Legionarii și comuniștii

Iată un subiect asupra căruia s-ar fi cuvenit să avem cel puţin un raft de cărţi. Nu avem nici una. Avem în schimb două idei care circulă destul de mult pentru a ne obliga să le luăm în seamă. Prima, cum că, pe plan politic, în evantaiul de ideologii politice ale acestui veac, comuniştii şi legionarii au pus între ei distanţa cea mai mare, diferenţa principială cea mai greu de conciliat, prăpastia cea mai adâncă.
A doua idee, mai populară şi mai superficială – dar care poate invoca în favoarea ei „metoda” intuitivă la care au recurs cei ce o împărtăşesc, ar fi că lucrul cel mai uşor este să te faci din legionar comunist (cum s-ar fi întâmplat cu unii legionari după 23 august 1944), sau din comunist legionar (sens urmat de multe persoane, tineret îndeosebi, după 22 decembrie 1989). Vorba cântecului: Căpitane, nu fi trist, Garda merge înainte Cu partidul Comunist!…
Ca unul care, în mai multe rânduri, am încercat să trec dincolo de portretul robot al legionarismului imaginat de literatura oficială şi înregimentată, căutând urmele adevărului, atât cât mai poate fi el reconstituit, mă simt dator să particip la o discuţie pe acest subiect – o comparaţie între legionari şi comunişti – precizând câteva din punctele de reper care ar putea să-i dea discuţiei propuse profunzimea şi complexitatea dorită.
Firește aceste repere nu sunt altceva decât punctele sau momentele în care legionarii şi comuniştii se aseamănă ori se deosebesc mai mult.
Conform uzanţelor, voi începe prin a identifica câteva asemănări. Fac în acest sens următoarele „propuneri”:
a) şi unii şi alţii, au în programul lor, în discursul lor, ideea de lume nouă, de om nou, ideea de revoluţie, de radicală schimbare, din temelii, a societăţii româneşti (omeneşti, la comunişti), schimbare reclamată de starea de decădere generală a societăţii;
b) unul din defectele majore ale lumii care nu merită să supravieţuiască este exploatarea omului de către om, de neconceput şi de netolerat atât pentru legionari, cât şi pentru comunişti;
c) eliminând exploatarea, vor dispărea şi efectele ei: sărăcia celor mulţi şi parazitismul în lux şi bogăţie al unei oligarhii corupte şi venale.
Asemănări s-ar putea să mai fie câteva, fie teoretice, fie practice (cum ar fi încrederea în efectul pe plan moral, educativ, al taberelor de muncă voluntară în interes obştesc), dar cele de mai sus sunt deja suficiente pentru a înţelege de unde, din ce s-a putut naşte sentimentul că cele două partide (ideologii) fac figură aparte faţă de celelalte partide, tradiţionale, „clasice”. Aici ar intra şi împrejurarea că ambele mişcări s-au confruntat cu perioade de timp în care au fost obligate să activeze în ilegalitate, în conspirativitate. Ele au produs aşadar un efect de respingere din partea clasei politice, a partidelor politice clasice.
Ajunşi la putere, comuniştii vor desfiinţa celelalte partide şi vor proclama superioritatea sistemului politic întemeiat pe partidul unic. Legionarii la rândul lor, au fost cei mai îndârjiţi şi mai demolatori critici ai politicianismului ca stare în care decade aproape inevitabil democraţia.
În ce priveşte deosebirile, mult mai numeroase şi mai importante, mai definitorii, iată câteva:
1) Mişcarea Legionară este o idee şi o construcţie politică imaginată şi realizată în România, de români şi pentru români, născută din sentimentul primejdiei în care se află naţiunea, neamul românesc, această primejdie venind dinspre ideea (şi lumea) comunistă, bolşevică, învingătoare în Rusia vecină şi ameninţând să se reverse şi asupra României, conform unei strategii imperialiste la scară planetară pe care ideologii comunismului nici măcar nu se osteneau s-o ascundă, ci o declarau, o recunoşteau deschis, ca iminentă şi legitimă revoluţie a internaţionalismului proletar. Dacă ideea internaţionalismului proletar este azi definitiv compromisă şi înmormântată, ideea legionară, dimpotrivă, parcă tinde să „acapareze” tot mai multe teritorii spirituale noi, încetând să fie o ideologie imaginată numai „pentru români”. Ea este descoperită cu interes de grupuri tot mai semnificative de polonezi, italieni, spanioli, englezi, irlandezi etc.

2) O diferenţă esenţială, pe plan teoretic, între legionari şi comunişti, o evidenţiază atitudinea lor faţă de idealul de „egalitate”. În vreme ce comuniştii afirmă, cu demagogie sau inconştienţă, că vor să instituie egalitatea deplină între oameni pe pământ, legionarii, fundamental lucizi, recunosc că egalitatea este o himeră, că încercarea de a o institui înseamnă să supui nedreptăţii şi silniciei o mulțime de oameni, deoarece inegalitatea este o fatalitate, este naturală, lăsată de la Dumnezeu.
În vreme ce comuniştii vor proclama egalitatea, dar în practică vor considera că unii „sunt mai egali decât ceilalţi” instituind astfel faimoasa „burghezie roşie”, legionarii vor recunoaşte că este imposibil să construieşti o lume, o societate pe principiul egalităţii: „nimic nu este mai nedrept decât să institui egalitatea între oameni care e lăsat de la Dumnezeu să se nască inegal dotaţi pentru viaţă”, afirmase Aristotel în urmă cu mai bine de 2300 de ani.
Pentru legionari, existenţa unei elite este inevitabilă, iar singura problemă care se pune propriu-zis este ca această elită să se constituie pe anumite criterii şi principii moral acceptabile, riguros păzite, cum ar fi capacitatea de jertfă, de sacrificiu, onestitatea, competenţa şi altele. Pentru legionari a fost o problemă dintre cele mai importante felul, corect, firesc, acceptabil din punctul de vedere al moralei creştine, potrivit căruia să se facă selecţia liderilor, a conducătorului, a elitei. Numai că această elită îşi asuma prin însuşi actul ei constitutiv (vezi Cărticica şefului de cuib) distincţia unei vieţi cumpătate şi austere sub aspectul material, al luxuriei.
Scurta guvernare legionară, de numai patru luni, nu o putem considera edificatoare pentru sinceritatea acestui angajament, dar ea nici nu ne oferă motive să punem la îndoială, la nivelul liderilor, idealul legionar de a nu face din politică o trambulină pentru a te realiza materialiceşte.
Nota bene: în toată lumea se face politică mai ales cu această motivaţie! Legionarii au exclus-o prin statut!

3) Poate că diferenţa cea mai mare o face religiozitatea legionarilor, în opoziţie cu ateismul comunist. Credinţa în Dumnezeu, în viaţa de apoi, în mântuirea sufletului ca scop al existenţei pe pământ, creştinismul activ al legionarilor, într-un cuvânt misticismul legionarilor a dat Mişcării acestora un caracter de profundă şi autentică moralitate, o capacitate de jertfă (vezi nicadorii) dusă până la martirajul acceptat cu seninătatea primilor creştini. Spiritul cavaleresc medieval a renăscut în Mişcarea Legionară, determinând gesturi memorabile absolut unice, fără pereche. Cuvântul dat de legionar a avut o greutate pe care şi adversarii lor au cunoscut-o, iar atunci când acestora le-a convenit, au mizat pe ea. Relatez, în acest sens, o întâmplare extrem de edificatoare: în vara lui 1944, când frontul se apropia de Iaşi, la penitenciarul din Suceava se aflau câteva sute de legionari, condamnaţi după „rebeliunea” din ianuarie 1941. Se punea problema transferării acestor deţinuţi la Aiud, dar nu existau efectivele de jandarmi şi soldaţi care să asigure paza deţinuţilor pe parcursul acestei dificile transbordări.
Comandantul legionarilor din penitenciarul Suceava, aflând de această problemă insolubilă cu care se confruntau autorităţile, s-a prezentat la directorul penitenciarului şi i-a raportat că nu e nevoie de nici un jandarm pentru transferarea sutelor de legionari de la Suceava la Aiud. Îşi dă el, comandantul legionar, cuvântul de onoare că toţi camarazii săi vor ajunge la Aiud la termenul pe care îl vor stabili împreună, termen care să includă şi dreptul fiecărui legionar de a se abate din drum pentru 48 de ore pe care să le petreacă acasă, în familie.
Directorul penitenciarului, care ştia bine cu cine are de-a face, a fost de acord şi, după câteva zile, conform înţelegerii, toţi legionarii din penitenciarul Suceava erau la Aiud. Cu o singură excepţie, un legionar mai tânăr, care a întârziat o jumătate de ceas!…
După 23 august 1944, deşi erau deţinuţi politici ai regimului antonescian, legionarii au rămas mai departe în închisoare, până în 1964! De Crăciunul lui 1944 însă, legionarii de la Aiud au cerut, din nou pe cuvânt de onoare, să li se permită o pauză de câteva zile, pe care s-o petreacă în familie. Nu mai ştiu care director general din Ministerul de Interne, care cunoştea şi întâmplarea din vară, cu transferul legionarilor de la Suceava la Aiud, a aprobat cererea legionarilor, cu de la sine putere, fără să ceară aprobarea noului ministru de interne.
Noul ministru de interne era însă comunist: îl chema Iosif Chişinevschi. Numele real, de la naştere, era altul. Aflând de învoirea căpătată de legionari a făcut o criză de nervi, cum de-a putut subalternul său să-i creadă pe legionari pe cuvânt de onoare?!… Ce-i aia cuvânt de onoare?!…
Atitudine, zic unii, tipic bolşevică… Legionarii, mereu anticomunişti, au infirmat convingerea comunistului Chişinevschi şi s-au întors în infernul detenţiei din nou cu toţii, fără nici un minut de întârziere! Dar directorul „complice” a fost , fireşte, destituit.

4) Pentru comunişti, motorul istoriei este lupta de clasă. De aici şi ideea de solidarizare a celor exploataţi, a proletarilor, solidarizare pe deasupra graniţelor, în binecunoscuta internaţională socialistă, a proletarilor din toate ţările („Uniţi-vă !”). Ideea solidarizării de clasă are oarecare temei în ceea ce priveşte clasa aflată la putere, ai cărei membri doresc să rămână în interiorul clasei. Celelalte clase se solidarizează vrând-nevrând, în adâncul sufletului său, însă, fiecare proletar visând să fie şi el, într-o bună zi, patron! Acesta este motorul intim al prestaţiei sociale a proletariatului, dorinţa de a-şi părăsi clasa, de a trece de partea cealaltă a baricadei (sau, mai exact spus, de partea cealaltă a tejghelei). Tocmai de aceea, liderii proletarilor nu întârzie să se transforme în „burghezie roşie”, adică să creeze o stratificare socială în interiorul proletariatului. Această binecunoscută duplicitate comunistă se află însămânțată în mintea oricărui proletar, a oricărui sărăntoc, a oricărui nemulţumit de existenţa sa. El nu este propriu-zis nemulţumit de existenţa claselor, a diferenţelor de natură economică etc., ci este nemulţumit de faptul că el nu s-a născut şi că el nu a ajuns (încă) în clasa suprapusă, deţinătoare de privilegii mult râvnite de cei care nu le au! Proletarul râvneşte la privilegiile şi bogăţia patronului capitalist şi numai atunci când se convinge că nu le va putea dobândi niciodată, îmbrăţişează ideea luptei împotriva privilegiilor, a desfiinţării acestora odată cu clasa care le deţine. După 1990, comuniştii cei mai activi s-au transformat în mari patroni fără nici o cenzură morală. Fuseseră, dragii de ei, comunişti câtă vreme nu li s-a dat voie să fie capitalişti!
Legionarii, dimpotrivă, consideră lupta de clasă ca fiind extrem de păguboasă pentru neam. Conceptul de neam lipseşte din gândirea comunistă, iar în cea legionară neamul este unul din reperele fundamentale. Lupta de clasă se duce în interiorul societăţii, al ţării, al naţiunii, al neamului, având drept rezultat slăbirea coeziunii naţionale. Legionarii, prin teoria elitei, prin acceptarea senină a inegalităţii, punând însă condiţia ca inegalitatea să rezulte din muncă şi talent, identifică o altă tensiune socială, un alt conflict: conflictul dintre generaţii. Un conflict şi el „lăsat de la Dumnezeu”, căci se manifestă şi în lumea vie a plantelor şi animalelor şi se face uşor vizibil în orice familie.
Acest conflict, între persoane legate şi prin puternice motive de solidaritate (a familiei, a clanului, a naţiunii), nu degenerează în erupţii sociale, nu pune în discuţie temeliile societăţii.
În mod natural, acest conflict se stinge şi se reaprinde, odată cu trecerea timpului, odată cu moartea şi naşterea cea rânduită de Dumnezeu. Acest conflict este stimulativ la nivelul persoanei şi face ca între cei ce participă la acest conflict să nu se instaureze ura devastatoare („ura este motorul istoriei”, spuneau eroii literaturii realist-socialiste), ci să palpite aceeaşi iubire care a vegheat la naşterea fiecăruia dintre noi. În esenţă şi redus la expresia cea mai sintetică, conflictul dintre generaţii este conflictul, atât de natural, care apare între tată şi fiu, atunci când fiul începe să se maturizeze. Durata acestui conflict este, de obicei, egală cu durata maturizării, a trecerii prin şcoala vieţii, a trecerii de la gândirea în termenii logicii formale la gândirea suplă, mlădiată de înțelegerea a ceea ce unii au numit „logica naturală”.
În termeni obişnuiţi, e vorba de dobândirea experienţei, de înțelegerea faptului că orice încercare de a face lumea mai bună, mai raţională, are un revers, are consecinţe pe care nu le mai poţi stăpâni şi care riscă să amplifice răul din lume.
Sigur că lumea în care trăim nu este cea mai bună, nu este nici măcar bună. Dar pentru a o face mai bună, nu e nevoie de nici o revoluţie propriu-zisă.
Revoluţia s-a făcut, o dată şi bine, atunci când Dumnezeu s-a întrupat în Iisus şi a dat omenirii preceptele vieţii creştine. Răul pe lumea asta, cât există, vine din neascultarea noastră faţă de legile Dumnezeieşti. În esenţă, revoluţia legionară a însemnat asumarea cu metodă şi însufleţire, cu sinceritate, a moralei creştine. De aici, comportamentul cristic al multor legionari, în frunte cu Căpitanul lor. Prin asta, legionarii erau mai degrabă conservatori, nu revoluţionari!
(De altfel, după părerea unora – şi îl citez în primul rând pe Simion Ghinea, pe eşichierul politic românesc Mişcarea Legionară s-a instalat, parţial, în spaţiul lăsat liber prin dispariţia Partidul Conservator, care s-a autodesfiinţat după Marele Război. Dacă Partidul Conservator ar fi continuat să existe, probabil că soarta Mişcării Legionare ar fi fost alta…)
Legionarii au gândit şi ei la o „Internaţională”.
Şi au propus conceptul de „internaţionala naţionaliştilor”, al cărui viitor este mult mai sigur şi mai promiţător decât al internaţionalei proletare. În plus, conceptul de neam are un caracter natural, organic, indiscutabil, validat de istorie, istorie care este, ca şi judecata lui Dumnezeu, o istorie, o judecată a neamurilor în primul rând. A naţiunilor, a etniilor.
Legionarii au dat naţionalismului expresia politică până azi cea mai eficientă. Tocmai de aceea au fost (şi sunt) ţinta cea mai vânată de agenţii internaţionalismului, de bodyguarzii mondializării.

5) Sub aspect moral, prestaţia legionarilor a fost cu mult deasupra tuturor partidelor politice. În laboratoarele bolşevice, la Aiud şi Gherla, la Canal şi la Jilava, puşi oarecum în aceleaşi condiţii, ale unui regim de exterminare, legionarii au avut, de departe, comportamentul cel mai demn, lucru vădit şi în faptul că majoritatea deţinuţilor care, în timpul detenţiei, şi-au schimbat crezul politic şi apartenenţa politică, au fost ne-legionarii care s-au făcut legionari. Precum, să zicem, un Marcel Petrişor, care a intrat în temniţă naţionalist-ţărănist şi a ieşit legionar, adică vindecat. Cazul lui Nicolae Steinhardt este şi mai grăitor, sub aspectul comportamentului în mod pragmatic moral, ireproşabil, al legionarilor. Că realitatea nu a confirmat în toate cazurile programul asumat, desigur, e lucrul cel mai firesc.

6) Comuniştii au apărut în cadrul unei vaste manipulări, la scară planetară. Comunismul – adică înfiinţarea partidelor comuniste, accesul lor la puterea politică şi constituirea unui bloc comunist pe aproape 1/3 din suprafaţa Terrei, constituie cea mai mare cacialma din istorie. În ciuda milioanelor de naivi care au crezut în comunism şi unii s-au jertfit chiar pentru comunism, acesta a căzut atunci când, undeva, s-a decis abandonarea experimentului comunist. (Măcar de-ar fi fost numai un experiment!)
În 1989, când se împlineau 200 de ani de la Revoluţia franceză, care a inaugurat marile mistificări ale istoriei trăite, partidele comuniste din mai toate ţările comuniste au acceptat să dispară. Au mai rămas în viaţă partidele comuniste din ţările capitaliste, aflate în opoziţie şi fără nici o şansă de a ajunge la putere…
Dimpotrivă, legionarii sunt expresia sigur autentică a unor realităţi naţionale (româneşti). Existenţa lor, ca mişcare politică, a început prin a fi spontană, apoi s-a organizat în virtutea unei organicităţi naturale pe care n-a mai avut-o nici un alt partid politic, toate partidele fiind, în fapt, forme politice importate şi, prin asta, sortite să fie şi unele chiar să rămână mereu nişte forme fără conţinut. Mişcarea Legionară, dimpotrivă, face impresia unei forme neîncăpătoare pentru prea plinul conţinutului.

*

Ideea comunistă, detaşată de mizeria istoriei trăite, va mai amăgi multă vreme mintea unor oameni de bună credinţă. Cei care vor avea inteligenţa să priceapă lipsa de realism a acestei idei vor mai avea o şansă: să descopere că la distanţa cea mai mică de ei se află legionarii şi ideea legionară, iar celelalte idei politice luminează nesigur şi ezitant la o distanţă greu de străbătut într-o singură viaţă, viaţă de om cinstit cu sine însuşi.
Poate un comunist să devină legionar? Poate! Cu o condiţie însă: să nu fie sau să nu rămână ateu! Descoperirea lui Dumnezeu îl pregăteşte pe orice comunist „autentic” pentru intrarea în lumea legionară! De aceea, ideea legionară are viitor, nu numai în România, ci pretutindeni unde spiritul cavaleresc al vechilor creştini, prin excelenţă indo-european, mai poate să reînvie.
Fundamental, comuniştii şi legionarii au în comun (1) nemulţumirea faţă de cum arată lumea şi oamenii care trăiesc în ea, precum şi (2) voinţa de a se implica într-o acţiune organizată pentru mai binele acestei lumi. Restul – căi, metode, strategii şi însăşi înfăţişarea acestui mai bine, poate să fie trecut în plan secundar, stabilind între legionari şi comunişti, la nivelul persoanei umane, un anumit grad de asemănare şi de compatibilitate pe care, bunăoară, nu-l vom înregistra între oricare dintre ei, legionari sau comunişti, şi liberali, să zicem, sau social-democraţi etc. Genul proxim al legionarilor nu sunt însă comuniştii, ci conservatorii. Fireşte, tot cei autentici. Şi asta pentru că esenţa revoluţiei legionare este încercarea de a retrăi, mai profund, mai autentic, învăţătura creştinească, de a trezi, în sufletul românului modern, capacitatea de a comunica cu marile valori spirituale ale tradiţiei româneşti, naţionale, ale neamului.

* * *

Cei care apără ideea Comunistă – şi nu m-aş feri să mă număr printre ei – fac distincţia între comunism şi bolşevism. Comunismul ar defini idealitatea, conceptul în puritatea aspiraţiei teoretice, construcţia mentală, vizionară, care precede săvârşirea, execuţia proiectului. În vreme ce bolşevismul ar trimite la istoria păţită, la „ce s-a ales” din comunism atunci când în Rusia s-a încercat transformarea profeţiei în realitate palpabilă. Diferenţa între comunism şi bolşevism ar fi, în mod evident, enormă, încărcând conştiinţa Rusiei cu vina de a fi compromis ideea cea mai generoasă din istoria ideilor politice. (Cf. D.Caracostea: „Oriunde o idee s-a împământenit în Rusia, aceasta s-a săvârşit printr-o lipsă de măsură care conţinea în sine prăbuşirea.”)
Distincţia comunism – bolşevism, simplu spus, între teorie şi practică, o regăsim peste tot, la orice idee politică, nefiind însă niciodată atât de mare ca diferenţa între ce au gândit Karl Marx şi Friederic Engels şi traducerea în ruseşte, semnată de V.I.Lenin şi I.V.Stalin, a textului doctrinar. Se merge chiar până la afirmaţia că, din toată Europa, Rusia era cea mai puţin potrivită ca patrie a experimentului comunist! Marx şi Engels imaginându-şi că Anglia ar fi cea mai potrivită pentru a fi prima ţară care va înfăptui comunismul…
Se pare însă că strategii de pe Wall Street, care au decis data şi locul experimentului comunist, au urmărit cu totul altceva prin „Marea Revoluţie din Octombrie”. După Petre Ţuţea, ţelul cel mai important, pentru care s-a pus în joc pasiunea cea mai încrâncenată, a fost distrugerea, inclusiv fizică, a ultimei mari aristocraţii de spadă. Concomitent cu lovitura dură, aproape mortală, dată Bisericii Ortodoxe…
După alţii, Marea Revoluţie din Octombrie a avut drept scop să împiedice punerea în aplicare a proiectelor, absolut realiste, prin care ţarul Nicolae al II-lea îşi propusese să valorifice potenţialul economic extraordinar al Rusiei şi s-o modernizeze, s-o europenizeze propriu-zis.
Oricum, unul dintre rezultatele obţinute prin instalarea bolşevismului a fost acela că Rusia fusese, până în 1917, cel mai mare exportator de grâu, iar URSS a ajuns cel mai mare importator de grâu. De unde atâta grâu? Din Statele Unite!… Toate astea slăbesc legătura dintre ideea comunistă şi tot ce s-a întâmplat în Rusia, în URSS, iar mai apoi şi-n Europa de Est.
Aceste circumstanţe – şi altele, vor face ca ideea comunistă să mai aibă trecere pentru mulţi oameni. Nu e nimic grav în faptul că ea nu dispare, că se vor găsi mereu persoane de cea mai bună calitate care să o ia în serios o vreme! A trece „prin” ideea comunistă mi se pare un lucru firesc pentru procesul de maturizare politică a oricărui cetăţean. E aproape anormal ca evoluţia inteligenţei politice, civice, să ocolească, să evite sau pur şi simplu să nu dea de ideea comunistă şi să nu se confrunte cu tentaţia, cu ispita de a o realiza, de a-i da viaţă. Nefiresc este să nu-i vezi, în cele din urmă, gradul de inadecvare la realitate, la „posibilităţile” acesteia.
La legionari, se invocă mai puţin diferenţa între ce au vrut legionarii să fie şi ce s-au învrednicit propriu-zis să facă şi să se facă. Diferenţa mare este între ce au fost legionarii până în 1938-39, şi ce au făcut după aceea, îndeosebi după moartea Căpitanului. Vina nu cade pe Horia Sima.
Oricine i-ar fi urmat lui Corneliu Zelea Codreanu, diferenţa ar fi fost la fel de copleşitoare. În aprecierea performanţei practice a legionarilor va trebui să ţinem seama de faptul că atunci când ei vor ajunge la putere, să arate tot ce pot, legionarii s-au prezentat nu numai fără cel care le dăduse identitate, ci şi fără 300 (trei sute) dintre fruntaşii Mişcării, asasinaţi de Gavrilă Marinescu din ordinele superiorilor săi, Armand Călinescu şi Carol al II-lea.
E destul să ne gândim că fără cei mai buni 300 de membri, nici unul dintre partidele de atunci sau de azi nu ar mai conta în viaţa politică, ar fi practic desfiinţat, pentru a înţelege forţa pe care o reprezentau legionarii dacă în septembrie 1940 ei îşi mai puteau asuma răspunderea guvernării. Intenţiile cu care au venit legionarii la guvernare se vădesc în faptul că au dorit să organizeze imediat alegeri după modelul democraţiei occidentale. Acestei intenţii i s-a opus Antonescu. De asemenea, pe cei care se făceau vinovaţi de moartea celor 300 de legionari, legionarii au încercat să-i judece după toate regulile justiţiei europene…
Adică s-au angajat la guvernare decişi să nu-şi încalce promisiunile prin care câştigaseră încrederea unei părţi importante a electoratului român.
În ciuda handicapului reprezentat de absenţa Căpitanului şi a celor 300 de fruntaşi legionari, prestaţia legionarilor în toamna lui 1940 nici pe departe nu a fost o dezicere de teoria de la care s-au revendicat. Din păcate, performanţele guvernării legionare încă nu au fost cercetate şi puse în lumină cu obiectivitate, sine ira et studio. Astfel că mă pronunţ asupra acestei chestiuni uzând de ceea ce am înţeles, în subtext, din documentele rămase de la adversarii legionarilor în primul rând. (Am în vedere cărţi precum cea a lui Matatias Carp, violent antilegionară. Citite atent, documentele publicate pot fi interpretate şi în favoarea legionarilor. De cele mai multe ori…)
Sigur că s-au făcut greşeli mari, prin care legionarii au arătat un chip care nu era propriu-zis al lor. Două sunt cauzele acţiunilor şi activităţilor prin care Mişcarea Legionară a riscat să se compromită definitiv în perioada guvernării: mai întâi, numărul mare de agenţi diversionişti, ai siguranţei sau comunişti, infiltraţi în rândurile Mişcării. Cazul Iorga-Madgearu pare că aşa se explică. La fel, violenţele şi crimele din ianuarie 1941 par a fi şi ele diversiune curată anti-legionară (vezi cazul Constantin David).
În al doilea rând vin greşelile săvârşite de noii veniţi, după septembrie 1940, în Mişcare. Noii aderenţi nu au mai fost supuşi selecţiei şi pregătirii severe practicată până atunci în mod statutar.
Deschiderea largă a porţilor pentru efectivele de care Mişcarea avea nevoie ca să poată guverna, a făcut posibilă intrarea în Mişcarea legionară a unui număr mare de persoane care nu aveau nici o şansă să ajungă vreodată legionari. Acestor nou veniţi se pare (citez deci opinia unui comandant legionar, Simion Ghinea) că le putem imputa crimele de la Jilava, din noiembrie 1940, al căror număr a fost ţinut sub un relativ control de membrii propriu-zişi ai Mişcării, limitându-se astfel proporţiile masacrului. Vechii legionari, nemulţumiţi de prestaţia noilor camarazi, i-au şi numit pe aceştia „septembrişti”. Un fel de bolşevici ai ideii legionare!
Printre aceştia s-au numărat însă şi persoane de calibrul lui Petre Ţuţea! Astfel că nu putem insista prea mult pe această diferenţă. Cei ce au intrat în Mişcarea legionară după septembrie 1940, chiar dacă nu-şi făcuseră până la capăt ucenicia, au avut, posibilitatea de a-şi încheia „studiile”, de a se desăvârşi ca legionari, în închisorile pe care le-au umplut după ianuarie 1941 şi mai ales după 23 august 1944, până târziu, în 1964.
Cu aceste nuanţări, eu aş conchide că legionarii, mult mai conştienţi decât ceilalţi de neputinţele firii omeneşti, de slăbiciunile proprii, au fost cei mai preocupaţi de a micşora distanţa dintre ce au vrut să fie şi ceea ce reuşeau să fie! Iar când spun ceilalţi nu-i am în vedere numai pe comunişti, ci toate felurile de partizani ai unei idei, ai unei teorii politice.

* * *

În urmă cu câteva luni, invitat la un club de discuţii politice al unui partid „socialist”, ai cărui membri, în decembrie 1989, nu şi-au ars nici unul carnetul de membru PCR (situaţie în care se află şi subsemnatul), am fost interpelat în legătură cu legionarii, de ce le iau apărarea şi scriu de bine despre ei.
Le-am răspuns cam aşa: „din pricina lui Nicolae Ceauşescu.
Vă amintiţi, când a fost alungat şi arestat cum s-au lepădat de el toţi tovarăşii?
Vă amintiţi, în acele zile, cum am acceptat, cu toţii, să se desfiinţeze Partidul Comunist Român?
Din 4.000.000 (patru milioane) de comunişti, nici unul nu a crâcnit, nu a protestat! Şi în primul rând şefii noştri au tăcut!… Atâta laşitate e de neimaginat la legionari!
Felul cum s-au purtat legionarii faţă de liderii lor şi faţă de propriul partid dovedeşte că au fost, ca legionari, autentici. Adică sinceri! Legionarii nu au minţit când s-au înscris în Mişcare, aşa cum, obligaţi fiind să ne înscriem în PCR, noi ne-am înscris fără să credem! O făceam din comoditate, ca să nu pierdem ce era de pierdut dacă rămâneai în afara PCR-ului! Eventual să mai şi câştigăm câte ceva, mici privilegii sau înlesniri.
Legionarii, întrând în Mişcare, devenind legionari, au crezut în Mişcare, în camarazi, în ei înşişi! Comuniştii, nu! Nu au crezut nici în Dumnezeu, nici în ei înşişi, ca comunişti!
De aceea, comuniştii nici nu aveau cum să nu dispară, lamentabil, din istorie! Legionarii, dacă vor reuşi să revină în istorie, au destule motive ca să revină cu fruntea sus! Comuniştii, din nou, nu!”

Ion Coja

Share on Facebook

Tweet

Follow us