Pentru nobletea din sufletele noastre – despre responsabilitate

Pentru nobletea din sufletele noastre – despre responsabilitate

0 107
 
M-am întrebat ce este responsabilitatea. La fel ca ÅŸi multi dintre dumneavoastră. Am început să caut urme de responsabilitate în ceilalÅ£i. Primul lucru a fost propria mea schimbare, conÅŸtientizată târziu. Nu mai puteam să întorc spatele nedreptăţii celorlalÅ£i. Trebuia să schimb lucrurile!
 
Nu ÅŸtiam, însă, de unde să încep. Am căutat oameni curajoÅŸi, activi care doreau ÅŸi luptau pentru „altceva”. Era încă întuneric. Ici, colo câteva ecouri străbăteau până la mine. În acea beznă, undeva, departe erau câteva urme de omenie, cultură, istorie, demnitate umană.  Am început să merg. Cu fiecare pas, credinÅ£a noastră veche românească apărea în mine. Åži odată cu ea, crâmpeie din istoria ÅŸi identitatea noastră. Redescopeream zestrea culturală a poporului meu. Deveneam mai puternic pe zi ce trece. Iar distanÅ£a dintre mine ÅŸi asupritori se mărea. Ei se micÅŸorau la orizont, iar eu începeam să văd prima geană de lumină. După mult timp, simÅ£eam cum creÅŸte în mine un bine iertător. Cred că una dintre dovezile vechimii unui popor este mărimea ÅŸi calitatea bunătăţii sale. AÅŸa cum numai o pădure veche este totdeauna râvnită de tăietorii de lemne, tot aÅŸa un popor vechi este mereu invidiat ÅŸi căutat să fie ÅŸters din actualitate, ÅŸi, dacă se poate, din istorie. Dar cu toate acestea, bătrâna pădure ÅŸi vechiul popor au o mărinimie pe care distrugătorii nu o înÅ£eleg. De unde vine aceasta? Din credinţă? Din atingerea maturităţii? De la stabilirea unui contact primar cu entitatea numită Terra? Căci poate numai Terra mai este încă mărinimoasă cu neamurile distrugătoare.
 
Cea mai mare nedreptate am văzut-o asupra celor mai mici dintre noi. Cei abandonaÅ£i, cu dizabilităţi, de etnie sau deja ieÅŸiÅ£i din instituÅ£ii pentru că deveniseră majori. NevinovaÅ£i, pierduÅ£i, minÅ£iÅ£i, deposedaÅ£i de dreptul lor elementar la familie. Cel mai ordinar ÅŸantaj la adresa statului român după 2000 a fost cel prin care orfanilor români li s-a interzis dreptul la adopÅ£ie internaÅ£ională.
De ce unui stat care făcea transformări imposibile pentru a adera la Uniunea Europeană i se interzicea acest drept stipulat în legislaÅ£ia internaÅ£ională? Åži cine ÅŸi-a permis acest lucru? Printre altele, România ÅŸi-a asumat ConvenÈ›ia asupra Drepturilor Copilului, adoptată de către Adunarea Generala a NaÈ›iunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ÅŸi, respectiv, este semnatară a ConvenÅ£iei asupra protecÅ£iei copiilor ÅŸi cooperării în materia adopÅ£iei internaÅ£ionale de la Haga, din 29 mai 1993.
De asemenea, România mai este semnatară a ConvenÅ£iei europene revizuite în materia adopÅ£iei de copii – adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008, ÅŸi, respectiv, i s-a atras atenÅ£ia prin Recomandările Comitetului ONU asupra Drepturilor Copilului din 2009. Cine au fost cei care sub masca autorităţii Uniunii Europene au făcut prizonieri orfanii români instituÅ£iilor de asistenţă socială? O lecÅ£ie de istorie recentă asemănătoare celei care stipula amputarea pensiilor pentru a traversa perioada de criză, pentru ca peste câÅ£iva ani să-ÅŸi recunoască eroarea.
Desigur, suportată de bătrânii noÅŸtri ÅŸi familiile lor. Cum a fost ÅŸi încă mai este posibil să interzicem dreptul la familie prin adopÅ£ia internaÅ£ională? Iar prin acest lucru, să interzicem definitiv, de fapt, dreptul la familie orfanilor de etnie, cu dizabilităţi sau de peste 5-6 ani, cei care nu au nicio ÅŸansă să fie ceruÅ£i în adopÅ£ie naÅ£ională.
Tăcerea ÅŸi acceptarea nedreptăţii au un preÅ£ mare: sute de milioane de euro anual aruncate pe Apa Sâmbetei pentru a sechestra orfanii României. Familiile de străini ÅŸi de români nu au înÅ£eles niciodată diferenÅ£ele dintre rude de gradul al treilea, al patrulea etc., diferitele tertipuri, „cumplit meÅŸteÅŸug de tâmpenie”, cum ar fi spus Ion Creangă. Familiile s-au întors cu o rană mai adâncă la ele acasă pentru că au vrut să iubească din tot sufletul un orfan din România. Familiile de români stabiliÅ£i în străinătate nu au înÅ£eles de ce, rănite fiind, pe deasupra au mai fost ÅŸi jignite.
Li s-a transmis, în martie 2011, de către o anume baroneasă că ei: „au emigrat pentru a-ÅŸi asigura supravieÅ£uirea economică, ceea ce înseamnă că nu obÅ£in joburi foarte bine plătite astfel încât să poată să-i întreÅ£ină pe copii”.
Familiilor de profesori, cercetători, oameni de afaceri, tuturor acestor români care de zeci de ani susÅ£in financiar România li s-a transmis că sunt prea săraci să adopte din Å£ara lor. Oameni mici, cu sufletul otrăvit, au dorit să ne facă să ne uităm unii pe alÅ£ii. AÅŸa cum alÅ£ii, altădată, ne-au împărÅ£it de-o parte ÅŸi de alta a râurilor româneÅŸti ÅŸi au vrut să ne facă istorii ÅŸi limbi separate…
Până de curând nu înÅ£elegeam de unde vine responsabilitatea. Un prieten mi-a spus că în cele mai grele momente numai caracterele puternice pot să prevadă soluÅ£ii. Åži vine întrebarea morometiană: pe ce se bazează caracterele puternice? Ce anume le dă forÅ£a de a croi o altfel de cale, lor ÅŸi celorlalÅ£i? Sau de a păstra calea dreaptă, cea plină de responsabilitate, împotrivindu-se nedreptăţilor?
ConstelaÅ£ia sub care se nasc caracterele puternice cred că aparÅ£ine pe deplin culturii.  Cultura, un set străvechi de instrumente tehnice, un computer antic care se activează atunci când ajungem să simÅ£im suferinÅ£a după noi înÅŸine.
Într-o frumoasă lecÅ£ie despre cultura ÅŸi identitate românească, Patriarhul Teoctist spunea referindu-se la vizita Papei Ioan Paul al II-lea din 7-9 mai 1999:  „Nu putem uita apoi că [Papa Ioan Paul al II-lea] ne-a clarificat adevărul încreÅŸtinării noastre, ceea ce avem noi mai scump din moÅŸi strămoÅŸi, reconfirmând acum, pentru prima dată în istorie, cu prilejul vizitei sale la noi, că suntem creÅŸtini prin predica Sf. Apostol Andrei. Adevăr mare ÅŸi sfânt ne-a lăsat nouă acest mare părinte al Romei, Papa Ioan Paul al II-lea! Acest adevăr să-l păstrăm ca pe un testament totdeauna viu ÅŸi lucrător de acum înainte în istoria noastră".
 
Joi 17 ianuarie 2013 AsociaÅ£ia Catharsis BraÅŸov a împlinit 17 ani. Aici, într-unul dintre cele mai frumoase oraÅŸe ale României, BraÅŸovul, cele trei lecÅ£ii despre credinţă, familie ÅŸi cultură se Å£in în „sesiuni interactive”, cu dăruire ÅŸi splendoare. MulÅ£i tineri ajung aici urmându-ÅŸi propria chemare ÅŸi devin voluntari căutând Binele, Adevărul ÅŸi Frumosul.
Caracterele puternice de mâine înÅ£eleg astăzi că niciun meci nu este nici pierdut, nici câÅŸtigat înainte de a fi jucat.
La multi ÅŸi frumoÅŸi ani, Catharsis!
 
Åžtefan Caraiman
 

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.