Bucovina – Spicuiri istorice (3)

Bucovina – Spicuiri istorice (3)

0 389

O expunere a istoriei Moldovei până la prima rășluire a hotarelor ei în 1775, o analiză detaliată a împrejurărilor în care Imperiul rus a anexat jumătate din Principatul autonom al Moldovei  (denumind această jumătate, cuprinsă între Prut și Nistru – „Basarabia”), expunere argumentată dar sintetică, intinsă pe 14 pagini, se referă în final și la „justificările” Radei  în revendicarea Basarabiei.
Redau, pentru interesul mereu actual al judecății făcute de Guvernul român acum mai bine de un secol, aceste cuvinte : „În ceea ce privește necesitățile strategice și economice, Guvernul regal are onoarea să precizeze că, în lipsa oricărui alt motiv plauzibil, acestea au fost dintotdeauna argumentul final, invocat pentru a justifica toate acaparările și cuceririle. Până de curând chiar, politica țaristă nu avea alte argumente care să-i justifice pretențiile de monopol asupra Bosforului și Mării Negre, iar astăzi, Republica Ucraina nu poate, decât aliniindu-se deschis la principiile politicii imperialiste, să susțină aceleași motive foarte bine cunoscute, pentru a ridica pretenții în privința unui teritoriu asupra căruia nu poate dovedi nici un drept […]”[24].
Succesiunea evenimentelor din anii războiului au influențat politica Austro-Ungariei în răsărit. Înfrângerea armatei austriece în Galiția, intrarea României în război contra Centralilor, decesul împăratului Francisc Iosif au determinat Viena să accepte proclamarea regatului polon, la 5 noiembrie 1916. În acest context, noul împărat, Carol de Habsburg  a renunțat la iluzoriul proiect de proclamare a Marii Ucraine habsburgice din Carpați la Caucaz.
În ultimele luni ale anului 1917, relațiile Ucrainei de la Kiev cu Austria prezintă aspecte interesante. Angrenată în  tratativele de pace separată cu Viena, Rada a ridicat pretenții  asupra Bucovinei, Galiției și Rusiei Subcarpatice. Ottokar Czernin, ministrul de externe imperial care trata cu delegația Ucrainei aceste noi revendicări, relatează în memoriile sale confruntările ce au avut loc la Brest-Litovsk în această chestiune, interesele Austriei fiind afectate de cererile Uccrainei. Chestiunea s-a tranșat însă prin semnarea unei Convenții secrete între Austria și Ucraina prin care s-a stipulat cedarea Bucovinei către Ucraina în schimbul furnizării de aceasta a unei mari cantități de cereale și alte bunuri alimentare către Austria[25].
Dezagregarea imperiului dualist în ultimele luni ale anului 1918 , a stimulat și mișcarea națională ucraineană. În adunarea de la Lwow din 19 octombrie 1918 a fost proclamată independența teritoriului ucrainean din Austro-Ungaria. Această entitate cuprindea Galiția de răsărit, Bucovina cu orașele Cernăuți, Siret și Storojineț și ținutul din Ungaria de Nord-Est; ea a fost numită „Statul național vest-ucrainean „alipit Austriei (mit Anschluss an Ősterreich), conform deciziei Adunării dela Lwow. Rada de la Kiev a proclamat la 15 noiembrie  1918  „Republica Vest-Ucraineană”.

Mișcarea națională a românilor din Bucovina a protestat energic contra acestor decizii în care teritoriul românesc al Bucovinei era vizat de planuri imperialiste ale Austriei, Ucrainei, Rusiei. În Parlamentul de la Viena deputații români au vorbit despre prejudiciile imense aduse națiunii române din Bucovina de aranjamentele secrete dintre aceste puteri. Presa  românească s-a ridicat în apărarea cauzei românești ; ziarul „Viața Nouă”  din Suceava scria, la 18 august 1918: „Bucovina este o unitate istorică și geografică ; ea este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar și de la Vatra-Dornei până la Nistru. Bucovina ne-a rămas moștenire așa cum este, în întregimea ei, de la înaintașii noștri și datori suntem să o păstrăm  neștirbită vremurilor viitoare”[26]. Mișcarea națională din Bucovina a afirmat deschis dezideratul respingerii oricărui amestec al Ucrainei, Rusiei, Austriei în ceea ce privește eliberarea de sub jugul Austriei și Unirea cu Țara.
S-a constituit, la 21 ianuarie 1918  Comitetul Național al Românilor emigrați din Austro-Ungaria care își expunea programul și deciziile în ziarele: „România Mare”, „Lupta Ardealului” și „ „România Nouă”[27] din Chișinău; alături de „Cuvânt Moldovenesc” și alte ziare și reviste , aceste organe de presă au reflectat întregul proces,  de emancipare națională și politică a Bucovinei și Basarabiei, au susținut dezideratul Unirii acestor două părți ale Moldovei cu Patria.

Un moment important al dezvoltării acțiunii de autodeterinare și unire cu Țara, îl reprezintă Declarația Românilor emigrați din Austro-Ungaria lansată de  Comitetul  sus-menționat, la 6 octombrie 1918, la Iași, în care se spunea: „Românii ardeleni și bucovineni aflători pe teritoriul regatului Român, în numele nostrum și al fraților subjugați de acasă, a căror conștiință este siluită și deci în imposibilitate de a se manifesta liber, declarăm cele ce urmează: Cerem să fim eliberați de sub jugul monarhiei austro-ungare și suntem hotărâți să luptăm prin toate mijloacele și pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat național și liber sub donminația Dinastiei române

Nu recunoaștem monarhiei austro-uingare dreptul de a se ocupa de soarta Românilor din Ardeal și Bucovina, deoarece veacuri de-a rândul ne-a ținut în cea mai rușinoasă robie. Toate încercările de federalizare ale Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărății osândite să se descompună și să piară […]. Cerem ca întreg teritoriul din monarhia habsburgică revendicat de statul român, recunoscut și garantat prin tratatele de alianță încheiate de România cu Puterile Înțelegerii (Antanta) fie eliberat și unit cu Patria-mamă”[28] Documentul a fost semnat de Al. Lapedatu (Președinte )și Oct. C. Tăslăoanu (secretar).

Situația în Bucovina continua să fie neclară. Viena nu renunța la ideea de a se implica direct în acțiunea de formare a unui mare stat ucrainean care să cuprindă și Bucovina . În Galiția, reprezentantul împăratului-rege Carol, arhiducele Wilhelm de Habsburg organiza Armata națională ucraineană în colaborare cu autoritățile din Lwow. Mai multe unități erau dislocate la Cernăuți și Rădăuți, în valea Bistriței unde ocupau teritoriul românesc care, în virtutea tratatului de pace de la București din mai 1918, urma a fi cedat Austriei.
La Cernăuți, Guvernatorul austriac al „ducatului” Bucovina, contele Etzdorf, a primit, la 6 noiembrie 1918 delegația „Radei Naționale a Ucrainei” din Lwow, căreia i-a transmis puterea de guvernământ asupra țării Bucovina;  Procesul-verbal din 6 noiembrie s-a întocmit la perfectarea acestei tranzacții oneroase asupra Bucovinei. În aceeași zi, Rada ucraineană din Lwow a lansat un Manifest prin care anunța că, „dat fiind faptul că guvernul vechi austriac a pierit de la sine”, se vede „obligată să ia în mână conducerea orașului Cernăuți”[29].
Situația s-a complicat și mai mult deoarece românul Aurel Onciul, în înțelegere  cu ucrainianul  Emelian Popovici, colaborând cu autoritățile de la Lwow, s-au erijat în „comisari naționali” ai popoarelor român și ucrainean și au anunțat că „guvernul imperial de la Viena le-a încredințat  puterea în Bucovina”; orașul Cernăuți rămânea în administrație dublă romăno-ucraineană, iar„comisar al poporului și comisar urban pentru Cernăuți era numit de Rada din Lwow,  Osip- Bezpalko[30]. Ar fi fost vorba de un așa-zis condominium româno-ucrainean asupra capitalei Bucovinei.
Aceste evenimente s-au desfășurat în timp ce, pe de o parte, tentativele de pace separată cu Aliații (Anglia, Franța Italia S.U.A. ) ale împăratului-rege Carol de Habsburg înregistrau un eșec ireversibil[31], iar pe de altă parte, la  27 octombrie 1918, Consiliul Național al Bucovinei  s-a proclamat Constituantă și a votat în unanimitate  „în puterea suveranității naționale” Unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări  românești într-un stat național independent și va purcede spre  acest scop în deplină solidaritate cu Românii din Transilvania și Ungaria”. Constituanta respingea hotărât  „orice încercare de știrbire a Bucovinei”[32].

În aceeași vreme, grupuri ale armatei imperiale habsburgice formate din ucraineni, alături de „armata națională ucraineană” desfășurau pe teritoriul bucovinean acțiuni teroriste în sprijinul planului de alipire a Bucovinei la Ucraina. Deși transferase puterea  de conducere a ducatului Radei din Lwow, Etzdorf se afla în centrul acestor acțiuni, coordonându-le. Consiliul Național al Bucovinei a încercat ca, pe calea discuțiilor directe cu Etzdorf să se înlăture pericolul divizării Bucovinei. Aceste discuții au avut loc la 4 noiembrie, în casa profesorului Alex. Hurmuzachi, între Președintele Consiliului, Iancu Flondor și fostul guvernator austriac, Etzdorf[33]. În fața poziției neclintite a acestuia din urmă, Flondor a declarat că românii nu cedează nimic din Declarația din 27 octombrie  a Constituantei Țării Bucovina și dezaprobă în totalitate orice încercare de împărțire a Bucovinei , care este în totalitate un pământ românesc.
Ca urmare, unitățile armatei ucrainene prezente în Cernăuți au trecut la represalii împotriva românilor. La 6 noiembrie au fost devastate sedii ale Consiliului Național al Bucovinei, au fost arestați lideri ai mișcării naționale românești, cete înarmate ucrainene au ocupat sediul central al Consiliului, aflat în Palatul Național.
Ordinul era: lichidarea mișcării naționale românești, împiedicarea cu orice preț a unirii Bucovinei cu România.
În fața acestei situații care  punea în pericol  desfășurarea lucrărilor Consiliului Național al Bucovinei, acesta decide solicitarea unui ajutor grabnic din partea României.
Împuternicitul Consiliului, deputatul Bodnărescu, pleacă la Iași  unde este primit de prim-ministrul gen. Coandă (șef al Guvernului din 5 noiembrie). Acesta dispune deplasarea de urgență  în Bucovina, a generalului Iacob Zadik, comandant  al Diviziei a 8-a Regale. Ziarul „Glasul Bucovine”[34] a relatat în mai multe numere consecutive, primirea triumfală a armatei României în Bucovina, marea adunare de la Cernăuți, discursul lui Iancu Flondor, Președintele Consiliului Național, Proclamația generalului I.Zadik.
La  4 octombrie, Carol de Habsburg  incercase să sensibilizeze guvernul S.U.A., prezentându-i o ofertă de pace și colaborare pentru securitatea și pacea Europei prin păstrarea  Imperiului sub formă de stat federal,  în cadrul căruia ar fi existat formațiuni autonome naționale; de menționat că se miza pe acceptarea  similitudinii perfecte a  acestei formule  cu „Cele 14 puncte” lansate de Wilson care, în adevăr, în forma inițială, precizaseră acordarea doar a statutului de autonomie națiunilor din Imperiul austro-Ungar. Numai că, în urma protestelor venite din parte tuturor acestor națiuni care doreau autodeterminarea până la despărțire și întemeierea de state proprii, independente, fără nici un fel de tutelă – veche sau nouă -, Președintele, prin  titularul Departamentului de Stat, Robert Lansing, anunțase modificarea radicală a acelei prevederi.
Așa încât, împăratul  Carol a primit răspunsul cuvenit din partea Președintelui W.Wilson: „Președintele nu mai este în situația să recunoască numai autonomia acestor popoare ca o bază pentru pace și este silit să insiste pentru ca ele și nu el să fie judecătorii , judecând că nici o acțiune a guvernului austro-ungar nu ar putea satisface aspirațiile și concepția popoarelor despre drepturile și despre hotărârile lor ca membrii ai familiei națiunilor”[35]

În acele zile fierbinți de la sfârșitul lui noiembrie 1918  când se hotăra și soarta războiului, Departamentul de Stat al S.U.A. a adresat, la 6 noiembrie, o scrisoare Președintelui Consiliului Național Român cu sediul la Paris, Tache Ionescu, în care arăta  că Guvernul Statelor unite „simpatizează adânc cu poporul român”, a fost „martor al luptelor românilor, al suferințelor lor și al sacrificiilor lor în cauza eliberăîrii de sub jugul inamicilor și opresorilor lor, într-un spirit de unitate națională și conform aspirațiilor românilor de pretutindeni”, angajându-se să folosească „toată influența sa pentru ca justele drepturi politice și teritoriale ale poporului român să fie obținute și asigurate contra oricărei agresiuni străine”[36].
La 11 noiembrie, ministrul de Externe al Marii Britanii, A.J. Balfour, dădea aceleași asigurări  Consiliului Național Român[37].
La 10 noiembrie 1918, Regele  Ferdinand I dădea Proclamația către ostași  în care anunța reintrarea României în război alături de Aliați pentru „înfăptuirea visului nostru dintotdeauna: Unirea tuturor Românilor”[38]. Reluarea luptei armate pentru eliberarea teritoriului național  avea loc după o pauză de o jumătate de an, impusă de dictatul „păcii” de la București, mai 1918, perioadă când au fost întrerupte formal relațiile cu Aliații.
Era vremea când pe tot întinsul teritoriului ce se aflase sub dominația austro-ungară, lupta de eliberare națională intrase în faza finală.
În Transilvania, Consiliul Național Român – constituit în noaptea de 30 spre 31 octombrie 1918 lansa, la 6 noiembrie, istoricul Manifest Către Națiunea Română anunțând că numai acest organism „reprezintă astăzi întreg Neamul Românesc din Ardeal și Ungaria și este recunoscut de Puterile mari ale Lumii”; documentul este semnat de Șt. Cicio-Pop[39].
La  28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți „întrupând suprema putere a țării și fiind singur învestit cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru , cu Regatul României”. Deputații poloni și deputații germani au declarat tot atunci adeziunea, fără rezerve, la Hotărârea  Congresului. Au fost prezenți și au salutat acest act istoric, reprezentanți din Basarabia (Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Grigore Cazacliu); din Ardeal și Ungaria (Gh. Crișan, Victor Deleu, Vasile Osvadă). Procesul-verbal al ședinței din 28 noiembrie a fost întocmit și semnat de Dr. Iancu Flondor (Președintele Congresului) George Băncescu (Director al Biroului prezidențial), dr. Iancu Sbiera (secretarul Congresului)[40].
A urmat Marea Adunare Națională a românilor din Ardeal și Ungaria, ținută la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918 unde s-a încheiat procesul Unificării naționale și politice a Românilor de pe tot pământul locuit de ei. S-a împlinit atunci și obiectivul unic al intrării României în război: eliberarea românilor și a pământului locuit de ei,  aflat sub ocupația Austriei și a Ungariei.

– Va urma –

Nota redacției – Text publicat și în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42 sub titlul „Bucovina . Historical Highlight” (revista apare exclusiv în limba engleză. 
[24] Ibid.,doc. nr. 108, p. 344-357: 6/19 iunie 1918 Iași , Răspunsul Guvernului României la Nota 2928 din 5 mai 1918 a  Guvernului Ucrainei . Semnat C.C. Arion, ministru al Afacerilor Externe ( originalul (în l. franceză)  în A.BAR, Fond XIV, dosar 1010, vol. II .)
[25] Ottokar Czernin, Im Weltkjrieg, Wien, 1919, p. 396-409.
[26] Basarabia Bucovina Transilvania…, doc. nr. 110, p. 360-363, nota 2.
[27] Cu denumirea inițială de „Ardealul” și apoi de „România Nouă” ziar al ardelenilor refugiați în Basarabia, a apărut de la început în limba română, tipărit  cu litere latine. Un grup de lideri ardeleni, refugiați în România, în frunte cu Onisifor Ghibu, Octavian Goga , Sever Bocu și alții, au transformat  acest ziar într-o tribună de luptă pentru renașterea Basarbiei. Articolele publicate au adus o contribuție de excepție la dezvoltarea conștiinței naționale în Basarabia, la răspândirea literaturii române, la cunoașterea istoriei românilor de pe tot întinsul pământului locuit de ei.
[28] Sub denumirea de Memoriu, Declarația  a fost trimisă Regelui Ferdinand I; documentul era însoțit de un text separat în care se arăta: „Românii ardeleni și bucovineni au rupt toate legăturile cu monarhia austro-ungară; ca cetățeni și ostași sunt gata să aducă orice sacrificiu pentru Unirea politică a tuturor Romnilor și pentru dinastia română. , indisolubil legată de destinele întregului nostru neam”( Basarabia Bucovina Transilvania…, doc. nr. 113, p. 367-368 ).
[29] I. Nistor, op.cit.,p. 210. ; vezi și anexa nr. 16 , 268-269: Procesul –verbal prin care contele Etzdorf transmite delegațăiei din Lwow „puterea de guvernământ ” asupra Bucovniei.
[30] Ibidem.
[31] Vezi pe larg această problematică în Viorica Moisuc, Calvarul,,,vol II, capitolul XXXV, p. 374-403.
[32] Basarabia Bucovina Ttransivania…, doc nr. 124 , p. 392-393. Nota Consiliului Național al Bucovinei adresată Guvernului Român , Cernăuți . la 2 noiembrie 1918. (A.BAR, Fond XIV, dosar 1010, vol 9, p. 101-102.)
[33] Ibidem, p. 397, nota nr. 1. [34] Ibid., p. 398, nota  nr. 2.
[35] Idem, doc. nr. 121, p. 384-385. Răspunsul lui Wilson la Nota împăratului Carol  a fost citit la 22 octombrie 1918 în Parlamentul austro-ungar de prim-minstrul von Hussarek „într-o liniște glacială”.
[36] Ibid.,doc. nr. 125 , p. 393-394.
[37] Ibid.,doc. nr. 131, p. 401-403 (A.BAR, fond XIV, dosar nr. 42).
[38] Ibid., doc. nr. 130, p. 400-401.
[39] Ibid., doc. nr. 126, p. 394-396.
[40] Ibid.,doc. nr. 148, p. 483-496. Proces-verbal al dezbaterilor Congresului General al Bucovinei. Moțiunea adoptată de Unire cu România.

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.