“Or, ștabul român nu știe d-astea”!
Răspunsul lui Horodniceanu (plin de greșeli gramaticale) la justificata reacție de silă și indignare a publicului suferă de același beteșug de caracter care l-a băgat pe Horodniceanu în belea din capul locului: nu știe să-și ceară scuze.
Fiindcă, odată ce mizeria a ieșit în public, discuția nu mai este dacă poliția te-a oprit pe bune sau la oha, ci despre oprobriul pe care tu îl arunci asupra colegilor, asupra procurorilor, magistraților și, în sens mai larg, asupra Justiției.
Că, atunci când te-a oprit poliția, tu nu ai zis, ”dom polițist, ai milă, sunt un biet român năcăjit într-un BMW X5 de 300 de cai, măcinat de adânci probleme personale”, ci ai zis ”sunt procuror, vă sparg pe toți”.
Bine, hai să zicem, că te-a oprit la mișto, din pur viciu al polițistului rural (viciu care este real, mie mi-a luat carnetul singurul polițist român din singura comună cu populație majoritar românească din Harghita, numită Românești, tocmai de ziua Ungariei, numai fiindcă mergeam ziua cu luminile de ceață aprinse și aveam numere de București), dar tocmai fiindcă ești procuror, când te-a lovit năpasta, taci mâlc, strângi probe și când ajungi acasă faci reclamație, că știi cum s-o faci, fiindcă ai studii juridice.
Or, ăsta, prin discursul lui de un grofism dezgustător, a înfundat și mai mult procurărimea și justiția română în rahat. D-aia, prima lui reacție trebuia să fie, unu, recunoașterea faptei, adică, da, am fost un nesimțit arogant care a comis infracțiunea de ultraj prin intimidarea polițiștilor aflați în misiune; și doi, pocăirea, adică, dom’le, mi-a luat Dumnezeu mințile și am greșit, iar în greșeala mea am tras după mine și reputația (atâta câtă mai e) colegilor mei din magistratură și justiție.
Trei: implori iertare. Asta, a treia, este cea mai grea, dar singura care face bine la un scandal public și, în general, face bine la orice.
Or, ștabul român nu știe d-astea.
Crescut și educat în spiritul șefismului comunisto-securist, unde lingi în sus, defechezi în jos și șuntezi pe laterale, Horodniceanu nu are cererea de scuze înscrisă în cursul scurt al magistratului modern, acela scos de ciuf de la coada vacii și urcat brusc la nori ca să vegheze asupra destinelor omenești.
Nu are nici bărbăția suficientă și necesară pentru a se lua la trântă cu adversitățile vieții doar prin puterea sa de om în toată firea, ci dimpotrivă, scoate funcția la înaintare, ceea ce este logic pentru el, că funcția l-a făcut om, și nu invers. Așa e în lumea horodnicenilor.
Altfel, publicul nici n-ar trebui să știe de existența unui procuror pe nume Horodniceanu.
Tot ce vrea publicul este să vadă că acolo unde ieri era un interlop, azi crește o floare.
Dar cine poate fi acela care a deletat interlopul și a plantat această gingașă narcisă?
Cin’ să fie? Un om.
Dar cum îl cheamă? Horodniceanu, cumva?
Nuuu, nu ăla. Ăla e procuror, nu om.
Autor: Călin-Liviu Georgescu
Sursa: facebook.com
