„Întreaga voastră civilizație este bazată pe mitul evreiesc”, din confesiunile Iudeului Marcus Eli Ravage!

Iudeului Marcus Eli Ravage:
„Noi am dărâmat zeii voştri şi am îndepărtat moştenirea voastră strămoşească”

Iudeul Revici s-a născut la 25 iunie 1884 în Bârlad (România), fiind fiul lui Loeb Revici şi al soţiei sale Bella Rosenthal. În anul 1900 a emigrat în America luând numele Ravage. Între anii 1909 şi 1913 a studiat la Universităţile din Missouri, Illinois şi Columbia din New York, unde şi-a luat doctoratul. Pe data de 2 decembrie 1915 s-a căsătorit cu Jeanne Louis Martin din Paris.[] A fost, de asemenea, biograf al familiei Rothschild, precum și al celei de-a doua soții a lui Napoleon, Marie Louise.
Era aproape să uit motivul tuturor motivelor. Noi suntem poporul cel mai îndărătnic care nu a adoptat niciodată creştinismul şi suntem poporul nelegiuit care am crucificat pe întemeietorul creştinismului. Dar eu vă spun că vă înşelaţi, sau suferiţi de necunoaşterea proprie, sau vă lipseşte curajul să priviţi faptele făţiş şi să recunoaşteţi adevărul. Îi urâţi pe jidani nu pentru că au trimis la moarte pe Cristos, după cum cred mulţi, ci pentru că din noi, din poporul nostru s-a născut. Adevăratul motiv al luptei voastre contra noastră nu este faptul că noi nu am devenit, ci acela că v-am silit pe voi să deveniţi creştini. []
Dacă voi luaţi în serios vorbăria despre comploturile jidovești, atunci daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru demn de comentat. Ce sens are să ne aduceţi acuzaţii privind controlul nostru asupra opiniei publice prin oameni ai finanţelor sau jurnalişti şi magnaţi jidani ai cinematografiei, când întreaga voastră civilizaţie este bazată pe mitul jidovesc![]
Aceasta am  realizat-o fără arme, fără gloanţe, fără sânge şi bătălii zgomotoase, fără violenţă. Noi am săvârşit aceasta numai prin puterea irezistibilă a spiritului, a inteligenţei, a ideilor şi a propagandei noastre. Noi am făcut din voi purtătorii îngăduitori şi inconştienţi pe întreg globul ai misiunii noastre.
Fără să vă daţi seama la ce v-am supus, v-aţi transformat în mijlocitorii principali ai tradiţiilor rasei noastre şi aţi răspândit în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului mitologia noastră.
Poruncile clanului nostru strămoşesc constituie sâmburele vieţii voastre morale. Legile strămoşilor noştri sunt fundamentul tuturor constituţiilor voastre şi jurisprudenţei voastre. Legendele şi poveştile noastre sunt soliile sfinte pe care le şoptiţi copiilor voştri cu o voce plină de mister. Cântecele şi cărţile voastre de rugăciuni sunt pline de scrieri ale poeţilor noştri. Istoria noastră naţională face parte neapărat din învăţătura pe care preoţii şi învăţătorii voştri o propagă.

Regii şi profeţii noştri sunt eroii voştri. Ţărişoara noastră din trecut este pământul vostru sfânt. Literatura noastră tradiţională este Biblia voastră.
Ceea ce poporul nostru a gândit şi propovăduit aţi împletit indisolubil în limba şi tradiţia voastră încât niciunul din voi nu poate fi considerat cult dacă nu cunoaşte valorile ereditare ale poporului nostru.
Pescarii şi păstorii iudei sunt sfinţii voştri ale căror chipuri sunt imortalizate în mii de statui şi icoane şi pentru care aţi ridicat nenumărate catedrale.

O tânără iudeică reprezintă pentru voi simbolul maternităţii şi al feminităţii. Un iudeu rebel este punctul cardinal al religiei voastre.
Noi am dărâmat zeii voştri şi am îndepărtat moştenirea voastră strămoşească şi v-am substituit dumnezeul nostru şi tradiţia noastră. În istoria lumii nu există o cucerire asemănătoare ca aceasta prin care v-am făcut supuşii noştri.

Deodată s-a ridicat din popor un patriot idealist care a început să cutreiere ţara pentru a purifica credinţa. El nu a voit o nouă biserică. Voinţa sa a fost să propovăduiască şi să dea viaţă nouă credinţei. El a pornit contra preoţilor şi i-a alungat pe cămătari din templu. Aceasta l-a pus în conflict cu stăpânirea. Reprezentanţii Romei, care stăpâneau Palestina, s-au temut de agitaţia lui revoluţionară, l-au arestat, l-au judecat, l-au condamnat la moarte pe cruce, pedeapsă pe atunci obişnuită. Adepţii lui Iisus din Nazaret, sclavi şi meseriaşi dezamăgiţi şi părăsiţi s-au retras din viaţa de toate zilele şi s-au grupat într-o frăţie de oameni pacifişti.
După dărâmarea Ierusalimului de către romani, credinţa lui Iisus a ieşit din nou la suprafaţă.
Un iudeu cu numele Paul şi-a pus în gând să predice pentru soldaţii romani pacifismul, iubirea aproapelui etc., pentru a submina Imperiul Roman. El a devenit apostolul păgânilor şi şi-a dus activitatea atât de bine încât în patru sute de ani, jumătate de glob a devenit un morman de dărâmături şi legea mozaică izvorâtă din Sion a devenit religia oficială a Romei.
Acesta a fost începutul puterii noastre în lumea voastră. Dar acesta a fost doar începutul.
De la această dată istoria voastră este lupta neîntreruptă între spiritul vostru strămoşesc păgân şi spiritul nostru iudaic.

Jumătate din războaiele voastre mari sau mici au fost războaie religioase care s-au purtat numai în numele unei doctrine sau alteia.
Să privim cele trei revoluţii recente din istorie, cea franceză, cea americană şi cea bolşevică. Ce altceva au fost decât triumful ideilor jidovești, bazate pe dreptate, ordine socială, politică sau economică.
Sfârşitul este încă departe. Noi suntem încă stăpânii. În momentul de faţă, credinţa voastră va intra în conflict cu fundamentaliştii, pe de o parte, şi internaţionaliştii, pe de alta. Un război între cei ce încearcă să ne combată şi să ne înlăture (fundamentalişti) şi voi care ţineţi de învăţătura noastră.

Este de mirare că ne urâţi?
Noi v-am pus un bolovan în calea progresului vostru.
Noi v-am pus în mână o carte şi o credinţă străină pe care voi nu le puteţi digera şi din care cauză sunteţi în permanenţă neliniştiţi. În acelaşi timp nu aveţi tăria sufletească nici să le respingeţi nici să le acceptaţi cu toată inima.

Bineînţeles, voi nu aţi aderat sufleteşte niciodată total la religia creştină.
În fundul inimii voastre sunteţi încă păgâni. Noi am produs sciziune în sufletele voastre, v-am tulburat simţurile, am făcut ca dorinţele voastre să fie de neîndeplinit.
În vâltoarea neajunsurilor zilnice, a luptei pentru bani şi pentru existenţă, trebuie să vă amintiţi de predica de duminică: „să nu ai grijă de ziua de mâine”, în lupta pentru un salariu mai bun trebuie să vă amintiţi: „fericiţi cei săraci”. Dacă încercaţi să cădeţi în ispită, atunci, în spiritul învăţăturii iudaice, o mână nevăzută vă atinge pe umăr şi vă ia paharul de la gură. Totuşi voi nu veţi fi niciodată creştini adevăraţi. În această privinţă noi v-am ales rău. Însă noi v-am stricat pentru totdeauna plăcerea de a fi păgâni. Noi în locul vostru am face la fel.
Numai că noi nu ne vom pierde timpul cu explicaţii pentru această ură. Noi nu vom căuta să formulăm pretexte sau să invocăm motive cusute cu aţă albă. Ţinând seama de milioanele de oameni de afaceri iudei, nu vom vorbi mereu despre comunism ca despre o invenţie jidovească; ţinând seama de milioanele de lucrători jidani, nu ne vom face noi înşine ridicoli vorbind despre capitalismul internaţional ca fiind un monopol jidovesc. Nu, noi vom merge direct la ţintă. Vom analiza de aproape brambureala confuză, amestec de creştinism şi păgânism care se numeşte civilizaţie şi vom declara sus şi tare: Nu, mulţumim pentru acest „talmeş-balmeş”, pentru profeţii voştri, pentru Biblia voastră![]

Voi aţi fost totdeauna guvernaţi de o minoritate şi mie mi se pare absolut neimportant de unde vine cheia care vă guvernează şi ce credinţă are această minoritate. Influenţa noastră este însă adevărată şi este mult mai mare şi mai vicleană decât sunteţi în stare să pricepeţi. Această luptă a voastră contra jidanilor ne provoacă durere de cap, ne întristează dar ne şi amuză. Voi faceţi pe grozăvii.
Alergaţi încoace şi încolo şi vorbiţi peste tot îngroziţi că influenţa jidovească este pretutindeni. Acest lucru ne face să ne „tremure” tot corpul.
Noi recunoaştem nedreptatea ce v-am făcut-o silindu-vă să luaţi o tradiţie străină. „Tremurând” vă pun această întrebare: când veţi înţelege, în sfârşit, că credinţa voastră, educaţia voastră, morala voastră, sistemul vostru social, administrativ şi legislativ sunt de la origine croite după modelul iudaic „judisch”.
Apoi, scoateţi la iveală detalii şi vorbiţi despre financierii jidani şi regii cinematografului. Deodată încetăm să „tremurăm” şi ne apucă râsul.
Respirăm uşuraţi şi constatăm că goimul nu va cunoaşte niciodată gravitatea crimei noastre. Pentru noi acest lucru este inexplicabil. Sau sunteţi proşti, sau vă lipseşte curajul să ne acuzaţi de această nelegiuire care se vede limpede şi pe care orice avocat inteligent sau judecător poate să o examineze liniştit şi fără enervare.
De ce să ne contrazicem pentru mărunţişuri fără sens când este mult mai lesne să ne acuzaţi pentru fapte capitale?
De ce ne acuzaţi de un fals vizibil şi grosolan ca Protocoalele Sionului, când ne puteţi confrunta cu Apocalipsul Sf. Ioan? De ce pierdeţi timpul cu acuzaţiile la adresa lui Marx şi Trotzki când puteţi să ne puneţi în încurcătură cu Iisus din Nazaret şi Paul din Tarsus.
Voi ne numiţi revoluţionari instigatori şi provocatori ai revoluţiilor. Aveţi dreptate, mă închin în faţa acestei descoperiri! Se pot aduce dovezi fără să mistificăm lucrurile că noi suntem cei ce am tras sforile în toate revoluţiile voastre. Este de necontestat că în revoluţia lui Luther noi am avut un amestec. Este un lucru  dovedit că în revoluţiile burghezo-democratice din ultimele secole cum este cea franceză sau americană noi am făcut începutul. Dacă n-am fi făcut aceasta însemna să nu ne cunoaştem interesele.
Imaginaţia voastră ne acuză de marele război mondial şi revoluţia bolşevică, dar şi un copil putea să vadă că lucrurile nu puteau lua decât o astfel de întorsătură  Însă toate aceste comploturi şi revoluţii nu înseamnă nimic în comparaţie cu marea noastră conspiraţie de la începutul acestei ere, când am reuşit să facem ca religia unei mici secte iudaice să fie preluată de întreaga lume apuseană. Prin Reformă noi am aşezat Biblia noastră la loc de cinste.
Dar răsturnarea pe care a adus-o creştinismul în Europa, lucru uşor de dovedit, a fost pusă la cale şi realizată de iudei, drept răzbunare contra unui Stat neiudaic. Şi dacă tot vorbiţi mereu despre aceste comploturi, nu înţeleg de ce nu menţionaţi şi distrugerea Romei şi a civilizaţiei antice, care au pierit de mâna creştinismului iudaic. Este greu de înţeles că voi, creştinii, nu cunoaşteţi originea religiei voastre şi nu vă întrebaţi „de ce” şi „cum” în legătură cu religia. Istoricii voştri, cu excepţia câtorva, nu vă povestesc nimic.
Cât despre documentele în cauză care alcătuiesc Biblia voastră nu faceţi decât să le căutaţi, dar nu le citiţi cu atenţie. Noi am făcut o treabă bună. Voi ascultaţi orbeşte propaganda noastră.

Creştinismul, pentru voi, nu este un eveniment obişnuit, istoric, care a reieşit din mersul timpului, ci împlinirea unei profeţii dumnezeieşti, jidovești. Creştinismul nu a distrus, după cum vedeţi, cultura noastră înaltă jidovească şi nici nu a aruncat omenirea pentru o mie de ani în barbarie şi întuneric. Creştinismul a fost o mare mişcare revoluţionară pornită din Palestina răspândită prin agitatori iudei, finanţată cu bani iudaici, răspândită în popor prin toate mijloacele posibile şi asta într-o epocă când iudaismul şi Roma erau duşmani de moarte; a fost o luptă pe viaţă şi pe moarte care s-a terminat cu prăbuşirea statului neiudaic.

Dar voi nu vedeţi nimic din toate acestea, deşi un copil inteligent, care încă nu este îndobitocit de vrăjitorie teologică, prin simpla studiere a faptelor poate să vă spună despre ce este vorba. Voi însă o luaţi razna şi vorbiţi întruna despre comploturi în legătură cu revoluţia rusă şi războiul mondial. [] Creştinismul, legea pornită de la Sion şi porunca lui Dumnezeu pornită de la Ierusalim au fost cauzele, scrie Gibbon, care au pierdut Roma şi unele dintre valorile culturale ale ei. Până aici este totul în regulă. Dar Gibbon n-a dezvoltat problema în profunzime. După cum ştiţi, el s-a născut şi a murit cu o sută de ani înainte de apariţia „antisemitismului ştiinţific”. El a descris religia ce a venit de la răsărit şi s-a răspândit repede peste toate popoarele înfloritoare ale vestului. Nu se gândea că acest plan ce părea că duce la mântuire, ducea la distrugere

Cortina se ridică, suntem în anul 65 a.Ch. Drama se petrece în Iudeea şi Roma. Iudeea este o ţărişoară mică în estul Mării Mediterane, de 500 de ani nu a fost altceva decât un punct geografic.[]
Imperiul Roman, cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stăpânul lumii. El era cea mai mare putere militară, moştenitorul Greciei antice şi centrul civilizaţiei. Până la această dată aceste două ţări nu au venit deloc sau aproape deloc în contact.
Iată că Roma, fără voia ei, a fost împinsă să se amestece în treburile Iudeei. A izbucnit o ceartă între doi fraţi, pentru tronul acestei ţări mici. Pompeius, un general roman aflat tocmai în Damasc cu treburi importante, a fost chemat să medieze între aceşti fraţi. Pompeius, un soldat al republicii, drept şi corect, a trimis pe unul din fraţi în exil, a pus în capul statului un rabin şi a desfiinţat dintr-o lovitură tronul.
Intenţia a fost să facă din Iudeea o provincie romană. Bineînţeles, iudeii s-au opus unui asemenea plan. Iudeii nu erau mulţumiţi şi au creat noi tulburări. Autorităţile din Roma s-au arătat puţin binevoitoare. Aceste evenimente au fost numai prologul celor ce aveau să urmeze.
Stăpânii neiudei au început să introducă în Ierusalim binecuvântata cultură apuseană: idoli sculptaţi, lupte în arenă, drame greceşti şi lupte între gladiatori, toate nefiind pe placul iudeilor.
În Galileea, un anume Iudas a provocat o revoluţie puternică, susţinută de popor; Ioan Botezătorul acţiona în regiunea Iordanului. Un alt bărbat din nord, care se numea Iisus din Nazaret, împreună cu primii doi a acţionat ca un maestru, declanşând activităţi politice, răzmeriţe, toate într-un iscusit înveliş teologic.
Toţi trei foloseau aceeaşi lozincă: „Timpul a sosit” şi curând toţi trei au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte. Cei doi din Galileea au fost crucificaţi. Iisus din Nazaret a fost la fel ca înaintaşii lui un instigator politic care voia să-şi elibereze patria de asupritorii străini. Există dovezi că el voia să se instaureze cu forţa pe tronul Iudeei independente. El începuse să predice în mod primitiv şi populist socialismul şi pacifismul.
Această schimbare în program i-a adus ura claselor alese şi bogate, a preoţilor şi patrioţilor şi a redus numărul adepţilor săi la cei săraci, lucrători şi sclavi. După moartea sa, apostolii săi s-au unit într-o asociaţie comunistă. O predică pe care odată a ţinut-o conducătorul lor pe un deal a devenit pentru ei cadrul atotcuprinzător al învăţăturilor lui, din care ei şi-au croit programul vieţii. A fost o ideologie valabilă mai ales pentru nişte oameni subjugaţi. Ea promitea, în schimbul suferinţelor pe acest pământ, fericire dincolo de mormânt. Ea făcea din nevoi şi neputinţă o virtute. Oamenilor fără perspectivă în viitor li s-a spus să nu-şi facă griji pentru ziua de mâine.
Învăţătura meşterului lor era mai mult de natură social-filozofică, o formă etică a vieţii, o călăuză în viaţă.
Creştinismul modern nu încetează să se întrebe de ce iudeii nu au luat credinţa lui Iisus şi nu l-au acceptat pe el. Răspunsul este că la început numai iudeii au fost adepţii lui. Nu este de mirare că întregul popor iudeu nu s-a alăturat Ebionimilor (primii creştini palestinieni).

A fost o credinţă a dezamăgirii, a resemnării. Era un pericol ca morala celor ce apărau patria să fie, în război, subminată. Mântuirea sufletului celor veşnici, a întinde şi cealaltă parte a obrazului, această invitaţie la a face concesii sau: „iubeşte-ţi propriul duşman” aveau caracterul unei slăbiri a voinţei poporului în timpuri de criză, uşurând astfel victoria duşmanului.

Astfel, nu este de mirare că autorităţile iudaice au început cu oprimarea Ebionimilor.
Cel mai aprig duşman al acestei secte a fost Saul din Tarsus (Paul), care avea o educaţie bazată pe cultura greacă. El dispreţuia această nouă învăţătură considerând-o contrară vieţii şi lumii. Ca iudeu patriot s-a temut ca ea să nu influenţeze cauza naţională. El făcuse multe călătorii şi cunoştea mai multe limbi, era omul potrivit de a porni contra acestei doctrine pacifist-sociale şi de a uni comunităţile iudaice atât de risipite.
Vârfurile autorităţilor din Ierusalim l-au numit principalul conducător în urmărirea şi persecuţia Ebionimilor.
Într-una din zile, pe când era în drum spre Damasc, spre a aresta o grupă din această sectă, i-a venit o idee. În descrierea minunată a apostolilor este descrisă această întâmplare ca o viziune pe care a avut-o Paul.
El a văzut clar cât de mici erau şansele de izbândă pentru Iudeea minusculă într-un conflict armat cu cea mai puternică forţă armată din vremea aceea. În al doilea rând, ceea ce era mai important, el a văzut clar că această nouă doctrină a vagabonzilor, pe care el o combătea, ar putea fi o armă împotriva duşmanului Pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme periculoase.
Răspândite în legiunile romane, ele puteau submina caracterul bărbătesc al acestora şi astfel Ierusalimul putea triumfa. Cu un cuvânt, putem afirma că Paul a fot probabil primul om care a intuit posibilităţile de a purta un război prin propagandă.
El a sosit la Damasc şi spre marea uimire a celor pe care îi persecutase, a anunţat că se converteşte la credinţa lor şi a cerut să fie primit în comunitatea lor frăţească. Întors în Ierusalim, a expus planul său înţelepţilor Sionului. După dezbateri şi discuţii pro şi contra, acest plan a fost aprobat.
În rândul căpeteniilor Ebionimilor a întâmpinat o mare împotrivire. Ei au fost foarte bănuitori în ceea ce priveşte intenţiile, metodele şi obiceiurile preluate spre a răspândi această nouă învăţătură, precum şi teama că mor pe jumătate convertiţi, vor face iluzorie exactitatea noii credinţe. Până la urmă însă Paul i-a convins şi pe aceştia. Şi aşa s-a transformat Saul, cel mai înverşunat prigonitor al lui Iisus, în Apostolul Paul, convertitor al păgânilor.
Din nefericire, câmpul de acţiune al lui Paul s-a dovedit foarte propice. Această dogmă, cârpăcită şi cu multe înflorituri, a adunat mai repede mai mulţi adepţi decât s-a sperat şi s-a dorit. Planul său, să nu uităm, a fost urzit numai pentru apărare. În intenţia lui nu a fost să dea lumii o nouă Evanghelie; el a sperat numai să-şi descurajeze inamicul din interior.
Rezultatul a fost că duşmanului i s-au deschis ochii.
Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc şi spadă şi, după un asediu înverşunat de patru ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70 d.Ch.). Cel puţin aşa au crezut ei.
Istoricii din acea vreme ne arată exact intenţiile Romei. Ei ne povestesc că Nero a dat ordin lui Vespasian şi fiului său Titus să distrugă Palestina şi creştinismul.
Pentru romani creştinismul nu a însemnat nimic altceva decât iudaism militant, o părere care nu diferă mult de realitate. Paul a fost hotărât să ascută noua sa armă sub nasul lui Nero şi să-l facă să simtă ascuţimea ei, dar nu a avut curajul să o folosească cu toată forţa. Acum, când răul se întâmplase şi Iudeea nu mai avea ce să piardă, Paul a renunţat la orice scrupule şi a pârjolit cu război ţara inamicului.
Scopul lui a fost să îngenuncheze Roma aşa cum a fost îngenuncheat Ierusalimul şi să o radă de pe hartă aşa cum a fot ras Ierusalimul.

Dacă scrierile lui Paul nu vor reuşi să vă dea un tablou complet asupra activităţii lui, atunci doresc să vă atrag atenţia asupra tovarăşului său mai sincer şi mai obiectiv, Ioan. În timp ce Paul, acţionând în umbra Palatului Imperial şi jumătate din timp ca prizonier în închisorile romane, încerca să se facă înţeles prin parabole şi aluzii camuflate, Ioan, care se adresa cetăţenilor nemulţumiţi din Asia, putea să-şi permită să vorbească deschis.
În orice caz, broşura lui, „Apocalipsa lui Ioan”, este o descriere exactă a celor întâmplate şi adevărata faţă a lucrurilor. Roma, numită cu fantezie Babilon, este descrisă, în limba lui plină de ură, ca mama tuturor prostituatelor şi oroarea întregului pământ. Cuceritorii creştini înotau în sânge până la hăţul cailor: „Bucuraţi-vă de căderea ei, tu cerule şi voi sfinţilor apostoli şi profeţi, Dumnezeu v-a răzbunat!”
Care este sfârşitul şi scopul final al acestui haos şi al acestei pustiiri? Ioan nu este atât de reticent şi ne spune totul. El îşi încheie profeţia sa cu o viziune minunată a noului, adică reclădirea Ierusalimului. Nu este, vă rog frumos, o alegorie fantastică, ci o realitate, Ierusalimul adevărat, capitala unui regat mare ce cuprinde „cele 12 seminţii ale Israelului”.
În anul 200 străduinţele lui Paul şi Ioan precum şi ale urmaşilor acestora au făcut progrese atât de mari în rândul tuturor claselor societăţii romane încât creştinismul a devenit cultul dominant al întregului imperiu. Aşa precum Paul a prezis, morala şi disciplina se degradaseră complet, astfel încât din ce în ce mai mult legiunile împărăteşti, care fuseseră odinioară spaima întregii lumi şi şira spinării a întregii culturi vestice, fiind în continuă decădere, nu au mai putut face faţă năvălirilor barbare.
În anul 326, împăratul Constantin s-a supus convertirii la creştinism şi a declarat creştinismul ca religie oficială, sperând însă să poată ţine în frâu această boală vicleană. Dar era prea târziu. După el, împăratul Iulian a mai încercat, încă o dată, să o stăpânească prin asuprire. Dar nici împotrivirea şi nici concesiile nu au mai fost de nici un folos. Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venită din Palestina, total găunos şi mâncat de viermi. Victoria a fost de partea lui Paul.

Aceasta a fost metoda prin care o credinţă iudaică modificată a pătruns în lumea vestică. Cel puţin aşa aş argumenta eu, dacă aş fi antisemit şi dacă aş căuta un exemplu demn de crezare de conspiraţie subversivă jidovească.

Autor: Marcus Eli Ravage
Sursa: incorectpolitic.com

NOTA
Marcus Eli Ravage (Revici) (25 iunie 1884, Bârlad, România – 6 octombrie 1965, Grasse, Franța) a fost un scriitor imigrant evreu american care a scris multe cărți și articole despre imigrația în America și Europa între războaiele mondiale.
Este mai cunoscut pentru cartea sa autobiografică An American in the Making (1917), el este cunoscut și pentru articolul său din 1928, „A Real Case Against the Jews”.
A fost, de asemenea, biograf al familiei Rothschild, precum și al celei de-a doua soții a lui Napoleon, Marie Louise.
Pe lângă lucrările sale mai lungi, el a servit ca corespondent european pentru The Nation și a scris atât pentru Harper’s Magazine, cât și pentru The New Republic. (cf. wikipedia)

Share on Facebook

Tweet

Follow us