Transilvania, eterna terra nostra !

Transilvania, eterna terra nostra !

0 622

Textul de mai jos, cu un caracter inedit,a fost oferit public drept omagiu la centenarul nasterii autorului, de catre Revista Permanente nr. 6/2014 si reprezintă conferinţa rostită la Paris in 1942 , de catre publicistul Alexandru Mateescu Frâncu, secretar general al “Asociaţiei Corespondenţilor de Presă Străini”, în faţa “Cercului European de jurnalism”.
Adevăratul miez al conferinţei  este  o „declaraţie de dragoste” la adresa României eterne, în faţa unei Europe naţionaliste, aflate atunci la apogeu. Alexandru M. Frâncu evocă firesc virtuţile creştine ale sufletului românesc, lipsit de tendinţe imperialiste şi acaparatoare. Fără a fi moralizator, propune acest tipar drept model de „suflet” pentru o Europă unită, pentru menirea europeană a României rostite acum peste 70 de ani! 

Ce era atunci România?
Nu mai era ţara grâului şi a petrolului. Nici cea a caviarului, sau a femeilor frumoase care sa garniseasca  marile afaceri internaţionale. Acum, zicea seful ales al ziaristilor straini de la Paris, acolo se joaca la miza mica, la spaga traditionala, sub obladuire de partid, peste care se zbenguie în deplină libertate ilicita, exploatarea tuturor capitalismelor străine...
Dupa 25 de ani de „libertatea” de la 1918, România reprezintă mai mult decât atât, căci în spatele acestui decor de  reclamă turistică, ea ascunde inca si comori  veritabile, dar întâi de toate un suflet naţional complex şi subtil, ce rămâne în mod fatal neremarcat de către observatorul grăbit ori superficial.harta Romania interbelica
Beneficiind de tinereţea noastră spirituala şi de virtuţile ei reparatoare, înzestraţi cu capacitatea de a uita aparent şi pe moment, fiind siguri de vitalitatea noastră biologică, cea mai puternică din toată Europa, ne-am revenit în fire. La o săptămână după „arbitrajul”… de la Viena  prin durerile unei naţiuni rănite în adâncul fiinţei sale, am risca să înjumătăţim această modestie ce trebuie s-o păstrăm atunci când vorbim despre Patrie.

Dacă războiul economic al sec, XX  reprezintă imaginea de fundal a României, mai există încă o problemă şi mai cronică, ce preocupă şi obsedează gândirea şi sufletul fiecărui român: obirsia poporului sau, Transilvania.  Doar un confrate ,ziarist ungur şi-a manifestat acum câteva zile curiozitatea de a şti cum mă voi descurca în faţa unei probleme atât de spinoase ca cea a Transilvaniei; sa incerc! De altfel, în ceea ce ne priveşte, problema transilvană nu poate constitui subiectul unui litigiu între România şi Ungaria. Este adevărat că în istorie orice deplasare a frontierelor între vecini generează discuţii şi lasă întotdeauna pe unul dintre parteneri pradă dorinţei unei revanşe rapide şi implacabile. Mă îndoiesc că… la ora actuală România îşi propune să-şi ia o asemenea revanşă în faţa vecinului său din vest. În primul rând pentru că chestiunea transilvană, nu se pune între unguri şi români, ci între noi şi Germania, între noi şi Axă.!!

Să mă explic: transferul a 2 milioane dintre conaţionalii noştri şi a pământurilor locuite de ei, cesiune pe care am fost aduşi in situatia la a o consimţi, cu ocazia arbitrajului de la Viena, faptul impotriva-ne nu a fost consecinţa unui război în care… ungurii ne-ar fi învins pe noi. El nu au fost nici pasul înapoi făcut în faţa unei ameninţări a guvernului de la Budapesta, ameninţare în faţa căreia ne-am fi înclinat din teamă sau din laşitate. Şi cum Ungaria nu ne-a smuls aceste pământuri nici prin forţa armelor şi nici printr-un alt mijloc prin care şi-ar fi dovedit superioritatea asupra noastră, cum aş fi putut să am ceva împotriva ei?
La fel, nu putem avea ceva împotriva Germaniei, pentru că –  dacă ne-a luat arbitrar o porţiune importantă a unei provincii faţă de care tot românul este ataşat cu fiecare fibră a sufletului său – ea nu a acţionat cu animozitate la adresa noastră. În ceea ce o priveşte, credea ca ar fi stins ceea ce se temea că ar putea deveni un focar de incendiu în inima Europei. Dar în faţa istoriei ea ramane instrumentul unei voinţe care vrea ca popoarele destinate unei misiuni particulare să sufere din timp in timp, căci “nimic nu ne înalţă mai mult decât o mare durere”. Ori România avea, se pare, nevoie să sufere. Trăind prea fericit si iresponsabil  timp de 25 de ani, pentru ca această fericire să se poată perpetua fără grave pericole pentru viitorul nostru naţional, trebuia scuturată  apatia noastră.DIKTATUL DE LA VIENA harta TRANSILVANIA

Trezirea a fost dură, tresărirea atroce.
Cu toate acestea, nu avem resentimente împotriva  nimănui, cu excepţia, poate, împotriva a nouă înşine, ceea ce este de altfel singura formă productivă de ură. Acesta a fost cazul României. Crezând în virtuţile educative ale suferinţei, aparent justificate, am ieşit cu bine dintr-o încercare care ar fi putut să-i sfărâme pe alţii aflaţi în locul nostru. Am înţeles că, în interesul … educării umanităţii, am fost victimele unui exemplu de pedagogie geografică aplicată. Când vrem să pedepsim un copil, îl privăm de ceea ce îi place mai mult. Când credem că este cazul să disciplinăm reflexele unei naţiuni pe care o considerăm mică, procedăm la fel: o privăm de ceea ce iubeşte mai mult. Beneficiind de tinereţea noastră şi de virtuţile ei reparatoare, înzestraţi cu capacitatea de a uita aparent şi pe moment, fiind siguri de vitalitatea noastră biologică, cea mai puternică din toată Europa, ne-am revenit în fire. La o săptămână după arbitrajul de la Viena, Mareşalul Antonescu accepta trupele Reich-ului la noi pentru a pregăti împreună apărarea contra singurului pericol iminent: bolşevismul. Aceasta dovedeşte reacţiile sănătoase ale poporului român şi face dovada înţelepciunii politice într-un moment decisiv al istoriei noastre`.

România eternă.
Dar am vorbit destul de anul 1942, atât de sumbru pe ansamblul sau. Să ne identificăm mai curând  României  eterne, cea care se regăseşte de fiecare dată atunci când îşi ia libertatea de a se examina spre a-şi defini mai bine rolul, pentru a-şi stabili mai bine caracterul. Nu există naţiune în lume care să nu se creadă destinată a înfăptui o misiune măreaţă şi unică. Dar dacă mesianismul unor popoare le împinge să-şi depăşească frontierele, există alte naţiuni a căror vocaţie misionară se consumă integral în interiorul ţării. România face parte din această a doua categorie de naţiuni fără obiective imperialiste. Îmi veţi răspunde, poate, surâzând, chiar dacă ar dori să se extindă, nu ar avea mijloacele necesare. La care aş răspunde, chiar atunci când i s-a oferit ocazia, a refuzat întotdeauna să anexeze teritorii care nu îi aparţineau. Lunga istorie a războaielor fratricide între moldoveni şi valahi a dat suficiente exemple.romania mare color Chiar dacă sorţii izbândei au fost schimbători şi chiar dacă au fost când unii, când alţii, ce îşi impuneau discreţionar propria voinţă, niciodată astfel de războaie nu s-au încheiat cu o cât de mică deplasare a bornelor de frontieră.
Mai recent încă, atunci când în martie 1939 ne-a fost oferită Rutenia subcarpatică, am refuzat tot aşa de bine cum a trebuit să refuzăm a recupera, doi ani mai târziu, acea parte a Banatului românesc care fusese incorporată fostei Iugoslavii.
Refuzul nostru nu a fost motivat de raţiuni politice, ci datorat  unor consideraţii particulare, ce depăşesc sfera politicii.  Ori dacă am fost forţat să vă fac această enumerare fastidioasă de fapte, este tocmai pentru că ele sunt revelatoare pentru ceea ce aş putea numi esenţa permanentă a poporului român, trăsătura sa caracteristică, şi anume creştinismul. Cum la fel, justificarea invocată de guvernul român, când ne-am opus unei anexări teritoriale, nu pentru că aceasta ar fi fost inabil ori periculos din punct de vedere politic, ci pentru simplul fapt că priveam acest lucru ca fiind o imposibilitate în sens creştin.

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.