Un plan, un plan, regatul meu pentru un plan!

Un plan, un plan, regatul meu pentru un plan!

0 40

Parcurgerea zilnică, chiar sumară, a presei scrise, a ştirilor şi noutăţilor prezentate pe diferite canale TV se dovedeşte a conduce la judecăţi pesimiste şi provoacă îngrijorare, generează o senzaţie de neputinţă, şi, pentru foarte mulţi, un sentiment de deznădejde sau chiar disperare. Aceste sentimente sunt accentuate de unele evenimente majore care se desfăşoară cel puţin în plan naţional, cum ar fi, de exemplu, apropierea alegerilor, comasate sau nu.
Orice apariție a unui politician cunoscut sau care se înfățișează pentru prima dată în public conţine explicaţii, intenții şi mai ales promisiuni pentru un viitor în care toată lumea va fi mulţumită sau chiar fericită.
Consider că elaborarea şi explicarea unui plan de ţară consistent și vizionar, pe termen lung, capabil să acopere o perioadă de 25 de ani și să concentreze resurse valoroase în câteva domenii strategice de dezvoltare națională, reprezintă un serviciu superior tuturor discursurilor publice fără fond și perspectivă.

Variante de lucru și elemente esențiale
Planul de țară ar trebui construit în două variante diferite – (a) pentru situația în care Uniunea Europeană progresează, cu consecințe pozitive asupra dezvoltării României și (b) o stagnare sau chiar un regres al Uniunii Europene – evident, cu consecințe negative în perspectivă.
Acest material incomplet nu poate neglija trei elemente esențiale:
♦ Fondurile despre care spunem întotdeauna că sunt insuficiente. Să fie oare așa? Din câte știm, există organisme internaționale care activează la nivel mondial sau sunt subordonate unor țări puternice care înregistrează orice perspectivă de dezvoltare sau de regres al unei țări; aceste organisme, dacă ar vedea România pornită pe un drum realist, coerent, bine gândit al evoluţiei, ar consilia și influența pozitiv marile corporații, marile bănci, în finanțarea unor proiecte mari, de anvergură, în România. Trebuie doar ca planul de țară să aibă caracteristicile menționate anterior. Cu alte cuvinte, în lipsa teoretică și puțin credibilă a unor surse interne, banii vor fi ușor de găsit în condițiile în care cei care dispun de ei s-ar convinge că România este un partener serios, că relațiile cu România pot duce la câștiguri importante pe termen lung, ș.a.m.d. Bineînțeles, ar putea să ofere și know-how, sugestii de idei, soluții și povești de succes, dar obiceiul locului arată că nu prea știm ce să facem cu ele, dincolo de a le traduce mot-à-mot și de a le transpune în reglementări naționale, fără a ține cont de specificul naţional/local.
♦ Pe baza analizei SWOT amintită anterior ar trebui selectate, cu maximă atenție, câteva domenii (ținând cont de mărimea, poziția geopolitică, resursele de care dispunem), probabil cinci sau șase domenii ar fi un maxim posibil. Dar alegerea acestor domenii este esențială, cititorul își amintește cu siguranță de scena politică internațională cu mai puțin de doi ani în urmă. Concret, din cauza unor disensiuni politice și nu numai, Taiwan, cel mai mare (aprox. 90%) producător de cipuri la nivel mondial, a „controlat” lumea dezvoltată, care nu poate trăi fără astfel de dispozitive, reușind să își impună punctul de vedere în foarte multe segmente!
♦ Factorii de decizie. Marile noastre planuri de țară au început să fie gândite și materializate încă din secolul al XIX-lea – cu precădere de la 1848. Ele s-au încheiat, din păcate, după prima jumătate a secolului trecut, dar, dacă analizăm cât de cât atent ce s-a întamplat, vom înţelege că planurile au fost realizate de oameni de stat – oameni care au urmărit interesul național, interesul celor mulți, înaintea interesului personal, pe care, de altfel, l-au neglijat în mare măsură. Imediat sub clasa oamenilor de stat s-a format o pătură a politicienilor – a acelora care au ajuns să conducă instituțiile statului fără viziune şi orizont, sau cu un orizont de una (de obicei)-două-trei (în situații fericite) legislaturi.
Atât timp cât lucrurile continuă să rămână așa, ne vom îndepărta dramatic de șansa întâlnirii cu un viitor dezirabil al României.
Mai nou, perioadele preelectorale ajung să introducă în limbajul nostru cotidian cuvinte ale căror sensuri, punere în practică și repercusiuni mulţi (de fapt, majoritatea) nu le înţeleg pe deplin – sunt folosiţi termeni de tipul rezilienţă, sustenabilitate, comasare, digitalizare, diversitate, ş.a.m.d. –, iar oamenii sunt din ce în ce mai amărâţi, mai nedumeriţi şi se uită cu și mai multă neîncredere după luminiţa de la capătul tunelului, deși aceasta are multe momente în care nici măcar nu mai pâlpâie.
Din păcate, speranţa a rămas undeva în cutia Pandorei şi nimeni nu pare dispus să facă un minim efort concret și dezinteresat de a o extrage de acolo. Nici măcar nu se încearcă clarificarea unor idei sau măcar noţiuni prezentate drept aducătoare de satisfacție și stare de bine, chiar și în rarele situații în care partenerii de dialog ai actorilor de mai sus sugerează acest lucru.

Măcar o dată la patru ani ar trebui să ni se ofere explicit, clar, o perspectivă, conturul mai mult sau mai puțin realist al unui viitor legat de prezent. Ori, am văzut în ultimile zile la TV emisiuni în care moderatorul întreba câte un politician doritor de un loc pe lista aleşilor: „care este planul dumneavoastră de ţară”, răspunsul lăsându-mă perplex, pentru că acesta consta în două cuvinte cu funcție de panaceu, de tipul „România verde”, „România europeană”, „România digitalizată”, de parcă la asta se poate rezuma totul şi respondentul sau auditoriul ar cunoaște, măcar, pe deplin, semnificația acestor termeni/concepte. Şi totuşi, acești protagoniști au avut şi au încă posibilitatea (dacă nu și responsabilitatea) de a oferi într-adevăr o umbră de speranţă, o perspectivă de dezvoltare a ţării, și de o viaţă mai bună pentru locuitorii săi.
Sunt conștient că nu are rost să fim prea duri cu politicienii de astăzi, în condiţiile în care cel puţin din 1990 până acum, România a înaintat clătinându-se, de multe ori făcând un pas înainte şi doi înapoi, pe un drum pe care nu-l cunoaște, fără a şti unde se află, care îi este destinaţia, în cât timp o va atinge, ce trebuie să facă pentru a ajunge unde doreşte, care sunt costurile… o sumă de întrebări la care avem nevoie de răspunsuri competente, realiste, documentate, argumentate și, mai ales, sincere.

Cred că elaborarea şi explicarea unui plan de ţară solid, care să acopere o perioadă de – să spunem – 25 de ani ar aduce un serviciu mult mai mare decât toate intervenţiile publice, pentru că ar oferi românilor exact răspunsurile la întrebările pe care le-am menţionat mai sus.

O foaie de parcurs spre resursele strategice ale României
Un grup de – iarăși, să spunem – 50 de profesionişti (autentici, fără ambiții politice, diferiți de mirajul tehnocratului ce a bântuit spațiul public în ultimele decenii) care să acopere toate zonele importante, de cărturari, oameni ai economiei, ai tehnicii şi ai culturii… ar putea realiza, având la dispoziţie toate datele de care au nevoie şi pe care ar trebui să le ofere instituţiile statului, o analiză SWOT (puncte forte, puncte slabe, oportunităţi, ameninţări) care să ne arateclar unde suntem, care sunt sectoarele care pot fi revigorate mai uşor sau cu efecte notabile şi care sunt sectoarele pe care probabil nu ne vom putea permite să le redresăm acum, care sunt costurile şi cum pot fi ele acoperite, care este necesarul de profesionişti și cum pot fi ei recuperați sau formați, care sunt elementele de infrastructură disponibile și cele imediat necesare, care sunt conexiunile prin care relansarea unui sector ar stimula şi dezvoltarea altora, etc.
Reamintesc faptul că la sfârşitul anilor ’90, un grup de specialişti, cercetători ai Academiei Române, conduşi de către acad. Tudorel Postolache, a realizat o analiză economică detaliată a societăţii româneşti. Este vorba despre aşa numitul proiect ESEN(Evaluarea Stării Economiei Naționale).
Proiectului i se adaugăsute de rapoarte, informări, analize efectuate la cererea ministerelor sau a altor organisme ale statului, sau pur şi simplu din dorinţa de a contribui la dezvoltarea economică a României, ale căror concluzii au fost transmise celor interesaţi.
„Baze de date” care analizează diferite domenii economice pot fi întâlnite inclusiv în bibliotecile mari ale ţării. Din păcate, sunt prea puţin cunoscute – de fapt sunt total neglijate! – de cei care ar trebui să le folosească. Cine mai ştie astăzi de cele trei volume „Resursele minerale ale României”, editori Emil Constantinescu şi Nicolae Anastasiu, Editura Academiei Române, apărute în perioada 2015-2019?
Dacă cineva le-ar studia, s-ar lămuri repede că unele afirmaţii recente (este numai un exemplu) asupra zăcămintelor de la Roşia Montana, care au înflăcărat atenţia pe toate canalele informaţionale, erau nedocumentate, chiar absurde uneori.

La fel stăm cu datele referitoare la alte elemente din sfera patrimoniului natural al României: aerul, apa, solul, pădurile, ariile protejate, materialele reciclabile.
Există studii exhaustive care tratează toate aceste domenii, prezintă punctele slabe şi punctele forte, propun soluţii de redresare, estimează realist costurile unor astfel de eforturi.
În acest sens, amintesc un singur exemplu, minor în comparație cu cel anterior: o serie de trei volume
„Resursele strategice ale României. Problemele prezentului și provocările viitorului”; Coord. Bogdan C. Simionescu; Eds. Marcela Mihai, Radu Dan Rusu; StudIS, Iași, (2015) ISBN: 978-606-775-010-2;
„Resursele strategice ale României. O abordare pentru următoarele două decenii”, Coord. Bogdan C. Simionescu; Eds. Radu Dan Rusu, Marcela Mihai; StudIS, Iași, (2016) ISBN: 978-606-775-124-6; „Resursele strategice ale României. Dimensiunile unei dezvoltări durabile”, Coord. Bogdan C. Simionescu; Eds. Radu Dan Rusu, Marcela Mihai; StudIS, Iași, (2017) ISBN: 978-606-775-688-3, referitoare la Resursele strategice ale României (1. Problemele prezentului și provocările viitorului;
2. O abordare pentru următoarele două decenii; 3. Dimensiunile unei dezvoltări durabile) pe care am avut plăcerea să le coordonez, rezultatul muncii unei echipe de cercetare inter- și multidisciplinare ce a antrenat în mod dinamic profesionişti dedicaţi din domeniile de mai sus, provenind din sistemul ce cercetare al Academiei Române și din mediul universitar.
Această echipă a participat, alături de 11 structuri similare, la realizarea unui proiect major al Academiei Române, „Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani (2018–2038)”, singura mostră (bineînțeles, perfectibilă) de plan de țară pe care am cunoscut-o în ultimele două decenii [https://acad.ro/strategiaAR/strategiaAR.htm].
Coordonată de regretatul acad. Ionel-Valentin Vlad, președintele din acel moment al instituției, și finanțată din veniturile proprii, Strategia Academiei Române a fost dezvoltată în cinci etape bine gândite (definitivare tematici, analiză SWOT și viziune 2038, milestones și scenarii, resurse necesare, respectiv difuzarea către principalii factori decizionali a celor cinci volume rezultate și a unui sumar executiv) și a cuprins 11 planuri-cheie interdisciplinare (educație, resurse naturale, securitate energetică, siguranță informatică, securitate alimentară, economie și calitatea vieții, sănătate, strategia Dunării, cultură, societatea cunoașterii, globalizare).
Similar celorlalte exemple, nici acest plan nu a avut parte de soarta pe care o merita, transmiterea către factorii decizionali neavând nicio urmare concretă (dincolo de politețurile aferente).
Măcar de ar fi fost lecturată (nu în întregimea ei – cele cinci volume însumau peste 3000 de pagini – ci doar sumarul executiv) pentru a înțelege sensurile, principiile, modalitățile de implementare și dimensiunea termenilor folosiți astăzi superficial…
Pe baza acestei experiențe, pot să afirm că lipsa de cunoaștere și confuziile pe care le crează utilizarea indolentă a unor termeni și denumiri nu fac decât să înrăutățească sau, în cel mai bun caz, să cosmetizeze lucrurile.
Vorbim neglijent despre așa-zise planuri de țară, atunci când este vorba de fapt de „fragmente” disparate, lipsite de conținut ori perspectivă.
Chiar și des-utilizatul exemplu (mult mai serios și mai intens decât cele actuale) referitor la înțelegerea partidelor politice în privința aderării României la NATO – aderare care s-a îndeplinit cu succes – nu constituie un plan de țară.
În acest caz particular este vorba doar de un armistițiu temporar și acceptarea unui țel comun pentru un efort pe termen scurt bine coordonat, pentru înregistrarea unui succes pe linie de politică externă și apărare.

Un plan de țară ar trebui să fie capabil să privească în perspectivă și să conțină corelate toate elementele importante care definesc dezvoltarea și evoluţia unei țări. Și încă ceva: la începutul anilor ’90, în România existau foarte multe institute naționale care puteau participa activ și competent (dețineau expertiza și experiența necesare, puterea de a sintetiza o documentare și argumentare obiective, deci realiste și sincere) la realizarea unui astfel de demers, întrucât aveau drept obiect de activitate zone economice bine definite, și care, în timp, au dispărut sau sunt pe cale de dispariție (practic, de ani de zile nu se mai aude nimic de ele). Un exemplu: la începutul anilor ’50 ai secolului trecut s-a înființat un institut de studiu al asamblărilor mecanice complexe, construcțiilor metalice dirijate spre industria grea, institut care avea peste 800 de angajați angrenați în cercetare/proiectare și care a contribuit major la schimbarea la față a țării.
Astăzi, acel institut mai există cu numele, dar are mai puțin de 40 de angajați…
Exemple de acest tip sunt numeroase și, din nefericire, know-how-ul pe care îl dețineau asemenea institute s-a pierdut aproape în totalitate. Iar pierderile de acest tip nu mai pot fi recuperate.

De asemenea, un plan de țară trebuie să țină cont de foarte mulți factori, începând cu elementul cel mai important, resursa umană – populația României (gradul de instruire, distribuția pe vârste, brain drain-ul, speranța de viață, nivelul civilizației materiale) și continuând cu starea ei actuală, sănătatea, învățământul și educația (oricine studiază numărul de absolvenți de facultate pe diferite domenii își imaginează că românii au reușit să descopere o rețetă prin care pot construi o țară bazându-se cu preponderență pe economiști, juriști și specialişti în comunicare și relații publice – evident, o mare eroare!).
Institutele cu profil economic ale Academiei Române (adunate sub umbrela INCE), ca și Institutul de Sociologie și Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ambele aflate în structura Academiei Române) pot răspunde la multe întrebări pe care le presupun observațiile anterioare…

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.