Un om fantastic (131)

Un om fantastic (131)

0 64

5.

Erau orele 4,45 in dimineata zilei de 6 august 1943, cand un avion original britanic, tip Lysander, lua cursul spre orasul francez Clermont-Ferrand. Soarele tocmai rasarea din nebuloasele diminetii.
Pilotul lua, in cabina sa, telefonul de bord si spuse:
“Aterizam in douazeci de minute, Sonderfuehrer.”
“Multumesc”, spuse Thomas si puse receptorul in furca. Sedea nemiscat in minuscula cabina si privea afara spre cerul imaculat si spre fasiile de ceata care acopereau inca pamantul acesta murdar, cu nimicnicia, intrigile si luptele, josnicia si prostia lui.
Thomas Lieven arata mizerabil. Obrajii ii erau cazuti, ochii ii zaceau in fundul capului. Se gasea dupa cea mai grea noapte a vietii sale si inaintea celei mai grele zile.
Pilotul coborri aparatul, care strapunse ceata diminetii. Clermont-Ferrand, resedinta episcopala si centru universitar, se afla sub ei – inca dormind, fara viata, cu strazile goale.
La orele 5,15 il gasim pe Thomas in biroul capitanului Oellinger, tirolez de origine. Tocmai ii fusese servita o cafea fierbinte.
Maruntelul, dar robustul comandant al unitatii de vanatori de munte, unitate stationata langa Clermont-Ferrand, studie cu atentie legitimatia de agent secret a lui Thomas.
Apoi spuse:
“Am primit un telex kilometric de la colonelul Werthe. M-a si sunat acum o ora. Sonderfuehrer, trupele mele va stau la dispozitie.”
“Mai intai va rog sa-mi puneti la dispozitie o masina care sa ma duca in oras.”
“Va dau si zece oameni ca escorta.”
“Multumesc, nu. Ce am de facut trebuie sa rezolv singur.”
“Dar …”
“Poftiti un plic sigilat. Daca pana la orele opt nu dau niciun semn de viata, deschideti-l. Contine toate instructiunile colonelului Werthe pentru ceea ce veti avea de facut. Ramaneti cu bine.”
“La revedere …”
Thomas batu in lemn si spuse:
“Da. Asta sper si eu.”
Un Citroen, captura de razboi, dar fara insemne germane, hurducai prinpiata Blaise Pascal, goala la acea ora. Thomas sedea langa soferul tacut si somnoros. Purta un trenci peste costumul gri din flanel si o palarie alba pe cap.
Tinta sa din aceasta dimineata era profesorul Debouche, seful spiritual al Rezistentei din Franta mediana. Profesorul locuia intr-un apartament de serviciu aflat in campusul universitar. Thomas cobori din masina in fata intrarii principale aflata pe Avenue Carnot.
Spuse soferului:
“Parcati dupa colt si asteptati-ma.”
Apoi o porni spre intrare. Sfinte Iisuse, ajuta-ma acuma, isi spuse in gand. Ajuta-ne tuturor.
Dura o vesnicie si Thomas trebui sa sune indelung pana aparu, in sfarsit, un batran portar, in papuci si camasa de noapte, cu un pardesiu aruncat pe umeri.
“Pentru Dumnezeu, ati inebunit? Ce doriti?”
“Vreau sa vorbesc cu profesorul Debouche.
“Acuma? Ia ascultati …”
Portarul tacu. O bancnota de 5.000 de franci schimba proprietarul.
“Bine, bine. Probabil ca este ceva urgent. Pe cine sa anunt domnului profesor?”
“Aveti telefon in locuinta?”
“Da, domnule.”
“Vorbesc eu insumi cu el.”
Lui Thomas ii aparura broboane de sudoare pe frunte in timp ce tinea receptorul la ureche. Se afla in locuinta supratixita a portarului, situata la demisol. Auzi apelul la aparatul profesorului Debouche.
Nevasta portarului se trezise si ea. Acuma se lipise de barbatul ei, cu care schimba cuvinte soptite, in timp ce amandoi il priveau speriati pe Thomas. In receptor rasuna o voce pe care Thomas o cunostea prea bine:
“Debouche. Ce s-a intamplat?”
Thomas carai chinuit:
“Everett.”
Il auzi pe profesor inspirand adanc.
“Everett? Unde – unde va aflati?”
“Aici, la Universitate. La Portar.”
“Sa va conduca imediat la mine. Imediat. Va – va astept …”
Thomas inchise. Portarul spuse:
“Veniti, monsieur.”
Thomas vazu cum, iesind, portarul ii face un semn nevestei sale. Dar nu mai vazu cum ofilita si speriata femeie apuca receptorul telefonului …

(va urma)

Dan Bota

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.