grigore Ghica sprijinit de Divan, s-a opus vehement acestei tranzacții, încercând, până în ultima clipă, să salveze pământul Țării. Soarta lui a fost hotărâtă tot de Viena și Stambul: a fost asasinat.
Concluzia lui Mihail Kogălniceanu  la comemorarea unui secol de la acest furt: „După o sută de ani de uitare, arhiva secretă a Curții din Viena s-a însărcinat a scoate la lumină  vechea virtute românească !
Când virtutea strămoșilor noștri va reînvia între noi, ne va reveni și dulcea Bucovină; căci minciuna, corupția și răpirea niciodată nu pot constitui un drept; căci cauzele cele drepte, întocmai ca și dreptatea lui Dumnezeu, nu pier niciodată!” [17] (subl. ns. V.M.)
Cuvinte profetice cu rezonanță peste veacuri.
Tranzacția perfectată în mai 1775 între Austria habsburgică și Sublima Poartă concretizată în Actul  de cesiune semnat la Palamutca , pe Nistru (la nord de Hotin) la 2 iulie 1776 , a stabilit, după trasarea noilor hotare, că Austria intră în posesia a 278 de localități cu o suprafață totală de  10.441  kilometri pătrați,și o populație de 70.000  de locuitori, români în cea mai mare majoritate. 
Convenția de la Palamutca din 1776 dintre Poarta otomană și Imperiul austriac habsburgic privitoare la cedarea Țării de Sus a Moldovei Austriei, ca și Convenția de la București din 1812 dintre Rusia țaristă și Sublima Poartă privitor la cedarea Moldovei dintre Prut și Nistru  Rusiei, au fost nule și neavenite din capul locului,  deoarece Poarta otomană  a dispus, fără nici un drept, de teritorii care nu-i aparțineau. Convențiile menționate au păstrat acest caracter până în ziua de azi.

1917-1918
La izbucnirea Primului Război Mondial, națiunea română, în cea mai mare parte a ei , se afla sub stăpâniri străine: Rusia țaristă  stăpânea partea răsăriteană a Moldovei – regiunea dintre Prut și Nistru – Basarabia; Austro-Ungaria stăpânea un teritoriu românesc mult mai întins: Banatul, Bucovina și Transilvania. Prin urmare, Imperii făcând parte din două Alianțe politico-militare adverse stăpâneau teritorii românești. De aici și problema opțiunii României.
Regatul României, având ca obiectiv major unificarea național-statală,  a optat pentru  Antanta , alături de care vedea posibilă eliberarea teritoriilor românești deținute de Austria și Ungaria. Alianța  cu Puterile Antantei  a fost  stabilită de facto abia în vara anului 1916 prin Convenția politică și Convenția militară semnate la București de reprezentanții Franței, Rusiei, Italiei, României. La scurtă vreme, România a intrat în război numai contra Austro-Ungariei cu scopul declarat al eliberării teritoriilor locuite de români și stăpânite de acest imperiu.
În condițiile războiului  și a adâncirii crizei politice și sociale din imperiile multinaționale, lupta națiunilor asuprite pentru autodeterminare națională și politică s-a radicalizat, În provinciile românești aflate sub ocupația habsburgică și țaristă, lupta națională s-a împletit cu obiectivul unificării cu Patria-mamă.
Fenomenul n-a fost specific doar românilor, ci și celorlalte națiuni din Imperiu care respingeau ideea perpetuării statului dualist chiar și reformat[18].
S-a produs în acești ani și   dezertarea în masă a românilor  din armata imperială habsburgică și înrolarea lor în armata română  sau în armata aliaților României. Pentru cauza națională au militat , sub diverse forme, un mare număr de români; în Franța s-a constituit Comitetul Național Român sub conducerea lui Tache Ionescu; revista La Roumanie a fost tribuna unde s-a susținut cauza națională a tuturor românilor.
În Statele Unite, un mare număr de români veniți din Ardeal și din celelalte părți ale țării, au organizat manifestații, adunări publice în care s-a explicat situația confraților din Austro-Ungaria, scopul unic urmărit de România prin intrarea în război fiind eliberarea fraților și unificarea național-statală. În Italia, s-a constituit legiunea voluntarilor români (foști prizonieri din armata austro-ungară), susțnută de guvernul ragatului Italiei. În Rusia, militari români din armata austro-ungară căzuți prizonieri au alcătuit corpul de voluntari ardeleni care s-a implicat în sprijinirea mișcării revoluționare din Basarabia.
Este important de subliniat și faptul  că  lideri ai mișcării naționale din Austro-Ungaria , au constituit în străinătate Comitete naționale colaborând strâns între ele, în acești ani  cauza tuturor fiind desființatrea colosului austro-ungar și eliberarea națională
Căderea țarismului și dezvoltarea mișcării revoluționare în Rusia  au  creat  condiții favorabile și luptei de eliberare a românilor din gubernia Basarabiei. Puternica mișcare națională  s-a pronunțat pentru autodeterminarea  acestei provincii, ceea ce s-a decis de Sfatul Țării – organul reprezentativ al noului stat, Republica democrată moldovenească – la 2 decembrie 1917. 
Noul stat românesc, s-a deeclarat independent la 24 ianuarie 1918, în condițiile unei lupte acerbe cu autoritățile bolșevice ruse, cu grupuri ale armtei roșii trimise să lichideze noua Putere de  la Chișinău și să instaureze regimul sovietic.  Peste două luni, Sfatul Țării, convocat  la Chișinău a hotărât cu majoritate de voturi Unirea fostei Basarabii cu România: era ziua de 27 Martie 1918.
Împotriva acestui act reparator s-au pronunțat deputații ruși și ucraineni din Sfatul Țării, polonii și germanii salutând actul Unirii. Astfel, vechiul Principat al Moldovei s-a întregit cu o parte a regiunii dintre Prut și Nistru , anexată cu o sută de ani în urmă de Rusia țaristă[19].
Cu o  situație foarte complicată s-a confruntat și  mișcarea națională românească de autodetermnare din „Bucovina”, parte a Moldovei aflată, de la 1775, sub ocupație austriacă.
De precizat că, în pofida Declarațiilor oficiale ale liderilor bolșevici de la Petrograd –  mă refer la „autodeterminare până la despărțire” de Rusia a națiunilor  aflate sub ocupația imperială, de „eliberarea  a tot ce este viu” și altele asemenea, Puterea bolșevică n-a avut nici o clipă intenția să accepte pierdeea teritoriilor  anexate de-alungul vremurilor de Imperiu. Și nu numai atât. Statul sovietic rus urmărea în continuare acapararea de noi teritorii – pământurile românești fiind unul dintre obiective.
Autoritățile din Kiev (Rada centrală) a adresat Guvernului român, la Iași, la 1/13 aprilie 1918, un protest oficial împotriva deciziei Sfatului Țării din 27 martie ridicând pretenții asupra unor regiuni din Basarabia care ar fi trebuit „alipite la Republica Ucraina[20]. Acestui protest oficial, Guvernul român i-a răspuns la 9/22 aprilie 1918 printr-o Notă scrisă, înmânată reprezentantului diplomatic al Ucrainei, Galip, membru al Radei. Respingând acuzația ce i s-a adus că „Basarabia a fost anexată de România”[21] guvernul român precizează că „Basarabia s-a unit de bună-voie cu Patria-mamă în virtutea unui vot aproape unanim exprimat”.
Totodată se arată că „astăzi, politica tinde către cuceriri pe care nici istoria trecutului, nici principiile de drept nu le legitimează”, subliniindu-se: „Basarabia este un pământ românesc din punct de vedere istoric și etnic, care a aparținut Coroanei Moldovei, încă de la formarea acestui Principat în secolul al XIV-lea și până în momentul răpirii comise de Rusia țaristă în 1812. Acest rapt nu va fi repetat, nici total nici parțial de Republica democrată a Ucrainei, prin sfidarea dreptății și a normelor juridice”[22].
Rada din Kiev n-a încetat însă să revendice Basarabia. La 22 aprilie/5 mai 1918, guvernul Ucrainei aduce grave acuzații României cu privire la așa-zisa „anexare a Basarabiei” prin forță militară în urma unui „ultimatum”. Argumentul revendicării pământurilor românești era astfel conceput: „Mai bine de un secol, Basarabia a făcut parte din Imperiuol rus și a avut relații politice și economice strânse cu vecina ei, Ucraina. În momenttul constituirii Republicii Ucrainei în noiembrie 1917, guvernul considera că, din cauza legăturii federative dintre Republica Ucraina și celelalte părți ale fostului Imperiu rus, ea trebuia să păstreze această legătură cu Basarabia.
După proclamarea independenței Ucrainei, guvernul ucrainean neadmițând rupture definitivă între Ucraina și Basarabia, și-a propus să stabilească legături mai strânse cu Republica Moldova, acordându-i dreptul de autonomie politică. Guvernul Ucrainei insistă asupra acestrui lucru deși este știut că moldovenii nu constituie majoritatea populației în Basarabia În prezent, Guvernul Ucrainei, refuzând ferm să recunoască drepturile României asupra Basarabiei își reclamă propriile-i drepturi asupra acestei regiuni […]. Este evident că interesele vitale ale Ucrainei – strategice și economice – impun ca Guvernul Ucrainei să insiste asupra anexării Basarabiei”[23] (subl. ns. V.M.).
Ridcolul „argumentației” guvernului de la Kiev este evident. O singură întrebare aș formula: în ce calitate acest guvern „acorda autonomie politică  ” unui stat  autonom (2 decembrie 1918) déjà recunoscut de puterile Antantei?
Este necesar a preciza însă că pretenția Ucrainei de a anexa un stat independent și suveran –  Republica Democrată Moldova  –  văzut a fi încă provincie rusească, pe baza unor considerente lipsite de orice moralitate, avea loc în contextul încheierii păcii separate cu Puterile centrale , implicit a ieșirii separate din război a Rusiei și Ucrainei , pace care pusese bazele colaborării celor două țări cu imperiile  german și austro-ungar ; pentru România, această abandonare a frontului româno-rus, trădare a vechilor aliați, dezicerea de toate angajamentele luate prin tratate și convenții semnate de reprezentanții oficiali ruși, a avut urmări catastrofale pe plan militar, politic, economic; „pacea” separată impusă României de Puterile Centrale în conivență cu Rusia bolșevică , în condiții de totală izolare a țării (redusă teritorialicește la o mică parte din Moldova) – toate acestea au stimulat agresivitatea rusă și ucraineană . Împărțirea României  între noii aliați  părea să se profileze  în viitorul foarte apropiat.
În aceste  condiții extrem de grele, când imperiile germanice execitau presiuni ultimative asupra guvernului român la Iași, iar puterea bolșevică rusă organiza acțiuni teroriste pe teritoriul Moldovei și al Basarabiei abia ieșită de sub tutela rusă, acest guvern a avut determinarea, la 6/19 mai  1918 să dea un răspuns ferm și cuprinzător  Noteinr . 2928, plină de agresivitate și insulte a Radei de la Kiev, trimisă a Iași la 5 mai.
Aici: Bucovina – Spicuiri istorice (1)
– Va urma –

Autor: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc
Sursa: art-mis.ro

Nota redacției – Text publicat și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză.  ————————————————
[12] Mihail Kogălniceanu ( 1817-1891),  lider al Revoluției de la 1848, profesor la Universitatea din Iași (în 1843 a deschis cursul de Istoria Românilor , afirmând că „Patria” este tot teritoriul locuit de români ); a avut merite deosebite în evenimentele ce s-au concretizat în Unirea Principatelor Române la 24 ianuarioe 1859 ; a fost ministru de Externe sub domnia lui Carol I, ; nuumele lui se leagă de alte două evenimente istorice : proclamarea în Parlamentul Român a independenței de stat la 9 mai 1877 și susținerea drepturilor României la Congresul de pace de la Berlin în 1878.  Alături de prim-ministrul Ion C. Brătianu și de Carol I, a susținut rezistența în fața tentativei Rusiei țariste de a ocupa România și a o transforma în „gubernie” după încheierea războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.
În 1875 la împlinirea unui secol de la răpirea Țării de sus  (Bucovina) a Moldovei de Austria, Mihail Kogălniceanu a publicat documentele descoperite în arhiva secretă a Curții imperiale din Viena privitoare la tratativele austro-turce  din 1774-1775 desfășurate  sub ochii binevoitori ai Rusiei,  tratative al căror obiectiv era anexarea de Habsburgi a Nordului Moldovei. Vezi aceste documente în lucrarea : Viorica Moisuc, Calvarul Românilor în lupta pentru eliberare și întregire națională , vol. I, Editura Fundației România de Mâine,  București, 2010, cap. XIV, p.197-210.
[13] M. Kogălniceanu, Răpirea Bucovinei după documente autentice , Ediția a III-a , Introducere de Petre V. Haneș, Ed. Socec & Co.,S.A.R., București , 1942 . Apud Viorica Moisuc,  op. cit.,p. 201.
[14] Atestarea documentară a orașului Cernăuți există din anul 1408 și este reprezentată de  un act de privilegii comerciale acordate de Voievodul Moldovei Alexandru cel Bun negustorilor din orașul polon Lwow. În prezent, autoritățile Ucrainei au dispus scoaterea plăcii privitoare la acest act al Voievodului român din locul unde se afla în orașul Cernăuți.
[15] Apud Calvarul…vol. I, p. 204.
[16] Apud  Ibid., p. 210.
[17] Ibid.,p. 209-210.
[18] În contextual adâncirii crizei politice, sociale , naționale din dubla monarhie, a  manifestării tendințelor separatiste ale Ungariei, s-a  afirmat  curentul  reformist, promovat și susținut de oameni politici, filosofi, ideologi  , nu numai în Austria , ci și în străinătate .  Arhiducele Franz-Ferdinand, moștenitorul Tronului habsburgic, opozant deschis al politicii ultra-conservatoare a  Împăratului Francisc –Iosif  și a cercurilor militariste din jurul său, a devenit liderul acțiunii ce avea ca obiectiv reformarea Imperiului prin federalizare și acordarea unei largi autonomii tuturor națiunilor ce îl compuneau. Românul Aurel C. Popovici. lider al mișcării naționale românești din Ardeal, autor al lucrării  Die Vereinigten Staaten von Gross-Ősterreich, Leipzig, 1906 (tradusă și editată în limba română de Petre Pandrea în 1939 sub auspiciile Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea”, ediție reeditată în 1997 sub îngrijirea lui Constantin Schifirneț), se afla printre colaboratorii apropiați ai arhiducelui. Esența reformării imperiului dualist  în viziunea  lui Franz- Ferdinand și a colaboratorilor săi era  de fapt salvarea imperiului și a Casei de Habsburg, acordând o iluzorie libertate și autonomie națiunilor , statul „reformat” păstrând și chiar exinzând prerogativele împăratrului, care concentra în mâna sa puterile legislativă, judecătorească , politică , militară. În România,  în pofida bunelor relații cu moștenitorul tronului habsburgic, nu era împărtășită ideea  acestei zise „reformări” a Imperiului – care nu renunța la politica anexionistă, nu recunoștea dreptul națiunilor la autodeterminare și constituire de state proprii sau unificare cu statele naționale déjà existente ; cartea lui Popovici , deși foarte apreciată pentru vastitatea documentației, nu a fost agreată nici de opinia publică , nici de cercurile politice. Vezi pe larg acestă problematică în Calvarul…vol II, capitolel XXX, XXXI, XXXII; XXXV , p. 261-349; 374-401.
[19] Basarabia Bucovina Transilvania…, doc. nr. 18, 24,25, 26, 35, 39, 46, 49, 51, 61, 90, 92.
[20] Ibidem, doc.nr. 97, p. 303-304 . 1/13 aprilie 1918, Kiew, Guvernul Republicii către Guvernul Regatului României. Protest contra deciziei Sfatului Țării din Chișinău din 27 martie de unire cu România.  Semnat de Golubovici, Președinte al Consiliului de miniștri și ministru de Externe al republicii Ucraina ( originalul în Arhiva Bibliotecii Academiei Române, ( în cont. A.BAR), fond XIV, dosar 656, f. 59-60).
[21] Aluzie la faptul că, în urma agresiunilor repetate ale bandelor bolșevice ruse contra Republicii independente moldovenești , trimise la Chișinău să „lichideze” Sfatul Țării și să proclame puterea sovietică, reprezentanții ai Consiliului Directorilor generali (guvernul Republicii ) au sosit la Iași și au cerut ajutor Guvernului român. Generalul Ernest Broșteanu, în fruntea unor unități ale armatei române a sosit la Chișinău, au fost repinse atacurile bolșevicilor conduși de Naștarum Kaabak și s-a  restabilit ordinea , astfel că Sfatul Țării și-a putut relua lucrările . Vezi Op. cit.,doc. nr. 51, p. 188 :   13/26 ianuarie 1918, Kișinău, telegrama șefului Statului major al Armatei Roșii din Kișinău, Kaabac, adresată Sovietului din Odessa . 
Menționăm că autoritățile  bolșevice ucrainene de la Odesa , în frunte cu Rumcerod –ul nu erau recunoscute de cele din Kiev (Rada centrală). În Universalul din din 12 ianuarie 1918 al Radei, prin care se proclama independența Republicii Ucraina , frontiera de Vest a acesteia era stabilită pe Nistru. De altfel, este de reținut că în Tratatul semnat la Brest-Litovsk între Puterile Centrale și Ucraina , la 9 februarie 1918, specificându-se întinderea teritorială a Ucrainei, Basarabia nu figura în nici un fel ca apaținând Ucrainei. Mai mult decât atât, în Tratatul dintre Puterile Centrale și Rusia sovietică, semnat tot la Brest – Litovsk  la 3 martie același an, aceasta din urmă se angaja să facă de îndată pace cu Republica Ucraina , recunoscându-i granițele fixate în Tratatul din 9 februarie, granițe ce nu cuprindeau Basarabia.
Cu toate acestea, cele două țări, Rusia și Ucraina – Republică independentă –  ridicau pretenții asupra teritoriilor românești de dincoace de Nistru și anume într-o vreme când fosta gubernie a Basarabiei exista déjà ca stat independent și suveran. 
Nu este întâmplător că exact la aceeași dată de 13/26 ianuarie 1918 –  Lenin și Stalin au semnat Decretul de rupere a relațiilor diplomatice cu România, arestarea personalului diplomatic român din  Petrograd  și confiscarea „fondului românnesc de aur”.
[22] Op.cit., doc. nr. 100, p. 306-309.  9/22 aprilie 1918, Iași. Notă de răspuns a Guvernului român la Declarația din 1/13 aprilie a guvernului ucrainean la Kiev. Semnată C.C. Arion, Ministru al Afacerilor Externe. (originalul în A.BAR, Fond XIV, dosar nr. 1010, vol 1.)
[23] Ibid., doc. nr 105, p. 317-320 . Notă nr. 2928 a Guvernului Ucrainei , Kiew, 5 mai 1918 , semnată Doroșenski,  către Guvernul român, Iași  ( A.BAR, fond XIV, dosar 1010, ,vol II.

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.