Pe cand O STATUIE, SIMBOL NAŢIONAL la Brasov?

Pe cand O STATUIE, SIMBOL NAŢIONAL la Brasov?

0 1091
Se împlinesc in luna noiembrie 2015, exact 140 de ani de la inaugurarea unei statui simbol in Capitala ţării, socotit monument de referinţă pentru simţirea patriotică a românilor, începând, evident, cu locuitorii Bucureştiului.
În prezenţa Regelui Carol I, ctitorul României moderne, a membrilor Guvernului său  şi a întregului corp diplomatic si mai ale a mii de bucuresteni la 8 noiembrie 1874 a fost dezvelită prima statuie ridicată şi dedicată unui mare simbol naţional. De ce nu si la Brasov?
Vorbim, desigur, despre celebra statuie ecvestră a domnitorului Mihai Viteazul, cel care în documentele oficiale de-acum mai bine de patru secole s-a intitulat Domn al celor trei provincii istorice româneşti, a căror vremelnică unificare a izbăvit-o în anul 1600. De la fastuoasa inaugurare – amplificata de o impresionantă paradă de onoare şi salve de artilerie – şi până la Marea Unire din 1918, nu a existat moment de istorie  care să nu fi fost marcat de îsufleţite adunări populare, desfăşurate în jurul monumentului neuitatului erou.
Şi tot aici aveau loc festivităţile şi parada militară dedicate Zilei Naţionale, sărbătorită la 10 Mai.        
Între cei care au ţinut să-i depună la picioare gloriosului voievod întreaga recunoştinţă pentru faptele sale unificatoare a fost şi celebrul Badea Cârţan. Taranul carturar care, pornind din Cârţa, comuna natală din Ţara Făgăraşului, trecea Carpaţii prin Vama Cucului (azi, drumul Transfăgărăşan), ducea  cărţi româneşti în Ardealul vremelnic despărţit de ţară. Este vorba de acelaşi cunoscut ţăran patriot, ce se socotea coborâtor din Decebal, rămas în nemurire printr-un gest istoric: a parcurs pe jos drumul până la Roma, cetatea eternă a latinităţii, pentru a îngenunchia  lângă soclul faimoasei Columna lui Traian.La fel ca odinioară, într-o dimineaţă de iarnă aspră a anului 1895, cărturarul ţăran Badea Cârţan, învelit în celebra sarică mioritică, a fost din nou „descoperit” de jurnalişti, dormind fericit, cu tricolorul în braţe, de data asta la picioarele Statuii neuitatului Voievod unificator!
   Monumentul dedicat domnitorului Mihai Viteazul are, în mod sigur, cea mai interesantă „istorie” înainte de a fi aşezat acolo unde este şi astăzi, iar „povestea” sa n-ar trebui să lipsească din cunoştinţele oricărui ghid turistic ce prezintă Bucureştiul de azi. Acest simbol a fost dorit încă de revoluţionarii de la 1848, dar abia 25 de ani mai târziu Consiliul Comunal Bucureşti a hotărât ridicarea unei statui ecvestre dedicate lui Mihai Bravu. La început locul a fost ales în fosta Grădină a Episcopiei, dar acolo avea să se construiască mai târziu Ateneul Român. Alte locaţii nominalizate erau în actualul Parc Kisseleff, apoi chiar în preajma Mănăstirii Mihai Vodă, pe o esplanadă ce urma a fi amenajată special, unde să fie adus şi Capul Voievodului, păstrat la Mănăstirea Dealu. Nici Piaţa Teatrului Naţional, de pe Calea Victoriei, nu a lipsit între propuneri, dar locul a fost găsit nepotrivit lângă o clădire de „distracţii”. În faţa Palatului Regal, în Piaţa unde a fost ridicată mult mai târziu Statuia lui Carol I, monumentul părea prea mic pentru un spaţiu atât de larg, iar pe Dealul Spirii, în amintirea eroilor pompieri din neuitatul 13 Septembrie 1848, alegerea părea oarecum periferică.
          Ca să pună capăt „gâlcevilor” edilitare, Consiliul de Miniştri hotărăşte la 9 martie 1874 amplasarea monumentului în faţa Academiei Române, respectabila instituţie funcţionând atunci în Palatul Universităţii, nu demult inaugurat. Locul ales nu era unul oarecare, soclul aflându-se chiar pe locul unde fusese altarul Mănăstirii Sf.Treime, ridicată pe la mijloc de veac XVI. Sarcina realizării i-a fost încredinţată sculptorului francez Carrier-Belleuse, cel care realizase în Franţa statuia ecvestră a Ioanei d’Arc. Nu tocmai fericită alegerea. Cum monumentul stătea de câteva luni acoperit cu o pânză groasă, inventivii bucureşteni au început si atunci să ţeasă legende dintre cele mai neaşteptate.  Ce-i nemulţumea pe locuitorii Capitalei era lipsa de „grandoare” a monumentului. Ei şi-ar fi dorit ca Bravul Mihai să stea călare pe un armăsar de două ori mai mare, bănuind că sculptorul francez nu a făcut altceva decât să copieze „poneiul” pe care călărea în eternitate, la Paris, Ioana d’Arc. Mergând mai departe cu… scenarita, scriitorul M.T.Carada lansa suspiciunea că de fapt însăşi statuia ar fi, ca model, aproape de cea a eroinei franceze, căreia i s-a pus în mâna stângă o secure, schimbându-i-se doar capul cu cel al măreţului voievod. Ofensa (nedovedită!) a fost socotită profundă, căci se ştie, ucigaşii Viteazului, cei care i-au retezat capul, fuseseră oamenii generalului Basta şi ai ofiţerului imperial Szekely Mihaly.          
Un sâmbure (mare!) de indoiala exista însă, dar se referea la textul dăltuit pe soclul statuii. Acesta contrazicea flagrant atât adevărul istoric, cât şi neuitata rostire a Viteazului ce s-a declarat la Alba Iulia: „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei.” Când după şapte luni, poporul Bucureştiului, cum ar zice doctorul Oprescu, a smuls „zăbălăul” (pânza) ce ascundea privirilor contraversata statuie, au citit cu uimire şi indignare: „Mihai Voievod, Domn al Ţării Româneşti, Domn al Moldovei, Domnesc Locţiitor şi căpitan general al Principatului Ardealului”. Cine nu vroia, oare, să se scrie pe soclu adevărul aşa cum a fost, scoborându-l pe Viteaz la nivel de „căpitan” al Ardealului ?        
Evident, primii „indispuşi” trebuie să fi fost diplomaţii Turciei, încă Putere „suzerană”, căci abia peste cinci ani avea să se împlinească Războiul de Independenţă de la 1877, când două tunuri turceşti, aduse de armata română după cucerirea Griviţei, au fost aşezate de-a stânga şi de-a dreapta statuii! Patru decenii mai târziu, la 6 ianuarie 1917, Osman Nizami Paşa, ce ocupase Bucureştii alături de trupele feldmareşalului Von Mackensen, a ridicat degrabă trofeele de la Griviţa, trimiţându-le la Istanbul, ca o minoră compensaţie…
Dar cel mai mult împotriva inscripţiei ce urma să individualizeze Monumentul s-a arătat a fi Austro-Ungaria, care nu a acceptat niciodată realitatea că Ardealul, preponderent românesc etnic şi demografic, şi-a păstrat întotdeauna mandria de principat autonom,la fel ca si Moldova si Muntenia! Şi cum Guvernul tânărului Principe Carol I se afla în tratative cu Austro-Ungaria pentru încheierea primului Acord comercial internaţional al Statului Român (ce urma a se încheia peste voinţa suzeranităţii Turciei), cu atât mai mult susceptibilităţile habsburgice nu trebuiau zgândărite.Cel mai mult, în bicefalul imperiu, se „băşica” orgoliul ungurilor, căci pentru ei Ardealul nu putea fi altceva decât un principat „anexă”, iar statuia Viteazului Mihai îi irita cu atât mai mult, pentru că el reuşise să împlinească hotarele Daciei, încă la începutul secolului XVI. Adică pe vremea când Ungaria nici dupa aproape un veac nu ieşise de sub statutul de paşalâc turcesc, după umilitoarea înfrângere de la Mohacs. Dar şi după îndelung amânata inaugurare, monumentul dedicat lui Mihai Viteazul – în ciuda puternicului sentiment popular de cinstire afecuoasă acordat chipului de bronz al voievodului – controversele în jurul statuii nu au încetat. În 1880, cu prilejul instalării statuii lui Ion Heliade Rădulescu, din nou i s-a căutat o locaţie mai impozantă, încercare repetată şi la 1885, când a fost inaugurată, alături, statuia lui Gheorghe Lazăr.Societatea Astra a cerut chiar, în martie 1933, ca statuia să fie mutată la Alba Iulia, unde i-ar fi mai potrivit locul, decât într-o Capitală unde expansiunea oraşului i-ar diminua merituoasa cinstire. Dar Mihai a rămas neclintit pe locul unde se aflase, în secolul XVI, pristolul bisericii mănăstireşti Sf. Treime. Deşi Piaţa Universităţii  a mai fost reamenajată  şi cu prilejul amplasării statuii lui Spiru Haret, toate cele trei statui s-au reamplasat, cum era firesc, în funcţie de monumentul principal al Pieţei Universităţii dedicat eroului naţional Mihai Viteazul.Nici primarul de azi ,desi a „demontat” statuile din Piata pentru amenajarea parcarii subterane,nu s-a atins de „locatia” Viteazului,care acum arata si mai bine …Este tot acolo unde, în noiembrie 1918, Regele şi familia regală, însoţită de generalul Berthelot, se întorcea triumfătoare la Bucureşti, parcurgând călare drumul din locul ales pentru a se ridica Arcul de Triumf al Marii Uniri, până la Statuia-simbol a celui care reuşise să adune pentru prima dată provinciile româneşti sub aceeaşi coroană, în anul de graţie 1600. Si care ar innobila cu adevarat centrul Brasovului ,asezat in locul cel mai potrivit intr-un oras ,la randul lui constituind un simbol romanesc!

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.