O primejdie numită Arafat (I)

Necuprinse sunt primejdiile care…  scriam pe larg astă vară despre șeful național al DSU. Una din primejdiile din urmă este ascensiunea către puterea absolută a medicului Arafat, acest cameleonic lucrător într-ale medicinei de urgență, dar care ara din greu și pe ogorul medical de partid și de stat, ieri alături de PSD, azi de PNL. Trambulina post-decembristă a unei parveniri medico-politice, curios, chiar în pofida nealinierii sale la vreun front partinic, dar printr-o alăturare gravitațională față de toate aceste organisme politice, emanate în urma marii ridicări naționale din 1989.
O analiză frugală și nepenetrantă în psihologia acestui personaj nu dezvăluie mai nimic din substratul Sinelui său intelectual și psihic, de veritabil cățărător pe versanții puterii politice românești, culmea!, printr-o învăluire a flancului acesteia prin consacrarea sa ca tehnocrat medical. Ceea ce este necesar este o incursiune abisală completă în tinerețea și apartenența sa genetico-istorică la Marele Orient, la popoarele siriene și palestiniene, ultimul fiind arealul genezei sale. Ceea ce este ignorat adesea, cu consecințe istorice devastatoare, este profunda duplicitate, dar și imensa răbdare , care, ambele, caracterizează fondul conștiinței orientalilor în genere.

Antecedente biblice
Șarpele biblic a prostit-o pe Eva în paradisul oriental al câmpiei Eufratului, nu pe culoarele sclivisite ale Bruxelles-ului. Șiretenia înnăscută a orientalilor le-a fost deseori documentată, dar capacitatea de a răbda vicisitudini milenare într-o înmărmuritoare așteptare, pe care neavizații o pot lesne confundacu o lene istorică, sau cu o nepăsare și indolență funciară, le asigură un grad de periculozitate extrem. Demonstrat cu prisosință de posibilitățile de a ataca Occidentul în zonele sale sociale cele mai sensibile, în puncte și zone de fractură instituțională pe care țările vestice nici nu și le bănuiau vulnerabile, cu minim de resurse nesofisticate. La toate aceste caracteristici ale psihologiei social-istorice a orientalilor se adaugă o ură necuprinsă pentru tot ce este exterior Islamului, dar și un despotism endemic asupra celor mai slabi decât ei, conjugat cu un servilism greu de imaginat pentru un om născut și crescut liber într-o societate democratică, chiar și emergentă ca a noastră.
Atacul și interdicțile lui Arafat în aceste vremuri, ce vizează sărbătorile noastre creștine fundamentale, Paștele și Crăciunul, folosindu-se de artificii pandemice cel puțin discutabile, demonstrează din plin acest lucru.

Arafat și apologia puterii
 Voința de putere parțială sau absolută, teoretizată de Nietzsche ca fiind legea morală supremă, dar care dealtfel nu credea în ea nici cât negrul de sub unghia sa filosofică, este pentru orientali scop în sine al oricărei existențe, motivația și esența lor ontologigă nedisimulată.
Hegel credea și proclama vizionar acum două sute de ani că scopul orientalilor, denumiți de el mahomedani, este anihilarea oricărei opoziții mondiale acelor liberi, a libertății înseși, și dominația Islamului. Și nu era deloc departe.
Revenind la orientalul nostru mioritic, medicul post-revoluționar al urgențelor noastre naționale, constatăm, dacă vrem să pătrundem în abisala sa personalitate, că se conformează exact analizei descriptive de mai sus, sumară totuși, a ascendenței sale orientale.
Facultatea de medicină a epocii aurifere a ceaușismului biruitor la orașe și sate precum și accederea în sinuoasele structuri ceaușiste, dar și ulterior în cele iliescianiste, cam aceleași, i-au asigurat lui Arafat o devenire înceată dar continuă în structurile de putere românești. Prin culoarul nebănuit și aparent irelevant pentru potentații zilei, cel al instituțiilor naționale ce reglementează situațiile de urgență.
Va urma.

Libiu Mateescu   

Share on Facebook

Tweet

Follow us