E bine să știm adevărul – Ucraina Fabricată de Evreii Marxiști

Ucraina – pentru care România e practic pusă pe război cu Rusia – este Uniunea Sovietică care ne-a răpit teritoriile! Aceeaşi yU-Kraina, ex-stat artificial sovietic, este, pentru evreii globali, partea vestică a Khazariei–mamă, ţara iudaică din apusul Asiei!

Vadimir Putin: Ucraina este un „stat artificial“ creat de bolşevici.
Adevărul istoric a devenit incorect politic. Când în 21 februarie 2022, Rusia anunţa prin vocea preşedintelui Putin că intră în conflict direct cu Ucraina, preşedintele rus a spus lumii întregi, mesajul fiind clar adresat şi nouă, că „Ucraina modernă“ a fost creată ca un stat artificial în întregime de Rusia bol­şe­vică, comunistă, cu ocazia „revoluţiei“ din 1917. „Apoi – a continuat Vladimir Putin –, în aju­nul şi după cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin a anexat deja Ucraina la URSS şi a încorporat în Uniunea Sovietică şi a transferat Ucrainei câteva teritorii care au aparţinut anterior Poloniei, României şi Ungariei. În acest proces, el a oferit Poloniei, drept com­pen­saţie, o parte din ceea ce era în mod tradiţional pământ german. Iar în 1954, din anu­mite moti­ve, Hruşciov a luat Crimeea de la Rusia şi a dat-o Ucrainei. De fapt, aşa s-a format teri­to­riul Ucrainei sovietice moderne“.
Continuând discuţia istorică, Putin l-a criticat pe fostul lider comunist Vladi­mir Ilici Lenin, numindu-l „autorul şi arhitectul“ Ucrainei, care „a dezavantajat Rusia… [iar] prin­ci­piile lui Lenin de a reconstrui Uniunea Sovietică au fost greşite“. (Apoi, cum ştim, la 24 februarie 2022, preşedintele rus Putin a decis începerea operaţiunilor militare „spe­ciale“ în Ucraina.)
O mică parte a mass-mediei româneşti – precum ştiripesurse.ro, prin articolul „Putin invită vecinii Ucrainei la revizionism“ – a spus că preşedintele rus ar fi dat un „mesaj pentru români“ şi pentru alţii: „Iosif Stalin, fostul lider sovietic, le-a luat bucăţi din ţările lor pentru a forma Ucraina“, „Putin invită vecinii Ucrainei să se ser­veas­că şi ei din teri­toriul vecinului lor“.
Iar marele The New York Times din SUA, care este o proprietate evreiască, scri­sese imediat, tot în 21 februarie, că Vladimir Putin „dă o interpretarea greşită, exagerată, istori­ei de 1.000 de ani a Ucrainei“, şi că nu e prima dată când liderul de la Kremlin „neagă însăşi existenţa Ucrainei“ (articolul „Putin Calls Ukrainian Statehood a Fiction. History Suggests Otherwise“ / „Putin numeşte statalitatea ucraineană o ficţiune. Istoria sugerează altceva“, semnat de jurnalistul evreu Michael Schwirtz).

Evreii, marxismul şi… hocus-pocus Ukrainasă
Sentimentul „naţionalismului ucrainean“, local, ca vehicul al urii împotriva marii Rusii, pen­tru distrugerea acesteia, a fost cultivat la slavii din Rusia Kieveană (Ucraina de apoi), după anul 1850 de către evreii, polonezii sau germanii regionali, afiliaţi mai ales ideologiei marxiste, după ce la 1848 Karl Marx (evreul Karl Hirschel HaLevi Mordechai, dacă şi-ar fi păstrat numele după înaintaşi) a publicat „Manifestul Parti­du­lui Comunist“, larg răspândit, partid ce se chema „Bund der Kommu­nis­ten“, ca şi viitoarea mişcare revo­luţionar comunistă evreiască din spaţiul rusesc, Bund-ul. Apariţia lui Marx în istoria comu­nismului marchează totodată intrarea în forţă a evrei­lor în această mişcare politică, prelua­rea ei şi ruperea asocierii comunismului şi creştinis­mul­ui (reprezen­tată de socialistul ger­man Karl Schapper, fiu de preot şi unul din ultimii co­mu­nişti creştini).
Masoneria fiind şi ea implicată în întreţinerea mişcărilor revoluţionare europene din acelaşi an al apariţiei Manifestului lui Marx, 1848, a participat şi ea la fabricarea „naţi­o­na­lis­mu­lui“ anti-rusesc produs de „Kyiv Hromada“ (societate secretă din Kiev).
Toate revoluţiile masonice „naţionale“ de la 1848 (Franţa, Germania, Italia, Impe­riul Austriac, Principatele Române) au fost îndreptate de fapt împotriva monarhiilor şi a im­pe­ri­ilor existente, naţionalis­mul fiind atunci doar un vehicul al realizării internaţionalismului socialist (mas­cat de republicanism), globalismul de azi, şi, totodată, de „eman­cipare a isra­eli­ţilor“ (cum era scris pe dra­pe­lele revoluţionare de la 1848, inclusiv la noi), un „tovarăş de luptă“ vremelnic, care trebuia distrus apoi, căci şi Marele Orient al Franţei, forul cel mai mare al masoneriei revo­luţionare, era condus de facto tot de evrei.
Cea mai cunoscută masonerie revoluţionară de la Kiev a fost în secolul 19 „Frăţia Secretă Malorusă“ (v. „Malo­rusian Secret Brotherhood“, maloruşii sau „ruşii mici“ fiind ucra­i­ne­nii slavi de azi), ce a fost creată de un anume V. Lukashevych şi era conectată la masoneria euro­peană pe filieră poloneză.

* * *

Vechiul regat evreiesc Khazaria se întindea pe teritoriile care sunt azi în partea centrală şi de est a Ucra­inei (inclusiv Kievul), în toată Georgia, în Crimeea şi în jumătatea vestică a Kazah­sta­nu­lui (ţară în care „investesc“ de mai mulţi ani evreii din Israel şi din toată lumea, cum au făcut până azi şi în Ucraina).

Odată ce hanatul Khazar a intrat în declin, mai ales după anul 1000, evreii khazari s-au mutat prepon­derent în actuala pro­vincie Krasnodar Kray (din nordul-estul Mării Negre, în regiunea Kuban, la est de Crimeea), de unde au orchestrat atacuri nomade asu­pra Rusiei. De acolo s-au mutat spre nord-vest, spre Kiev, care a fost cea mai vestică aşe­za­re khazară evreiască deşi, în timp, au continuat să migreze chiar până în Boemia şi Germania, cu un centru ad­mi­nis­tra­tiv, Kahalul central, înfiinţat oficial în 1580, cu şapte­zeci de delegaţi (precum numărul mitic biblic al „Înţelepţilor Sionului“ sau „Bătrâni ai Israelului“ stabilit de Moise în Ieşirea 24:1), adunaţi de către bancherul evreu şi jude­cător de kahal Abraham din Boemia (cunoscut şi ca Abraham Judaeus Bohemus sau Abraham ben Moses Jaffe de Bohemia), acest mare Kahal (Qahal), ce se întrunea anual, fiind numit „Consiliul celor Patru Ţări“ (Va’ad Arba’ Aratzot) şi reunind oficial in­teresele evreilor din Marea Polonie, Mica Polonie, Galiţia şi Volânia, plus Podolia. Jumătate din Galiţia, plus Volânia şi Podolia, adică jumătate din regiunea stăpânită direct de Kahalul evreiesc, sunt azi parte din Ucraina. După 1844, fiind desfiinţat ofici­al, cu forţa, de către Imperiul Rus, căci funcţiona ca un „stat în stat“, Kahalul şi-a camuflat în­treaga activitate în jurisdicţia religioasă şi educaţională, mai ales în activitatea cimi­ti­relor evreieşti, ceea ce ar explica şi retragerea unui „înţelept al Sionului“ din Polonia la Bucureşti în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ca administrator al cimitirului evreiesc Filantropia (v. profesorul Ion Coja, „Unul din Înţelepţii Sionului totuşi a murit la Bucureşti“).

Imediat după ocultarea Kahalului din Galiţia apărea Hromida din Kiev, îndreptată împotriva Rusiei, văzută vinovată şi de închiderea kahalelor, iar conducerea evreimii glo­bale se muta la Paris, unde la 1860 s-a înfiinţat Alliance Israélite Univer­selle (Alianţa Israelită Universală, condusă de Adolphe Crémieux, membru din 1820 al Grand Orient de France – Marele Orient al Franţei -, marea lojă masonică imens implicată în determinarea revoluţiilor masonico-comu­niste din Rusia, de la începutul secolului 20), dar şi în SUA, unde masoneria evreiască B’nai B’rith funcţiona chiar din 1843, parteneră în acţiuni a Alianţei Israelite din Europa, împotriva Rusiei sau chiar a independenţei României (Princi­patele Unite) la Congresul de la Berlin din 1878, căci aceasta nu „împământenea“ valurile de evrei veniţi peste români (nu le acorda cetăţenia, în primul rând).

* * *

Galiţia era locuită din antichitate de germanici, re­giunea fiind azi pe jumătate în Ucraina – unde şi oraşul Lvov / Liov a devenit astfel unul iudaizat -, dar evreii khazari au ajuns şi în Ungaria, în Moldova şi în Maramureşul românesc (de unde au luat sovieticii cea mai mare parte pentru Ucraina, după Al Doilea Război Mondial) ş.a.m.d..
Azi evreii nu mai pot separa, la nivelul percepţiei emoţionale, vechea lor matcă, Khazaria, de Galiţia, de Moldova sau de Maramureş, unde şi-au ridicat în prezent şi o mare sinagogă (la Sighet, în România), deşi pe acestea le-au ocupat mai târziu, şi, pe mă­su­ră ce visul sionist palestinian se epuizează ca înflăcărare, nostalgiile îi fac să privească îna­poi cu interes. Privesc spre o Khazarie mare, iar ruşii le-au cam stat iarăşi în cale.

* * *

Vladimir al II-lea Monomahul, marele principe rus al Rusiei Kievene (ce a existat unde este acum Ucraina) şi fondator al statului rus, care a domnit din 1113 până în 1125 (considerat sfânt în Biserica Ortodoxă şi sărbătorit pe 6 mai) este cel care „a eliberat Rusia de opresiunea evreiască, …a luptat împotriva cămă­tă­riei evreieşti şi a comerţului cu sclavi“ (sclavia rea­păruse mai ales ca urmare a datoriilor ce duceau finalmente, prin im­posibilitatea achitării lor, la robie, iar evreii erau cei care stăpâneau „arta“ îndatorării celor­lalţi). De atunci chiar, însă, „banii evreilor trimişi din străinătate pentru a destabiliza Rusia au devenit o tradiţie îndelungată“ (Matthew Raphael Johnson, „Prince Vladimir Monomakh, the Jews and the Anti-Usury Uprising of 1113 in Kiev“, 2016; a se vedea traducerea dlui C.D. la https://ioncoja.ro/khazaria/).

* * *

Nu au existat înainte de secolul 20 „state“ cu numele Ucraina, ci referiri prin anu­mite acte la anumite teritorii din Rusia Kieveană / MaloRusia / Rutenia cu acest apelativ enigmatic, precum în Letopiseţul Kievean (Kyivs’kyi litopys / Kyiv Chronicle)

Semnificaţia pe care călugării creştini ortodocşi din mânăstirea Vydubychi, autori ai textului cronicii la anul 1200, o dă­deau „Ţării Iu“ este necunoscută, dacă (i)U venea sau nu de la iudei sau judei (U/Y din Ukraina pronunţându-se iu), dar este totuşi o teorie des­tul de pla­uzibilă, având în vedere şi că aceş­tia aveau o groază de com­portamentul evre­ilor, care nu se dă­deau în lături de a-i lua sclavi, obligându-i sub chinuri să renunţe la creş­­­ti­nism.
Acesta este şi cazul unui sfânt din calen­darul ortodox, Sfântul muce­nic mohah Eustaţie de la Lavra Peşterilor din Kiev (azi capitala Ucrainei), pomenit în calen­dar la 28 septembrie şi care a ajuns în anul 1096 sclavul unui evreu din Korsun, oraş khazar, îm­preună cu alţi 30 de vieţu­itori ai mânăs­tirii şi douăzeci de locu­itori ai oraşului, evreul omo­­rându-l prin cruci­ficare pentru că nu a renunţat la a mai fi creştin.

Responsabilă de numele Ucraina e o organizaţie penetrată de evrei
„Hromada din Kyiv“ („Comunitatea din Kiev“), ce apărea în secolul 19 ca „socie­ta­tea clandestină cea mai importantă a inteli­ghen­­ţiei“ din Rusia de vest, pentru „re­vi­go­rare naţională“, în independenţă şi separare de restul impe­riului rus ţarist, era o organizaţie ce voia să introducă, declarativ, un concept politico-teritorial pe model statal „occidental“ masonic, dar anti-impe­rial şi anti-rusesc, totodată.

Aceşti anarhişti-comunişti polonezi sau evrei, (re)inventatori ai numelui Ukraina, erau prefiguratori ai bolşevismului nu doar inventatori ai naţio­na­lis­mului ucrainean şi finalmente, după câţiva ani de frământări ideologice şi lupte din perioada 1917-1922, toţi se vor regăsi între bolşevici.

Naţionalismul ucrainean, sentiment pe care l-au creat, le era doar „tovarăş de drum“ vremelnic, căci erau comunişti şi anarhişti, iar activitatea Hromadei a coincis şi cu „Renaş­­te­rea literaturii evreieşti din 1860-1914“ din Rusia Kieveană (Ucraina), ceea ce însemna şi o renaştere spirituală a Khazariei.

La 1862, Hromada avea deja 200 de membri „de diferite naţionalităţi – evrei, polo­nezi, ca şi ucraineni“ (slavi maloruşi sau cazaci), conform „Enciclopediei Ucrainei“ (citat din articolul lui Arkadii Zhukovsky, „Hromada of Kyiv“, din „Encyclopedia of Ukraine“, vol.2, 1989), care îi pune, deci, pe evrei, în primul rând al organizaţiei, nu­meric vorbind, cel mai probabil, căci evită – în general – a da numele membrilor evrei ai Hromadei, amin­tind vag vreun lider doar.

Tot oficiala „Encyclopedia of Ukraine“ ne arată că Hromada e cea care a rein­ven­tat cuvântul Ucraina (Україна), în retorica „naţională“.

Când această intelighenţie kieveană a scos de la naftalină (din vechile manu­scrise) cuvântul (i)Ukraina, ea îl folosea pentru a agita revoluţia „naţionalistă“ polono-cos­mo­po­lito-malorusă îm­potriva im­pe­riului rus ţarist, dar nu se poate ştii dacă ea nu a avut în vede­re, în subteran, şi că „Ţara Iu“ (iU-Kraina) era totuna cu o Iudee khazară, care existase, în foarte mare măsură, chiar pe teritoriul Rusiei Kievene, căci această intelighenţie, Hromada, era plină de evrei, cum consemnează istoria ucraineană, chiar dacă marxişti.

Mai ales că este o teză destul de forţată susţinerea comună că, în slavonă, „ucraina“ s-ar tra­du­ce neapărat ca „mar­gine, fron­tieră“, căci iUkraina (Україна) poate însemna cel mult „din ţară“, „la ţară“, dacă se dă neapărat un sens particulei U (У, u chirilic, ce este mai de­grabă o prescurtare şi nu înseamnă, în nici un caz, „lângă“ sau „la margine“), chiar dacă luăm în seamă şi forma Oykraina (оукраина), cu par­ticula Oy, a acestui nume.

            În afară de liderii proeminenţi ai Hromada, precum Volodymyr Antonovych (un fel de anarhist care îşi aroga diferite origini cosmopolite, de la poloneză la maghiară, şi urmărea mai mult să obţină „independenţa“ polonezilor faţă de Rusia) sau cazacul socia­list Mykhailo Drahomanov, aflăm în organizaţie, într-adevăr, şi mai multe nume de evrei sau marxişti, dărâmătorii de imperii şi apoi de state, precum un V. Rubinstein sau pro­fesorul Nikolai Ivanovici Ziber (1844-1888), promotorul numărul unu al marxismului în Rusia, editor în Elveţia al revistei Hromada şi prieten personal din 1881, la Londra, al greilor doctrinei comuniste, Karl Marx şi Friedrich Engels, autorii Manifestului Comunist. Iar acest N. I. Ziber i-a fost mentorul direct al mai tânărului „revoluţionar de profesie“ V.I. Lenin, viitorul lider cu sânge evreiesc, după mamă, al Uniunii Sovietice.

1917– apare Ucraina revoluţiilor masonico-evreieşti
Ucraina şi-a primit mai întâi sta­talitatea urmare primei revoluţii anti-ţariste din 1917, cea din februarie, socialisto-masonică, reprezentată de Alexander Kerensky, în con­ducerea partidului căruia se aflau foarte mulţi evrei, precum fon­da­­to­rii acestui Partid Socialist Revoluţionar (în interiorul căreia funcţiona brigadă teroristă SR Combat Organi­zation), „eSeRii“ Mikhail Rafailovici Gots, Grigory Gershuni, Yevno Fishe­­­levici Azef, Mikhail Isaakovici Liber (zis Mark Liber, născut Gold­man), Ilya Ruba­novich şi Chaim Zhit­lowsky, acesta din urmă fiind şi un lider al naţiona­lis­mu­lui evre­­­iesc diasporic, prin Yiddishism (idi­şism, de la limba idiş, o corcitură de germană cu ebraica şi cu ceva ele­men­­te slave, năs­cută mai degrabă pe lângă comunităţile germanice estice, care au ajuns spre est până pe Volga, în nord vestul Kazahstanului, vechi areal khazar, în Crimeea, în Cauzaz, Basarabia, Bucovina şi în mai toată Rusia vestică, până şi marea împărăteasă Ecaterina a II-a a ruşilor fiind germancă)
Limba idiş era acasă din Rusia până în Galiţia, iar Yiddishism-ul a fost institu­ţio­na­lizat drept curent politic de evrei în 1908, în oraşul buco­vi­nean româ­nesc Cernăuţi – pose­dat azi, bineînţeles, de Ucraina, sub numele Czerno­witz -, unde evreii, etnie de­ve­nită majoritară în oraş după 1800, şi-au ţinut „Konfe­rents for der Yidisher Shprakh“, în miş­carea idişismului născându-se, mai înainte, în 1897, şi partidul Bund (Uniunea sau Partidul Munci­to­rilor Evrei), al evreilor comu­nişti promotori fanatici ai Uniu­nii Sovie­tice, fie că erau marxist-socialişti menşevici (socialişti moderaţi) sau bolşe­vici (comunişti radicali). Şi Mark Liber, arătat mai sus ca fondator al mişcării revoluţionare socialiste din Rusia ţaristă (care cuprindea şi viitoarea Ucraină), era şi membru al Bund-ului, unul care pleda, precum mai toţi evreii tineri din Bund, pentru o cât mai mare autonomie sau putere pentru evrei în imperiul ţarist şi apoi în cel sovietic. A fost un lider revoluţionar activ şi la „Revoluţia din 1905“ din Rusia (alături de Lenin), de la care evreii aveau uriaşe speranţe de a accede la autonomie politică şi la putere, dar care a eşuat în dărâmarea imperiului rus.

* * *

Evreii cu greutate politică au fost prezenţi încă din prima radă ucraineană (sobor, parlament), Ukrayins’ka Tsentral’na Rada, apărută în martie 1917, după prima „revo­luţie rusă“ reuşită în 1917, precum Moisei Rafes, şeful Bundului evreiesc din Kiev. Apoi, încet încet, aripa bolşevică a revoluţionarilor „socialişti“, reprezentată la Kiev de Serghei Bakin­sky (un cosmopolit cu sânge evreiesc, pe numele real Ludwig Bernheim), a presat politic Rada revo­luţionară care a cedat acestora puterea, iar ei, comuniştii cei mai radicali (dar şi cei mai favorabili ascen­siunii evreilor), au înzestrat cu teritorii şi cu autonomie noul stat, Ucraina, în timp ce şeful evreilor „ucraineni“, Moisei Rafes, a ajuns în eşaloanele supe­ri­oa­re ale Yevsektsiya, secţi­u­nea evreiască a Partidului Comunist Sovietic, un privilegiu unic, creat chiar de Lenin pentru evrei.
Iar principiile „universale“ proclamate de rada din 1917, primul (de la 23 iunie 1917) fiind autonomia ucraineană faţă de Rusia ţaristă, au fost publicate şi în idiş, limba ce o vorbeau evreii khazari participanţi la revoluţie şi aspiranţi la conducere.

* * *

*Şi, deşi „Ukrainskaya Narodnaya Respublika Sovjetov“, prima formă de statalitate a Ucrainei, exis­tentă în 1917, s-a pretins în istorie, ulterior, a fi fost o „Republică Naţională Ucra­i­nea­nă“ necomunistă, anterioară celei bolşevice, cu­vintele populară (narodnaya) şi soviet îi arată clar sorgintea în marxism-socialism, deşi nu era încă bolşevică, ceea ce se va întâmpla la finele lui decembrie 1917, prinUkra­in­ska Radeanska Soţialistîcina Respu­blika, ce a fost una dintre cele patru republici con­sti­tu­ente ale Uniunii Sovietice din momentul în care a fost for­mată Uniunea, în 1922.
La această Ukrainska Radianska Sotsialistychna Respublika (sau cum s-o mai scrie ea) se referea Vladimir Putin în februarie 2022.
După acest an, 1922, a existat doar ea, ca Republică Socialistă Sovietică Ucrainea­nă, deşi au mai existat câteva încercări de asemenea republici, regionale, pe teritoriul vii­toarei Ucraina, aşa cum o cunoaştem de 100 de ani – în afară de Ukrainska Narodna Respublika (1917-1920) şi de cea „Soţialistîcina“(Sotsialistychna), existând în paralel şi Zahidno-Ukrainska Narodna Res­publika, adică Repu­bli­ca Populară a Ucrainei Occiden­tale (1918-1919) -, dar toate aceste încercări statale erau, împreună, tributare ide­o­logic aceleiaşi Hromada marxiste din Kiev, care urmărea în primul rând distrugerea monarhiei ruse (sau a Rusiei imperiale), a puterii ruşilor.
În plus, până la această Hromada nimeni nu scosese la iveală din cronici sau din arhive numele obscur şi neclar de U-Kraina, pe unde stătea rătăcit, şi e evident că nu toată lumea a văzut acelaşi lucru în iU de dinaintea Krainei. Majoritatea nu a văzut nimic, dar unii evrei au văzut ceva şi le-a plăcut, căci au susţinut numele.
Oamenii din popor nici nu înţelegeau, probabil, decât Kraina, ţară, din noul cuvânt. Şi nimeni, până azi, nu a dat un sens clar, convingător lui iU dinaintea Krainei, decât, poate, în interpretarea în­drăzneaţă (dar controversantă) că ar veni de la… Iudeea, iudei, „Yud Kraina, adică Regatul Yehudimilor, Regatul Evreilor“ (articolul „Ukraina, regatul evreilor“, din 2 august 2021, pe https://ioncoja.ro/, ce a stârnit ceva polemici).
Populaţia largă a Rusiei Kievene (MaloRusia) o fi înţeles că este ceva nou, un fel de indepen­denţă promiţătoare, un viitor, când Hromada a produs aceste mişcări sau orga­ni­zaţii conţinând numele iUkraina, precum, prima, Organizaţia Generală Demo­cra­tică Nea­filiată Ucrai­nea­nă, din 1897, redenumită în 1908 drept „Societatea Ucrainenilor Pro­gresişti“, aceeaşi cu Partidul Radi­cal Democratic Ucra­­­inean, conduse chiar de Volody­myr Antonovych, liderul cel mai vizibil al Hromadei.

* * *

În concluzie, toate aceste „Ucraine“ (apărute începând cu 1897, anul ridicării Bund­ului evreiesc şi a sionismului, dar mai ales în jurul anului 1917) sunt, dacă sun­tem atenţi, opera influenţei comuniştilor anarhişti îmbrăcaţi în naţionalişti, foarte mulţi evrei, din cadrul „Hromadei din Kyiv“, care au devenit apoi bolşevici, în prima parte a secolului 20.
Iar fiul lui Antonovych, juniorul Dmytro Antonovych, înfiinţase şi el la sfârşitul secolului 19 „Partidul Ucrainean Revoluţionar“ (Revoliutsiina Ukrainska Partiia), partid despre care evreii au zis că „avea o plat­­formă social-democratică propice cooperării ucrai­nea­no-evreieşti“ (conform „A Journey Through the Ukrainian-Jewish Encounter: From Antiquity to 1914“, UJE 2018)

Prin răpirea teritoriilor româneşti şi ale altor vecini s-au adus totodată cât mai mulţi evrei la Ucraina, „acasă“

Pierderea Bucovinei de nord, a ţinutului Herţa şi a Basarabiei plus Insula Şerpilor de către România în favoarea Uniunii Sovietice (Ucraina fiind unica beneficiară directă, iniţial) la sfârşitul lui iunie 1940, în baza tratatului secret Ribbentrop-Molotov, reprezintă un teritoriu în care trăiau cca 290.000 de evrei, care credeau în majoritatea lor, atunci, că fericirea este pentru ei comunismul.
Deşi Moldova de Sus (Bucovina) cu ţinuturile Sucevei şi Cernăuţiului a repre­zen­tat încă de la începutul statalităţii moldovene (anul 1359) nucleul voievodatului, iar românii, numiţi volohi (de la vlahi sau valahi), au existat teritoriile zice ucrainene până în Galiţia, unde e oraşul Liov (Lvov, Lviv), până la 1917-1918 Bucovina de nord a fost în componenţa Austriei imperiale, iar a Ucrainei (ţara inventată de bolşevicii) în anii 1918-1919, 1940-1941 şi din 1944 până azi.
În componenţa României moderne, Bucovina de Nord, românească dar aglome­ra­tă de alte etnii colonizatoare, în frunte cu evreii, nu a fost lăsată decât între anii 1919-1940, fiind pierdută în 1944, când a fost din nou smulsă de comuniştii sovietici de dragul  Ucrainei bolşevicei.
Istoriografia sovietică rusă şi ucraineană au susţinut fără niciun fel de dovezi con­cludente, dar cu un evident interes politic, că Bucovina ar fi făcut parte în veacurile XI-XII din statul medieval kievean, iar mai apoi, după destrămarea Rusiei kieveane, din cneza­­tul Haliciu­lui. De aici a decurs concluzia istoricilor sovietici şi ucrainieni, că drep­tu­rile Uniunii Sovie­ti­ce (în sub­sidiar ale Ucrainei) se bazează pe o pretinsă deţinere istorică, invocată de altfel şi de Austria habsburgică la 1775, când, după prima împărţire a Poloniei, în urma căreia obţi­­nu­seră fostul teritoriu al cnezatului Haliciului, au cerut Bucovina în virtutea ace­lo­raşi pre­tenţii „istorice“.
Încă din 1918, după Primul Război Mondial adică, Ucraina sovietică a dorit să-şi anexeze întreaga Basarabie moldavo-română şi doar prezenţa militară a românilor în toată acea zonă a forţat retragerea aces­tei cereri.
Deci, când inventata Ucraina şi-a luat cadou de la sovietici, prin raptul din 1940, teri­toriile moldavo-româneşti (inclusiv Basarabia), ele erau deja ocupate masiv cu evrei de decenii sau chiar de secole bune. Iar U-Kraina („Ţara Iu“), este Uniunea Sovietică mai mult decât este Rusia azi, căci Rusia a existat şi înainte de a exista Uniunea Sovietică (cri­mi­­na­lă cu ruşii, în primul rând, omorând milioane în războiul civil al Armatei Roşii cu Armata Albă, a ruşilor care au luptat pentru libertate în 1917-1922), pe când Ucraina s-a născut oda­tă cu Uniunea Sovietică.

* * *

În 1945, după ce a luat Maramureşul istoric (în România rămânând cam o treime din Maramureş), Ucraina a dorit din nou anexarea întregii Basarabii şi doar presiunea lui Stalin a forţat eliminarea acestei pretenţii, Ucraina reuşind să ia doar Herţa, Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei (Buceagul), restul Basarabiei devenind Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (Republica Moldova de azi, cu tot cu Transnistria, pe care sovi­e­ticii au ataşat-o Basarabiei, Transnistria nefiind a României anterior lui 1941).
După 1944 şi Galiţia, care fusese a Poloniei după 1919, ce s-a luptat cu bolşe­vi­cii pentru ea, a intrat pe jumătate în componenţa Ucrainei sovietice (care o mai deţinuse între 1939 şi 1941), iar din 1991 a intrat în componenţa Ucrainei „independente“.
Şi, cum a spus şi preşedintele rus Vladimir Putin, după Al Doilea Război Mondial, Ucraina a primit cadou şi Crimeea de la liderii sovietici de la Moscova, care era şi ea plină de evrei khazari.
În 1992 ucrainenii au participat cu trupe la războiul de pe Nistru, alături de trupele ruse împotriva celor moldavo-româneşti, pentru a desprin­de regiunea transnistreană, pe care şi-o doreau de fapt pentru ei, dar au cam luat-o ruşii, care o avuseseră de mai demult.

Evreii khazari din SUA ne-au pus din anii ’90 să slujim Ucraina
Iar după desfiinţarea Uniunii Sovietice, din 1992 avem „noul stat indepen­dent, Ucraina“ (ruşii, generoşi sau fraieri, lăsându-i şi Crimeea), stat căruia, prin mane­vrele făcute la Bucureşti de ex-ambasadorul evreu khazar al SUA din anii ’90, Alfred Moses, România a început să-i slujească interesele, împotriva Rusiei chiar.
Alfred Mo­ses, am­ba­sa­do­rul SUA în România, era în acea vreme, anii ’90 şi în­ceputul anilor 2000, deşi stătea mai mult prin Europa, şi pre­şe­din­te al Comi­te­tului Evre­iesc American (AJC), iar acest American Jewish Commi­­ttee a fost cea mai implicată orga­ni­zaţie evreiască americană angajată în lobby-ul împotri­va Iugoslaviei. Chiar şi David Finn, fondatorul firmei de PR angajată de croaţi, bosniaci şi de kosovarii musulmani pentru distrugerea Iugoslaviei, văzută şi ca o aliată a Rusiei în Europa – firma Ruder & Finn Global Public Affairs -, era un membru evreu marcant şi spon­sor al AJC atunci.
De la Casa Albă, operaţiunea era condusă de politicianul evreu „polonez“ (khazar) Richard Holbrooke (numele evreiesc anterior al familiei lui fiind Goldbrajch).
Tot în acei ani, ambasadorul evreu Alfred Moses s-a implicat direct, cu ordin de la Casa Albă, cum declară într-o carte a sa de me­morii „Jurnal de Bucureşti. Drumul României…“ (Bucureşti 2019), în forţarea României de a semna un „Tratat politic de bază“ dez­avantajos cu Ucraina, prin care România ceda încă o dată toate teritoriile răpite ei de Uniunea Sovietică. Toată primăvara lui 1997 ambasadorul Moses s-a ocupat de această treabă, făcând curse între Kiev şi Bucureşti şi presiuni asupra României, acu­zată, printre altele de „revendicări teritoriale“, adică de punerea în discuţie a tratatelor de pace de la finele celui de Al Doilea Război Mondial şi a „Actului Final de la Helsinki“ (din 1975). Ne-au obligat să renunţăm în favoarea Ucrainei şi la Insula Şerpilor.
Acest interes al politicii SUA pentru binele Ucrainei s-a explicat prin „doctrina Brzezinski“ privind relaţia geostrategică a acesteia cu  Rusia, care să nu redevină sau să rămâ­nă un imperiu împreună cu Ucraina (a se vedea şi „Turkey and Russia victims of Brzezinski Doctrine“, în The London Post, 2015).
De aceea, sforarii din SUA, cu precădere cei evrei, au urmărit atragerea Ucrainei în „sistemul de alianţe occidental şi punerea unei distanţe politice cât mai mari între Kiev şi Moscova“. Tot de aceea, rapor­turile Ucrainei cu ve­cinii săi vestici (Polonia, România şi Ungaria) trebuiau de­grevate în avantajul ei de orice problemă litigioasă şi, în plus, se impunea sta­bi­li­rea unor „structuri multilaterale de cooperare la nivel subregional apte a ancora cât mai ferm Ucraina în spaţiul euro-atlantic“. În plus, evreii îşi vedeau astfel vechiul leagăn teritorial rupt de Rusia şi bun de reluat sub control.
La schimb, pentru că şi-a cedat drepturile istorice către Ucraina, România a primit acordul de a face parte în viitor din alianţa mili­tară NATO, în aceasta unii români văzând o garanţie a neîntoarcerii Transilvaniei către Ungaria, pe modelul sfărâmării Iugoslaviei.

* * *

Televiziunea americană Fox News l-a identificat în 2020 pe sforarul khazar Norman Eisen ca fiind unul dintre cei mai mari manipulatori de la Casa Albă asupra estului Euro­pei împotriva Rusiei, care a participat la regizarea „re­voluţiilor colorate“ est-europene şi din spaţiul rusesc („revoluţii“ marca George Soros, de fapt), el fiind un „jucător“ încă din 2011 în ace­eaşi echipă cu evreica Victoria Nuland, actantă de forţă în 2014 a „revoluţiei Maidain“ din Ucraina, împreună cu Soros, Nuland fiind în prezent, din nou, din mai 2021, sub­se­cre­tar de stat al SUA, în admi­nistraţia Biden, cum a fost şi în administraţia Obama.
Norman Eisen, care a fost „consilierul special pentru etică şi reformă guverna­men­­­tală“ al preşedintelui Obama (un pion al lui George Soros, ca şi familia Clinton sau Joe Biden) după ce a fost şcolit în tinereţe, în 1985-1989, la „ghestapoul evreiesc“ Anti-Defa­ma­tion League (creat din 1913 de ordinul masonic evreiesc B’nai B’rith, căruia îi este total sub­ordonat, oficial, actualul ministru de Externe „român“, Bogdan Aurescu-Goldenberg), ar „impus câţiva ambasadori [evrei] ai SUA în Romnia, printre care Alfred Moses, Mark Gitenstein, şi chiar pe actualul Adrian Zuckerman! …Mai mult, Eisen este cel care a «tele­ghidat-o» în regiune pe Victoria Nuland“ (după cum zice că a aflat Gozmin Guşă de la nişte prieteni americani, în articolul „Dezvăluiri bombă despre omul care a susţinut-o pe Kovesi“, 2020).
Eisen face parte, conform Politico.com, din primii 50 de thinkerşi (creiere) care modelează politica ame­ri­cană, fiind şi unul din primii 50 de evrei ca importanţă din SUA, conform publicaţiei „The Jewish Forward – News That Matters To American Jews“. El şi-l apropiase pe Obama de când fuseseră colegi la Harvard, la drept.
Din CV-ul său, reiese că Eisen s-a ocupat mereu de promovarea Ucrainei ca ad­versar al Rusiei, inclusiv în perioada 2011-2014, cât timp era ambasador al SUA în Cehiei, avându-o pe Victoria Nuland drept şefă.
Eisen este coleg şi la think-tank-ul de guvernanţă globală Brookings Institution cu Mark Gitenstein, co-etnicul său care, ca ambasador al SUA la Bucureşti a in­trodus în România, mişcarea neo-progresist-soroşistă „rezist“), dar este şi partener la firma de avo­catură şi lobby Zucker­man Spaeder LLP, a evreului Adrian Zuckerman, ambasador al SUA în România între decembrie 2019 şi februarie 2021, care şi acum face trafic de influenţă politică asupra deci­den­ţilor români, deşi nu mai e pe post, în timp ce Gitenstein controlează şi el România prin diverse pârghii şi relaţii, mai ales economice.
Toţi aceştia au întreţinut conflictul demarat în 2014 între Ucraina şi Rusia, când americanii, cu „revoluţia“ lor de export de la Kiev (lovitura de stat Maidan sau Euro Maidan), l-au dărmat de la putere pe preşe­din­tele „pro-rus“ Viktor Fedorovici Ianukovici. Atunci şi-a luat Rusia înapoi Crimeea, văzându-şi încrederea acordată respinsă.
Şi în prezent Casa Albă este controlată de 16 evrei cu greutate. Toţi îl detestă pe Vladimir Putin şi Rusia, în general (a se vedea articolul „Biden’s Jewish A-Team of Jewish advisers, cabinet members and staff “ din The Jerusalem Post din 9 februarie 2021, dar care nu o menţionează şi pe Victoria Nuland, care a apărut mai târziu, în mai 2021. în cabinetul Biden).
Majoritatea acestor evrei membri ai cabinetului Biden sunt khazari, precum secre­tarul de stat Anthony Blinken, şeful politicii externe a SUA, adică evrei ce provin din zona Ucrainei, strămoşii lui Blinken provenind chiar de aici (inclusiv din zona Kieveană, ca bunicul său Meir Blinken, 1879-1915).
Lor li se adaugă soţul vice­preşedintei Americii, Kamala Harris, aşa zisul „second gentleman, hus­band of US Vice President“, evreul newyorkez Douglas Emhoff, avocat şi politican în Partidul Democrat.

Crimele asupra românilor
Ucrainenii şi alţi sovietici, nu numai sau nu neapărat ruşi, sunt cei care au comis local, crimele şi masacrele împotriva românilor, dar acesta este un aspect al istoriei pe care puţini nu s-au ferit să îl evidenţieze. O prezentare corectă a făcut-o Paul Goma. 
Dacă cercetaţi în culisele istoriei, vom descoperi că erau ucraineni, nu ruşi, vino­vaţii de masacrul de la Fântâna Albă de la 1 aprilie 1941, din Bucovina de Nord răpită, când între 2000 şi 4000 de români au fost ucişi de către sovietici – unii traducând auto­mat, greşit sau cu intenţie, „sovieticii“ ca fiind ruşi -, români ucişi pentru că voiau să fugă din Uniunea Sovietică (din Ucraina sovietică) în România (Paul Goma a subliniat vino­văţia continuată ucrai­neană faţă de români în studiul său „Masacrul de la Fântâna Albă“).
Că Ucraina este (tot) Uniunea Sovietică (mai ales privind România), se vede şi din articolul „Ucraina. Alinieri ideologice toxice la naraţiuni (post-)sovietice“, din aprilie 2021, de pe contributors.ro, al diplomatului Dorin Popescu (care a lucrat la consulatul român de la Cernăuţi, în Ucraina). [https://www.contributors.ro/ucraina-alinieri-ideologice-toxice-la-naratiuni-post-sovietice/ sau la Ucraina. Alinieri ideologice toxice la narațiuni (post-)sovietice].
Până şi actualul preşedinte evreu al Ucrainei, Volodîmîr Zelenski, instalat cu sus­ţinerea evreiască internă şi globală, ignoră înadins drepturile şi existenţa românilor în ţara lui, deşi românii / moldovenii sunt a doua mare mino­ritate din Ucraina, după ruşi.
Cu ocazia Zilei Unităţii Ucrainei, 16 februa­rie 2022, el îi menţiona doar pe „ucraineni, ruşi, tătari şi maghiari“. Pe evrei este clar că nu îi menţiona ca să nu se evidenţieze el şi pe susţinătorii lui, care preferă penumbra, dar românii sunt dis­cri­mi­naţi sistematic, în acelaşi timp în care îi vrea ca soldaţi împotriva ruşilor.

Cornel-Dan Nicolae
Sursa: incorectpolitic.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us