Offf… apusul vieții este dureros…!
Am ajuns la adresă şi am apăsat pe claxon. Nimeni nu a ieşit din casă, aşa că am mai claxonat încă o dată. Pentru că avea să fie ultima cursă din tura mea m-am decis să mă dau jos din maşină şi să mă duc la uşa de la intrare. Am bătut la uşă, iar din interior s-a auzit o voce plăpândă: Imediat vin… Puteam auzi cum ceva este târât pe podea. După o pauză de câteva minute s-a deschis uşa. O bătrânică de aproape 90 de ani, mică de statură stătea în faţa mea. Lângă ea era un geamantan mare, pe care abia îl putea duce. Mi-am aruncat o privire în casă, iar locuinţa părea că nu mai este locuită de ani de zile. Toate obiectele din casă erau acoperite cu cearşafuri albe şi nu erau ceasuri sau tablouri pe pereţi.
Îmi puteţi duce valiza la maşină?, m-a întrebat doamna. I-am dus-o imediat apoi m-am întors să o conduc de braţ până la portiera maşinii. Mi-a mulţumit pentru bunătatea de care dădeam dovadă, iar eu i-am răspuns că îmi face plăcere. Mă port cu oamenii aşa cum mi-aş dori ca mama mea să fie tratată de cei din jurul ei, am continuat.
Când am urcat în maşină mi-a dat o adresă, iar apoi m-a întrebat: Putem să mergem prin centrul oraşului?
I-am răspuns că ruta aceea nu este cea mai scurtă, în replică ea mi-a spus: Nu mă grăbesc… Mă duc să mă internez într-un azil de bătrâni… Nu mai am pe nimeni…
M-am uitat la ea în oglinda retrovizoare şi i-am putut vedea ochii înlăcrimaţi. Apoi, din instinct am oprit ceasul şi am pornit în ultima călătorie a vieţii.
Bătrânica m-a dus în cartierul în care a locuit pentru prima dată alături de soţul ei, apoi am oprit în faţa unui restaurant mare, povestindu-mi că acolo obişnuia să meargă să danseze.
Câteodată mă ruga să opresc în faţa unei clădiri în timp ce ea stătea şi se uita nostalgică la ea, din întunericul care ne înconjura.
Când prima rază de soare a apărut pe cer am ajuns în faţa porţii azilului de bătrâni. Ne-au întâmpinat două doamne îmbrăcate în halate albe, care imediat i-au adus un cărucior cu rotile în care au aşezat-o. Cred că o aşteptau.
Cât vă datorez?, m-a întrebat bătrânica. Nimic, i-am răspuns. Ei, trebuie să îţi câştigi si tu existenţa din ceva, a insistat. Pentru asta sunt restul clienţilor, i-am spus. Fără să mă gândesc, m-am aplecat şi i-am dat o îmbrăţişare. Ea, la rândul ei m-a strâns atât de tare în braţe, de parcă nu ar mai fi vrut să îmi dea drumul.
Apoi, asistentele au luat-o şi au dus-o înăuntru. Nu am mai luat niciun client până la finalul turei. Am condus fără să ştiu unde merg şi abia dacă am putut scoate vreun cuvânt.
Offf… apusul vieții este dureros…
Nick Precup (Grup Minte Pozitivă)
Sursa: facebook.com
