75 de ani de la asasinarea savantului N.Iorga!

75 de ani de la asasinarea savantului N.Iorga!

0 440

În ziua de 28 noiembrie 1940, postul naţional de Radio a transmis următorul Comunicat din partea Consiliului de Miniştri: „În seara zilei de 27 noiembrie a.c. profesorul Nicolae Iorga a fost ridicat de către o echipă de necunoscuţi de la locuinţa sa de la Sinaia. Măsurile grabnice luate în cursul nopţii de către autorităţi pentru a aflarea şi eliberarea fostului prim-ministru au rămas fără rezultat. În dimineaţa zilei de 28 noiembrie a.c. Legiunea de jandarmi Prahova a găsit corpul neînsufleţit al profesorului Nicolae Iorga în comuna Strejnic (judeţul Prahova) străpuns de 6 gloanţe de revolver. Guvernul este în căutarea vinovaţilor, cărora li se vor aplica sancţiuni, potrivit legilor în vigoare”. „Necunoscuţii” erau legionari, care au dus la îndeplinire o decizie luată de conducerea Mişcării Legionare. Horia Sima, care luase locul lui Corneliu Zelea Codreanu la conducerea Mişcării Legionare, avea să scrie în cartea sa intitulată „Era libertăţii. Statul Naţional-Legionar” că întocmise o listă cu principalii responsabili pentru asasinarea legionarilor în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, pe care nu l-a trecut pe N. Iorga, deoarece arestarea lui „ar fi făcut o mai mare vâlvă decât a tuturor celorlalţi oameni politici la un loc”. Ca urmare, înainte de a-l aresta, „trebuia organizată contra lui o campanie de presă de câteva luni, pentru a-i dezgropa trecutul plin de păcate şi a-i smulge masca onorabilităţii”.N. Iorga-Academie
Campania a început la 10 septembrie 1940, prin ziarul „Porunca vremii”, unde I. P. Prundeni a publicat articolul intitulat „Disecţia unui călău – Nicolae Iorga, în care profesorul era „gratulat” cu expresii precum: „zderanţa apostolică”, „sinistra vedenie cu barbă şi umbrelă”, „omul cu ochii bulbucaţi”, cu „lungile lui unghii ca o reminiscenţă de cavernă” etc. Urma acuzaţia: „Cea dintâi condamnare a lui Corneliu Codreanu aparţine iniţiativei d-lui Iorga”. Ca urmare, acesta era considerat „călăul” Căpitanului. După o asemenea campanie, s-a trecut la lichidarea fizică a lui N. Iorga. Despre această crimă, Horia Sima avea să scrie că, de fapt, legionarii nu erau vinovaţi. Vina „cade întreagă asupra lui Iorga. El este autorul moral al propriului său asasinat”.Cenzura nu a permis publicarea nici unui articol consacrat lui N. Iorga, nici măcar a anunţului familiei privind locul, ziua şi ora înmormântării. La 28 noiembrie, generalul Ion Antonescu l-a primit pe Constantin Rădulescu-Motru, preşedintele Academiei Române si s-a declarat de acord cu organizarea unei sesiuni comemorative, la care să se rostească un scurt discurs, după care academicienii să asiste la procesiunea funerară de la cimitirul Bellu, dar fără ca cineva să ia cuvântul. În ziua de 29 noiembrie, Rădulescu-Motru a ţinut în plenul Academiei un cuvânt omagial, apreciind că „Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în cel mai înalt grad”, a fost „o figură de legendă încă din timpul vieţii, şi care va câştiga în grandoare cu cât timpul va trece”.
De-a lungul celor şapte decenii şi jumătate care s-au scurs de la moartea lui N. Iorga, au existat persoane care au îndeplinit misiunea de a distruge „grandoarea” acestei personalităţi. După asasinarea fizică, au urmat mai multe tentative de asasinare morală a profesorului. Prima a fost dirijată de ocupantul sovietic, iar persoana care s-a pretat la acest rol se numea Isak Ludo. Acesta a publicat în revista „Răspântia” din 15 decembrie 1944 un masiv articol cu acuzaţii care întreceau cu mult pe cele proferate de legionari.Gazetarul nu a ezitat să lanseze acuzaţia absurdă potrivit căreia Iorga ar fi promovat o politică a diversiunii, care „se cheamă pe româneşte naţional-socialism. Adică hitlerism” Nu a fost ucis. S-a sinucis. Vinovat e numai el”. În fond, prin asemenea elucubraţii, Ludo îl parafraza pe Horia Sima. Atacul împotriva lui Iorga nu a fost singular. Isak Ludo a făcut „carieră” prin denigrarea valorilor istorice şi culturale ale poporului român. El îl acuza pe G. Călinescu,  că a inclus în „Istoria literaturii române” autori reacţionari, precum Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic şi Al. Brătescu-Voineşti. Sprijinit de comunisti alogeni cunoscuti, Iosif Chşinevschi, Leonte Răutu şi Silviu Brucan, timp de un deceniu, Isak Ludo a fost un autor în „vogă”.Un om de mare calitate morala, rabinul N. IORGAşef Alexandru Şafran avea să-l caracterizeze astfel: „Ludo tipăreşte la Editura de Stat tomuri groase, tomuri de otravă, câştigă averi din noroiul ce-l aruncă asupra trecutului românesc”.
Mesajul lansat de Ludo a fost continuat de alt ticalos, Mihail Roller, care a primit misiunea de a-l „desfiinţa” pe N. Iorga ca istoric. În „Istoria R.P.R.”, Roller scria că, în lucrările sale, N. Iorga înşira fapte „fără legătură între ele, pătrunse de idei şovine în care domină în cele mai multe cazuri acţiunile regilor şi ale reprezentanţilor clasei stăpânitoare”, în timp ce o „adevărată istorie ştiinţifică poate fi alcătuită numai pe baza învăţăturii marxist- leniniste”. Ca urmare, cărţile lui Iorga au fost interzise, trecute la „fondul special” al bibliotecilor, multe dintre ele fiind arse. O primă acţiune de „recuperare” a lui N. Iorga s-a înregistrat în 1957, când s-a menţionat că profesorul a fost solidar cu ţăranii răsculaţi în 1907. Apoi, în 1965 s-au marcat oficial, 25 de ani de la asasinarea lui N. Iorga, printr-o sesiune ştiinţifică desfăşurată la Academia R.S. România, inaugurarea Casei Memoriale „N. Iorga” la Vălenii de Munte etc. În anii următori au fost editate mai multe volume scrise de N. Iorga, s-au publicat studii şi cărţi dedicate acestuia.
După 1989 curentul antinaţional s-a revigorat iar, în domeniul istoriografiei principalul „combatant” fiind fostul activist comunist Lucian Boia, noul Roller al istoriei propagandistice. Acesta a primit misiunea de prezenta istoria românilor ca o succesiune de „mituri”, promovate de A. D. Xenopol, D. Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu şi alţi istorici. Cu multă râvnă, Boia a desfăşurat o amplă campanie de negare sau de aruncare în derizoriu a momentele esenţiale din istoria poporului român şi personalităţile sale emblematice. În privinţa lui N. Iorga a recurs la falsificări, omisiuni şi interpretări tendenţioase, unele de-a dreptul penibile. De exemplu, după ce îi critică pe istoricii care au susţinut continuitatea populaţiei daco-romane pe teritoriul Daciei, Boia afirma:După atâtea tentative, din păcate imaginare, terenul rămânea gol. Pentru a-l acoperi, Iorga a sugerat organizarea autohtonilor, după retragerea aureliană, în ceea ce numea Romanii populare, soluţie nu tocmai explicită, dar care a părut multora versiunea salvatoare, invocată de diverşi autori până astăzi”. În acelaşi spirit, Boia scrie: „Iorga ţine să integreze într-o timpurie Ţară Românească spaţiul complet al României, chiar dacă intensitatea romanităţii sau românităţii nu apare identică de la o provincie la alta”. În realitate, N. Iorga nu a afirmat niciodată că intensitatea romanităţii sau românităţii ar fi fost identică în cele trei provincii istorice. Dar Boia a recurs la acest fals pentru a contesta unitatea poporului român, raliindu-se istoriografiei ruse şi sovietice, potrivit căreia moldovenii ar fi un popor diferit de cel român. Recent, Boia a publicat o carte despre „românizarea României” în care susţine că unirea Transilvaniei cu România a fost un act de conjunctură, datorat înfrângerii Austro-Ungariei în Primul Război Mondial, speculată de unii intelectuali români, dar grosul populaţiei ardelene nu a dorit unirea cu România. Nicolae-Iorga-si-Maresalul-Ion-Antonescu-Basarabia-1812Cărţile sale au fost traduse rapid la Budapesta, unde i s-au făcut o largă publicitate. Ceea ce i-a deranjat pe Ludo, Roller, Boia şi ciracii lor este faptul că N. Iorga a fost un patriot român şi un savant de talie mondială. Boia în numeşte pe Iorga „naţionalist” şi „autohtonist”, o acuzaţie mai mult decât absurdă. Denigratorul este contrazis de opera profesorului, care poate fi lesne consultată, cărţile sale aflându-se în cele mai mari biblioteci din lume.
Încă din timpul vieţii, Iorga a fost apreciat ca fiind o mare personalitate mondială, fiind ales membru al mai multor Academii, i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al unor prestigioase Univesităţi, între care cea din Paris (Sorbona) şi Marea Britanie (Oxford). În 1938, N. Iorga a fost ales în calitate de vicepreşedintele Comitetului Internaţional al Istoricilor, cea mai înaltă demnitate ştiinţifică ocupată de un istoric român, rămasă unică până astăzi. Rămân emblematice cuvintele scrise de N. Iorga despre menirea istoricului: „un animator neobosit al tradiţiei naţionale, un mărturisitor al unităţii neamului peste hotare politice şi de clase, un predicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale spre care cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine un exemplu”.La cei 75 de ani care au trecut de la moartea sa, N. Iorga continuă să fie farul călăuzitor al românilor şi o personalitate ştiinţifică mondială de primă mărime, căruia i se cuvine stima şi recunoştinţa noastră. (autor:  academician Ioan Scurtu),

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.