Un om fantastic (170)
3.
Thomas il amuza pe colonelul Debras cu aceasta poveste intr-o tihnita seara petrecuta intr-un barulet linistit din Paris. Dupa care redeveni serios si spuse:
“Esti neamt, Lieven. Avem nevoie de dumneata in Germania. Dumneata esti cel mai in masura sa faci deosebirea intre marii si adevaratii porci si micii si nevinovatii coparticipanti la marea tragedie. Sta in puterea dumitale sa ne ajuti sa nu-I condamnam decat pe cei cu adevarat vinovati. Vrei sa o faci?”
“Da”, raspunse Thomas.
“Dar va trebui sa porti o uniforma in Germania.”
“NU !!!”
“Imi pare rau, dar astea sunt instructiunile. Va trebui sa-ti dam si un nume frantuzesc si un grad. As zice, capitan.”
“Doamne, dar ce fel de uniforma?”
“Treaba dumitale, Lieven. Cauta-ti ceva.”
Asa ca Thomas se duse la cel mai bun croitor al orasului, specialist in uniforme, si comanda urmatoarele: un pantalon gri-petrol de aviatie si o haina in ton apropiat, cu buzunare mari, o cuta lunga pe mijlocul spatelui si talie stransa. Aceasta era completata de o diagonala pe umar, iar pe maneca un vaporas si trei trese in unghi.
Uniforma conceputa de Thomas placu atat de mult, incat deveni, cam dupa o luna, uniforma oficiala a Serviciului de Urmarire a Criminalilor de Razboi.
Thomas se intoarse in patria sa odata cu inaintarea trupelor aliate, in calitate de capitaine Rene Clairmont. La sfarsitul razboiului se afla la Baden-Baden.Isi instalase biroul in fostul sediu gestapovist, pe Kaiser Wilhelm Strasse.
Asa, acuma binevoitorul cititor stie cum de a fost posibil sa-l gasim pe prietenul nostrula data de 7 iulie 1945 la Baden-Baden, gatind pentru un general cu doua stele.
In imobilul de pe Kaiser Wilhelm Strasse, nr.1, isi desfasurau activitatea saptesprezece oameni. Acestia locuiau in vila de vizavi. Munca lor era dificila, activitatea lor nu era agreata.Pe deasupra, Intre ei existand diferende de ordin politic si de alte naturi, nu se poate vorbi de o colaborare benefica. Astfel aparura, chiar de la inceput, diferende intre Thomas Lieven si locotenentul Pierre Valentine, un tanar tip frumusel, cu ochi de gheata si buze subtiri, tip pe care ti-l puteai imagina la fel de bine pe post de SS-ist.
Acest Valentine rechizitiona si aresta in stanga si in dreapta intr-o veselie. In timp ce colegii sai de l SUCR respectau intocmai si corect listele cu ‘Wanted Persons’ emise de Administratia militara, la fel ca si ofiterii cinstiti ai americanilor si englezilor, Valentine isi folosea autoritatea in mod arbitrar si fara pic de constiinta.
Chemat de Thomas la ordine, el dadu dispretuitor din umeri, spunand:
“Ii urasc pe toti nemtii.”
Thomas protesta fata de o asemenea generalizare.Valentine replica nepasator:
“Doar cifrele vorbesc. In sectorul nostru au fost inregistrate luna trecuta peste 6.000 de dnunturi a unor cetateni germani impotriva altor cetateni germani. Asa sunt astia: cand inrobesc popoare – supraoameni. Cand o iau peste bot, canta Beethoven si se parasc intre ei.Si mai vreti sa respect un asemenea popor?”
Locotenentul Valentine, asa scarbos in comportament, acea in privinta aceasta dreptate: un oribil val de josnicie si marsavie inundase germania postbelica.
Apoi sosi si ziua de 2 august 1945. In aceasta zi se petrecu un eveniment care il impresiona pe Thomas. In biroul sau aparu un barbat uscativ, subnutrut si cu hainele ponosite. Isi scoase palaria si spuse urmatoarele:
“Buna ziua, domnul meu. Ma numesc Werner Hellbricht. Sunt cautat de serviciul dumneavoastra. Am fost Kreisbauernfuehrer.”
Spuse localitatea in care locuia, o localitate undeva prin Padurea Neagra.
“Pana acuma m-am ascuns. Dar acum am venit la dumneavoastra.”
Thomas il tinti cu privirea:
“De ce ati facut asta?”
Hellbricht raspunse:
“Pentru ca am inteles ca in patria mea s-au comis crime grave. Sunt pregatit sa ispasesc, sa construiesc sosele, sa sparg pietre, sa fac orice hotarati dumneavoastra. Regret sincer ca am slujit acest regim criminal. Am avut incredere in el. M-am inselat. Ar fi trebuit sa cred mai putin si sa gandesc mai mult.”
Thomas se ridica de pe scaun:
“Domnule Hellbricht, este ora unu. Inainte de a continua discutia, o intrebare: vreti sa dejunati cu mine?’
“Dejunul?Cu dumneavoastra? Dar adineauri v-am spus ca am fost nazist.:”
“Nu conteaza. Ati recunoscut-o cinstit,”
“In cazul acesta am o rugaminte – haideti sa mergem la mine acasa. Vreau sa va arat ceva: Inpadurea de langa sat.”
(va urma)
Dan Bota
