Sfinxul Danuta
În vremuri normale, ghinionul de a avea un preşedinte figurant precum Klaus Iohannis ar fi putut trece neobservat. Până la urmă, e plină istoria lumii de faraoni, împăraţi, regi, preşedinţi care nu au lăsat nimic în urma lor. Pe care nu-i mai pomeneşte nici dracu’!
Iată însă că, uneori, destinul mai dă şi lecţii. Ca acum, nouă, românilor. Ca să ne înveţe, pe pielea noastră, ce păţesc aceia care aleg prost. Să luăm aminte!
Începusem ieri, din exasperare şi neputinţă, să scriu un fel de pamflet, să mă răcoresc. Iată primele rânduri:
„Impăiatul
Parc-am fi la muzeul Antipa! Creaturi ce par vii, dar nu sunt!
Aţi văzut vreodată un animal împăiat? Vreun fazan cu picioarele lungi şi ţepene ca nişte catalige sau chiar pe regele junglei? Cu ochi galbeni de sticlă şi spray de molii în coamă?
Am dat-o pe fabule!
I se mai spune ficusul, dulapul, cuierul. În traducere liberă fălos, lemnos, băţos. Dar şi, aş mai adăuga, … găunos.
După modelul sperietoarelor din lanuri: o haină ponosită prinsă-n cânepi de-un ţăruş, să nu i se lăbărţeze umplutura de paie.
El e împăiatul! Dar se crede împărat, pentru că se ştie mai degrabă cu…r decât cu…i.”
Şi tot aşa!
Până la urmă am renunţat. E ca şi cum ai face băşcălie de unul care se îneacă pentrucă nu-l duce capul să arunce din braţe bolovanul care îl trage la fund.
Atâta poate omul! Lent, fără idei, fără curaj, fără scânteie. Dar, în schimb, ţanţoş nevoie mare în poze. Incompetenţa fudulă în persoană.
În cazul său, „Pas cu pas” nu este o filozofie a succesului. Este mantra paraliticului care se încurajează când se ridică, un minut, din scaunul cu rotile.
Azi mă încearcă două dezamăgiri.
Prima dezamăgire este legată de un sondaj recent făcut de institutul lui Marius Pieleanu în care, la întrebarea „Cine credeţi că este principalul vinovat pentru lipsa de prevenţie (Legat de COVID 19, n.a.)”, compatrioţii noştri au răspuns astfel: guvern 40%, diaspora 20%, populaţia 10%, preşedintele Klaus Iohannis 4% etc.
Din două una: sau eşantionul folosit de Pieleanu a fost pus la dispoziţie de aparatul de propagandă de la Cotroceni, sau poporul ăsta e un popor de imbecili. Să nu-ţi dai seama că Guvern = Iohannis şi că nimic nu mişcă în instituţiile de forţă fără binecuvântarea lui Iohannis, deci, în consecinţă, că Iohannis e, de departe, principalul vinovat pentru lipsa de măsuri eficiente de prevenţie, înseamnă cre-ti-nism!
A doua dezamăgire e, într-un fel, şi consolatoare pentru mine.
O voce proaspătă, care a rupt toate tiparele convenienţelor călduţe, este vocea de sfinx implacabil a Danei Budeanu. A Dănuţei. Cu o intonaţie permanent sub semnul sictirului, Dănuţa când vorbeşte găureşte. Îmi place discursul ei de conducător de oşti solitar, discurs cu concluzii tranşante, de sentinţă definitivă şi irevocabilă („eu, Dănuţa, vă termin pe toţi de una singură!”).
În prezent sfinxul Dănuţa se luptă cu mafia din sănătate. O cauză dreaptă, dar o luptă disproporţionată. Ea singură contra tuturor acelora! Se întreba recent, frecându-şi degetele într-un fel anume, cu subînţeles, de ce marile voci din media nu o susţin? De ce nu o preiau, nu o duc mai departe, nu o valorifică?
Asta mi-a adus aminte de propriile-mi dileme. Sigur, aportul meu de cititori şi followeri la oastea luptei pentru promovarea a ceea ce consider a fi cauza binelui este mult mai mic decât aportul Danei Budeanu. Totuşi, am şi eu, acolo, un pluton, poate o companie. De ce sunt lăsat singur cu ei in atâtea şi atâtea lupte inegale? Asta este a doua dezamăgire de care vorbeam. Lipsa de solidaritate cu cei mici a celor mari ce se declară angajaţi in aceeaşi bătălie. Partea consolatoare a acestei dezamăgiri este că de acelaşi tratament „se bucură” şi voci mult mai rezonante decât a mea, cum ar fi cea despre care am amintit mai sus. Asta nu înseamnă, însă, că aşa ar fi normal. Înseamnă, probabil, că aşa e mai comod.
Dana Budeanu a făcut în mai multe rânduri apel la marii ziarişti ai momentului, la cei liberi şi cu forţa unui trust media în spate. La Ciutacu, la Gâdea, la Tolontan. Să investigheze şi să aprofundeze pistele indicate de ea. Până acum, nimic! Nu-i însă, timpul pierdut.
Să revin însă, pentru încheiere, la neajutoratul Klaus Iohannis şi la bietul popor care-l cauţionează.
Biet popor? Doar dacă are scuza că a votat în somn. Că dormea când a ales preşedintele şi, mai recent, când s-a făcut sondajul lui Pieleanu.
Fie că e vorba de dormit sau de prostie, a cam venit momentul, zic, să se sune deşteptarea!
Aşadar, deşteaptă-te, române!
Cu toate decepţiile evocate mai sus, rămân pe baricade şi mă alătur, fără vreo pretenţie de reciprocitate, sfinxului Dănuţa. Atâta timp, evident, cât ideile noastre despre bine vor coincide.
