NOUA NORMALITATE, NEO-MARXISMUL ȘI MAREA RESETARE (2)

FALSELE OBIECTIVE ȘI INSTRUMENTELE PERVERSE ALE MARII RESETĂRI: ANTI-CORUPȚIA, „DREPTURILE” LGBTQ, ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ, PANDEMIA COVID 19

1. Obsesia anti-corupției. Corupția a fost (și rămâne) o plagă gravă pretutindeni, mai ales pe fondul tranziției, cu impact atât la nivel național cât și la nivel universal, de la starea de război rece la cea de pace rece, care a avut loc în deceniul 1990. Asemenea schimbări au fost totdeauna asociate cu fenomenul îmbogățirii ilegitime și cu diverse forme ale acumulării primitive de capital.
În atari circumstanțe combaterea corupției trebuia să fie o țintă importantă a politicilor guvernamentale. Eradicarea corupției s-a schimbat, însă, din obiectiv în mijloc; și anume în mijloc pentru înlăturarea tuturor entităților care s-ar fi putut opune „noii normalități” – partide și lideri politici, capitaliști autohtoni, instituții academice, sindicate, organizații de cult cu rădăcini naționale, comandanți militari și forțe armate naționale, organe de presă independente, formatori de opinie din toate sectoarele de activitate etc.
Acestei schimbări i-au căzut victimă inclusiv cei care anterior se pronunțaseră cu sinceritate împotriva corupției și corupților, implicându-se efectiv în luptă. (Eu însumi m-am numărat printre aceștia.) Din perspectiva revoluției neo-marxiste, ca factor dizolvant al coeziunii sociale, corupția trebuia, de fapt, menținută; în timp ce marii corupți s-au dovedit a fi adevărați atleți ai „Marii resetări”.
Astfel, „Marea resetare” a inclus, ca primă linie de acțiune, politizarea luptei împotriva corupției prin eforturile unei triade formate din justiție (cu accent pe unitățile parchetului), serviciile secrete (interne și externe, care au lucrat inclusiv prin ong-urile militante create de ele sau sub supravegherea lor) și presa aservită.
Scopul acestei etape a fost acela de a lăsa națiunile fără conducători apți a le apăra identitatea și interesele, precum și de a face din jocul democratic un simplu ritual fără credință, o formă fără fond. Strategia aplicată a fost inspirată de observația biblică: „bate păstorul și se va risipi turma!”.

2. Obsesia drepturilor LGTBQ. Tratamentul la care nu doar regimurile politice autoritare i-au supus în trecut pe membrii minorităților sexuale a fost reprobabil. În cel mai bun caz, aceștia au fost supuși umilirii publice, iar în cel mai rău au fost trimiși în închisori, dacă nu chiar exterminați. O asemenea excludere aproape sistematică trebuia să înceteze. De aceea, dezincriminarea practicării consensuale și neostentative a unor raporturi sexuale diferite de cele firești (raporturile firești fiind cele care asigurau perpetuarea speciei) a fost o decizie corectă a puterii de stat (pentru care și eu am militat). Ceea ce nu putea și nu trebuia să împiedice continuarea dezbaterii pe teren moral, în care fiecare, și în special biserica, era liber să se implice în exercitarea dreptului la opinie și la credință religioasă. Context în care s-ar fi putut spune și că primul îndreptățit a arunca piatra este cel care nu a păcătuit niciodată. De asemenea, nimic nu se opunea legiferării uniunilor civile, în așa fel încât relațiilor juridice dintre persoane de același sex, care nu afectau ordinea publică, să li se ofere claritate, stabilitate și predictibilitate.
În contextul „Marii resetări” agenda LGBTQ este, însă, cu totul alta. Nu mai este vorba despre toleranță, respectul diversității sau împotrivirea față de dictatura majorității, ci despre instaurarea unei adevărate dictaturi a minorității care să asigure proletarizarea identitară a întregii societăți, adică lipsirea omului de orice element de diferențiere, de orice identitate cu excepția celei care ține de funcțiile biologice vitale.
Până la înlocuirea completă cu roboții propriu ziși, lipsiți de conștiința de sine, omul ar trebui să fie astfel un robot viu, cu o conștiință de sine redusă la dimensiunea supraviețuirii exclusiv la nivel individual în ordinea exclusiv materială. Aici nu mai este vorba despre diversitate, ci despre negarea diversității, despre ștergerea oricăror diferențe; inclusiv și în primul rând cele decurgând obiectiv din legile naturii.
Spre deosebire de marxism, care unise materialismul lui Feuerbach cu dialectica lui Hegel, în încercarea de a pune în centrul filosofiei natura și omul, parte intrinsecă a acesteia, ca fundament al devenirii istorice, neo-marxiștii scot omul din ecuație prin confiscarea conștiinței lui. Depărtându-se chiar de materialismul german pre-marxist, ca și de marxismul care l-a valorificat, ei încearcă să anihileze esența socială a omului și să înlocuiască transformarea de sine a acestuia prin interacțiunea lui liberă cu natura, cu reducerea lui la dimensiunea biologică într-o lume desocializată a comunicării virtuale, supusă controlului unei puteri oligarhice oculte, prin manipularea mediatică a convingerilor și nevoilor sale primare. Ceea ce mai rămâne din marxism (și din materialismul antropologic al lui Ludwig Feuerbach) este doar concepția despre religie ca o înstrăinare a omului de el însuși; de unde și ateismul militant al promotorilor neo-marxismului.
Dacă, potrivit concepției leniniste, dictatura proletariatului trebuia să oblige capitaliștii a-și preda capitalul și a se transforma în proletari, potrivit concepției neo-marxiste care orientează „Marea resetare”, dictatura comunității mondiale a LGTBQ trebuie să îi oblige pe oameni să își predea reperele conștiinței, prin raportare la care, în cadrul „vechii normalități”, se defineau familia, proprietatea, patrimoniul, națiunea, statul, ordinea publică etc.   

3. Obsesia încălzirii globale și a economiei verzi. Încălzirea globală este un fenomen ciclic. Ghețarii se topesc într-un loc pentru a se forma în altul. Perioadelor de creștere a temperaturii în mediul înconjurător le urmează perioade de scădere a temperaturii, astfel încât pe termen lung media se menține constantă.
Este adevărat că prin voluntarismul, lăcomia și iresponsabilitatea lui, omul a stricat echilibrele naturale. Acest derapaj se cere controlat. De aici și până la „revoluția verde”, ca dimensiune a „Marii resetări” este, însă, o uriașă diferență.
„Încălzirea globală” a devenit alibiul unei schimbări esențiale în plan economic, cu impact în plan social, atât în ceea ce privește modul de viață al individului, cât și relațiile dintre indivizi. Sectoare economice întregi vor fi lichidate, cu șomajul aferent, dar și cu distanțarea socială a celor care lucrau acolo, astfel încât asocierile de interese și revendicările colective să nu mai poată avea loc.
Transformările nu se reduc la sistemele de producere a energiei și profilarea producției industriale. Ele vor afecta, în mod inevitabil, agricultura și industria alimentară; iar pe atare cale viața privată cotidiană a oamenilor. Cum alimentele ecologice, în sens clasic, nu pot satisface nevoile populației lumii, la dimensiunile actuale ale acesteia, vor trebui acceptate două consecințe. Pe de o parte, limitarea și uniformizarea consumului. Ceea ce nu va privi doar alimentația, ci și toate bunurile de necesitate obișnuită. Primele semne de revenire la penuria din fostele magazine (alimentare și nu numai) ale comunismului real se fac deja simțite; cel puțin pentru cei cu sensibilitate ridicată a percepției. Pe de altă parte, se va apela nu doar la alimentele manipulate genetic, ci, de-a dreptul, la alimente sintetice. Ceea ce va fi imposibil să nu afecteze sănătatea oamenilor și durata lor de viață. Astfel vor, desigur, adepții „noii normalități” să refacă echilibrul între durata vieții și durata aportului productiv.
Vor accepta oamenii așa ceva? De astă dată instrumentul nu este politic, ci psihologic. Teama de efectele încălzirii globale, care ne este indusă zilnic, prin toate mijloacele de comunicare în masă (de la presa care nu mai este independentă, ci mijloc de propagandă, la internet) va face ca măsuri până mai ieri inacceptabile, de mâine să ne pară inevitabile.

4. Obsesia virusului ucigaș. Este vorba despre același factor „teamă” la care s-a recurs și se recurge prin politizarea pandemiei Covid 19. Virusul există, fără îndoială (îndoiala privește doar originea sa și felul în care s-a răspândit în lume) și face ravagii… la nivelul a circa 1%  (sic!) din populația celor infectați. Odată declarată pandemia, anumite măsuri speciale trebuie luate.
De aici și până la declanșarea terorii de stat este o distanță de ani lumină; sau, mai bine spus, de ani întuneric. Apare din ce în ce mai clar că restrângerea drepturilor și libertăților individuale sub pretextul luptei împotriva unei viroze, viroză departe de a egala gravitatea altor molime similare din trecut, este nu doar inadecvată sau disproporționată, ci și ireversibilă.
Că avem de a face cu o tactică a „Marii resetări” se observă și din aceea că liderii politici, în trecut, pe bună dreptate, preocupați să mențină calmul și optimismul unei populații aflate sub amenințări reale, acum amplifică panica prin toate mijloacele. Or, teama și panica întunecă gândirea și slăbesc discernământul.
Așa se explică de ce, poate, pentru prima oară în istorie, un număr uriaș de oameni cere statului, puterii politice, să îi retragă drepturile fundamentale. Acestea nu sunt abolite prin teroare directă exercitată de puterea publică asupra societății, ci prin teroarea mediată de un agent patogen din afara comunității umane.
Adițional, respectiva teroare are și „meritul” de a scinda societatea, între adepții libertății și fanaticii supunerii, fiecare tratându-l pe celălalt ca incult, necivilizat, idiot. Dacă diferența între genuri (sexe) a fost desființată, s-a născut diferența, nu între „bolnavi” și „sănătoși”, care încă ar avea sens, ci aceea între „vaccinați” și „nevaccinați”, pentru mulți vaccinul fiind acceptat nu în speranța sănătății sau a prelungirii vieții, ci în aceea, dovedită a fi iluzorie, de a recupera câte ceva din libertatea pierdută.
Într-o bună zi, pandemia se va sfârși. Regimul opresiv și lipsirea de libertăți civile impuse în numele ei vor continua; dar atunci lanțurile vor fi fost deja prea strâns legate pentru ca opoziția să mai fie eficientă, dacă nu cumva oamenii se vor fi obișnuit cu „noua normalitate”. Or, persoanele fără drepturi cetățenești nu mai sunt cetățeni și acolo unde nu există cetățeni nu mai există cetate.

REVOLUȚIA ESTE MONDIALĂ
Să încheiem prin a observa că toate cele descrise aici nu se limitează la România, la UE sau chiar la lumea euro-atlantică. Avem de a face cu un proces ce se desfășoară la scară mondială.
Cu vreo două decenii în urmă, la finele secolului al XX-lea, se vorbea cu speranță despre o posibilă și chiar necesară guvernare mondială democratică. Guvernarea mondială care se profilează astăzi este una oligarhică.
În realitate, „noua normalitate” este menită a face mai sigură și mai confortabilă „vechea normalitate” a capitalului globalizat și a proprietarilor acestuia.
Scăpată de o vreme de sub orice control democratic, tradițional exercitat de statele națiune, oligarhia corporatistă a încercat să își mențină și consolideze bunăstarea controlând acum ea felul în care conducătorii politici naționali (și, uneori, cei transnaționali) își concep și aplică agenda menită a menține un minim calm social și anumite echilibre economico-sociale. În acest scop au fost create adevărate „state subterane” (în România, ca și în SUA, de pildă) ca puteri politice oculte, active la nivel național, prin intermediul cărora, oculta mondială își transmitea ordinele către conducerile oficiale ale statelor supraterane (care acționează la vedere).
Acest sistem a scăpat, însă, de sub control și mecanismul folosit până acum s-a gripat. Statul a încetat a mai fi armura politică a demosului (poporului) pentru a deveni arma corporatismului altădată supravegheat și civilizat de el, dar acum ajuns putere suprastatală, împotriva demosului. Astfel democrația a intrat în moarte clinică.
Capitalismul neo-liberal și neo-conservator aveau nevoie de o reformă aptă a menține omenirea într-un sistem de organizare democrată. În locul ei, oligarhia mondială a găsit soluția „marii revoluții neo-marxiste”, cea a globalismului cultural dogmatic, care, spre a le garanta corporatiștilor, loviți și împuținați de criză, bogății și mai mari și o existență și mai fericită, trebuia să împingă popoarele spre o „nouă normalitate” pe calea unei „mari resetări”.

Ce se poate face pentru a ne împotrivi acestui curs al lucrurilor?
Cum ne putem opune acestei revoluții mondiale, de un tragism egal, dacă nu mai mare, cu cel al revoluției bolșevice?
Deocamdată este greu de făcut un plan detaliat. Ceea ce se poate face este, pentru moment, să devoalăm fenomenul, să punem în lumină realitatea, să găsim copilul care să strige că „regele este gol”. Astfel vom fi în stare să definim corect problema, iar definirea corectă a problemei este primul pas către soluționarea ei corectă.
Este ceea ce am încercat să fac prin textul de față, inclusiv în speranța că alții vor fi astfel încurajați la exerciții similare. Înainte de a ne recupera libertatea pierdută și spre a o recupera, trebuie să recuperăm adevărul.
Să aflăm adevărul și prin el să fim liberi!
Autor: dr. Adrian Severin
Sursa: Solid News

Share on Facebook

Tweet

Follow us