După greva din educație – “Sistemul în momentul de față e construit de asemenea manieră încât să îi atragă pe cei nesimțiți și / sau incapabili”
Paradoxul educației autohtone pe care nimeni nu pare să-l observe sau nu vrea să-l sublinieze e că 2.500 de lei pentru frecat menta 18 ore pe săptămână, cu perspectivă de creștere spre 4.500 de lei, în timp, nu e chiar așa de puțin. Mai ales în orașele mici și la țară.
Vorbesc cu părinți sau cu foști elevi care îmi spun de profesori care au venit la ore doar de câteva ori pe întreg semestrul sau care au stat pe telefon tot semestrul, alături de elevi, sau care nu fac mai nimic și cărora, de fapt, le convine scăderea constantă a standardelor din educație, căci standardele mai scăzute înseamnă muncă mai puțină.
Una e să predai tabla înmulțirii, alta e să predai ecuații de gradul 2 sau 3. 2500 de lei pe lună pentru babysitting 18 ore pe săptămână, în condițiile în care poți să îți mai iei un job part time sau să mai faci și niște meditații, nu sunt chiar așa de puțini bani.
Sunt corporații în București unde pentru muncă part-time, 20 de ore pe săptămână, ce necesită calificare medie, se câștigă 3.000-3.500 de lei, dar acolo chiar se muncește, după cronometru, te freacă managerul la cap, nu poți să îți iei nicio zi liberă în afară de cele 21 de zile de concediu pe an și nu se pune problema să absentezi vreodată, iar dacă nu ești în target îndeajuns de mult timp rămâi fără job, ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată atunci când lucrezi în învățământ.
Din contră, 2.500 de lei pentru cineva care își face orele în mod serios, ceea ce presupune că pe lângă cele 18 ore de la clasă mai muncești încă vreo 32 de ore acasă, mai ales în primii ani când îți sistematizezi lecțiile, e bătaie de joc cruntă.
Dacă mai adaugi la faptul cu pricina și eforturile de disciplinare a clasei (orice părinte știe că e mai simplu, cel puțin pe termen scurt, să îți lași copilul să stea pe telefon, și aceeași regulă se aplică și în cazul profesorilor), plus stresul interacțiunii cu părinții care se plâng că le traumatizei copilul cu prea multă școală (căci, de regulă, cine investește mult în pregătirea orelor, o să și ceară mai mult decât alții de la elev), ajungi repede la concluzia că mai bine îți faci bagajele și te muți la corporația unde vei câștiga dublu (la nivel de calificare medie, nu mai vorbesc de situația în care ești îndeajuns de bine pregătit pentru a alege cariera de programator în locul celei de profesor de matematică) pentru mai puțină muncă, căci muncești mai mult ca profesor serios decât la corporație cu program de 8 ore, și cu toată presiunea managerilor și a rezultatelor, te vei stresa, probabil, și mai puțin.
Așadar, sistemul în momentul de față e construit de asemenea manieră încât să îi atragă pe cei nesimțiți și / sau incapabili, care oricum nu ar fi în stare să câștige cu mult mai mult în privat, și să le pună bețe în roațe și să îi respingă pe cei serioși și înzestrați.
Ceea ce nu înseamnă că în sistem există doar prima categorie de oameni, iar din informațiile culese de la firul ierbii nu aș putea să spun care e procentul celor din prima categorie și celor din a doua categorie. Dar e clar că sistemul e făcut pentru primii, nu pentru cei din urmă.
Subfinanțarea cronică a sistemului, dublată de o scădere a exigențelor a creat această problemă. Ca o paranteză, nici nu ai avea cum să impui criterii de performanță serioase pe bani puțini, că nu îți mai rămân decât cei care fac foamea din vocație sau care au alte surse de venit – o a doua casă de închiriat, un soț sau o soție cu salariu mare la privat sau la stat; dar în cazul acesta nu vei mai avea îndeajuns de mult profesori.
Revenind, problema asta care s-a dezvoltat în timp, din cauzele deja menționate, nu se poate îndrepta peste noapte, chiar și dacă salariile sunt aduse la un nivel decent.
Cu siguranță asta le va face viața mai ușoară profesorilor serioși și, din punctul meu de vedere, doar și acest simplu fapt e un motiv suficient pentru a crește salariile și pentru a susține greva profesorilor.
Cu siguranță asta va facilita intrarea în sistem a tinerilor serioși, bine pregătiți și pasionați de munca lor, cu perspectiva unei îmbunătățiri graduale în timp, un motiv în plus pentru a susține creșterea salariilor și greva profesorilor.
Pe de altă parte însă, pleava care s-a acumulat de ani de zile în sistem datorită combinației de subfinanțare, bătaie de joc la toate nivelurile, începând cu ministerul, și regres cultural generalizat, se va opune oricărei încercări de reformă care să implice dublarea măsurilor de creștere a salarizării prin măsuri de creștere a standardelor educaționale și a exigențelor în materie de activitate didactică.
Bineînțeles, nici nu se pune problema concedierii, ca la privat, a celor care nu își vor merita noua soldă decentă. Niciun partid n-ar îndrăzni să ia astfel de măsuri fără precedent.
Degeaba crești salariile în școli dacă în minister nu ai oameni cu viziune, îndeajuns de mult curaj și susținere politică îndeajuns de puternică și de îndelungată; și tot degeaba ai astfel de oameni în minister dacă în școli s-a adunat – din nou, în principal datorită anilor de subfinanțare – un corp profesoral cu care oricum nu poți să faci prea mult, pe care nu se pune problema să îl concediezi și care tind să cred că va ieși din nou în stradă în ipoteza în care ministerul nu doar îi va da (ceea ce încă nu a făcut), ci va începe să își și ceară ceva (ceea ce probabil că oricum nu va face).
De aceea, în calitate de cadru didactic care lucrează la privat (nu spun pe ce salariu, că astea sunt rânduielile de la noi), nu am cum să nu mă solidarizez cu greva profesorilor și cu revendicările lor punctuale.
Doar n-o fi să țin cu Iohannis și întreaga tagmă a propovăduitorilor austerității!
Pe de altă parte, mi-ar plăcea să mă și emoționez până la lacrimi în fața autostrăzii demnității, alături de întreaga suflare românească, dar am motive să fiu mai sceptic.
Chiar și punând început bun, în urma acestei greve, în materie de salarizare a cadrelor didactice, date fiind resursele culturale, politice și instituționale precare sau foarte precare, îndreptarea a ceea ce s-a stricat în ultimii treizeci de ani va fi, în cel mai bun caz, lungă și anevoioasă.
În fine, fără a minimaliza problema salarizării, îndrăznesc să spun că problema fundamentală e alta. Ea implică o întrebare fundamentală la care trebuie să răspundă atât statul, cât și poporul român. O întrebare fundamentală și doar în aparență foarte simplă: De ce ne trimitem copiii la școală?
1. Dacă îi trimitem că nu avem cu cine să-i lăsăm cât timp suntem la muncă, nu văd de ce profesorii ar fi îndreptățiți să ceară salarii mai mari decât bonele. Dacă e așa, măcar să nu mai umblăm cu cioara vopsită, cu un discurs de tip “educația prioritate națională”, “dascălii noștri, formatori de caractere și mentori ai neamului”, și să ne asumăm faptul că cerem doar dreptul la un trai decent, în virtutea calității de om pe care o împărtășim cu toți ceilalți anagajați, nu în virtutea statului de profesor care implică, cel puțin în percepția comună a societății românești contemporane, un plus de respectabilitate socială. Dar într-o lume normală, un plus de respectabilitate socială ar trebui să vină, întotdeauna, și cu un plus de responsabilitate socială.
2. Dacă îi trimitem pe copii la școală pentru a-i pregăti pentru piața muncii, atunci concluzia care se impune e că avem, într-adevăr, o serie de materii inutile, care nu se vând (în general disciplinele umaniste, inclusiv religia), și că pentru a ajunge la un salariu decent, în condițiile economice din momentul de față, nici cu materiile vandabile nu trebuie să îți bați prea mult capul. Decât dacă te faci IT-ist sau medic, dar și cererea de IT-iști și medici e limitată și amenințată cu compresia datorită avansului inteligenței artificiale.
Mai mult, în condițiile diviziunii sociale a muncii, ar trebui să îți bați capul doar cu cele două, maxim trei materii de care vei avea nevoie la job, nu și cu celelalte. Într-o astfel de situație, poate că s-ar justifica revendicările salariale ale cadrelor didactice, dar nu s-ar mai justifica numărul cadrelor didactice. Adevărul e că o educație calibrată pe piața forței de muncă e inevitabil o educație mult mai sumară, cu un curriculum mult mai restrâns.
Fac școală multă, dar strict pe felia lor, doar cei care profesează la standarde și pe salarii foarte înalte. Ca să nu mai vorbesc de faptul că revoluția permanentă, ce definește sistemul capitalist, te pune în situația în care nici nu mai știi ce să mai înveți, dacă înveți doar pentru integrarea pe piața forței de muncă, pentru că cerințele se schimbă mult prea repede. Un motiv în plus pentru a nu îți bate capul prea mult cu o școală care nu îți garantează mai nimic. Eu unul am crescut cu impresia că umaniștii sunt plătiți decent și respectați. Pentru că m-am născut într-o altă societate, care între timp s-a schimbat.
Când am terminat școlile și m-am întors în țară, m-am lovit cu capul de realitatea pieței libere și a statului nesimțit. Am supraviețuit, dar m-a durut (pentru o vreme, rău de tot).
3. Dacă îi trimitem pe copii la școală ca să îi socializăm întru valorile comunității, ne confruntăm cu faptul că trăim într-o societate tot mai individualistă și mai mediocră care are tot mai puține valori comune, iar minimul axiologic pe care îl propune nu necesită foarte multă aprofundare, deci nu justifică o școlarizare îndelungată sau foarte intensă.
Câteva ore de dezvoltare personală și educație antreprenorială și gata educația (așa că revenim la concluziile de la punctul 2). Cel mult, în ipoteza în care pornim de la o astfel de premisă, problema educației ajunge să se reducă la războaiele culturale dintre ortodocși și sexomarxiști.
Între timp, activiștii ortodocși care se bat pentru ora de religie ignoră faptul că mulți profesori de religie își bat joc de ora de religie (unde chiar ai avea ce să înveți) la fel de mult cum își bat joc și ceilalți profesori de materiile lor.
Un student care nu știa din ce popor făcea parte Iisus Hristos mi-a mărturisit că în 12 ani de religie au stat aproape tot timpul pe telefoane. O rudă îmi spunea recent că în pandemie, când se putea discuta mult și bine despre Dumnezeu, planurile lui, slujirea aproapelui și relația dintre știință și religie, profesoara de religie de la clasa a X-a sau a XI-a (nu mai țin minte exact) le-a dat copiilor să învețe o rugăciune la prima oră (o fi fost rugăciunea Patriarhiei pentru oprirea molimei) după care nu a mai venit (“nu s-a mai logat”, mai exact) tot semestrul.
4. În fine, o ultimă motivație pentru a-i trimite pe copii la școală vine din tradiția umanistă și civică de care ne îndepărtăm tot mai mult pe zi ce trece.
Conform acestei viziuni, educația îți deschide mintea, iar această deschidere a minții, indiferent dacă se cere sau nu pe piața forței de muncă, e inerent legată de dezvoltarea deplină a ființei umane, de urcușul platonic către bine, frumos și adevăr, dar și de exercițiul cetățeniei care presupune capacitatea de a distinge între adevăr și fals, bine și rău, prudență și nesăbuință, dezvoltare autentică și amăgire utopică.
Lăsând la o parte faptul că nici exercițiul cetățeniei nu mai înseamnă mare lucru atunci când te guvernează FMI-ul, Banca Mondială și Comisia Europeană și tot ele îți reformează sistemul de educație în funcție de exigențele pieței și conștiinței globale (săracă intelectual și anistorică), ar trebui să ne întrebăm, cât se poate de serios, și câți profesori și părinți mai împărtășesc convingerea că acesta este scopul educației și mai dispun de autoritatea necesară pentru a-i lua copilului telefonul din mână (exercițiu neplăcut și obositor, atât pentru părinte / profesor, cât și pentru copil) și a-l pune să învețe DIN ACEST MOTIV.
Or, adevărul e că în absența acestui motiv, tot mai irelevant din punct de vedere cultural, educația e cel mult pregătire pentru piața forței de muncă; restul e stres inutil, fiind perfect inteligibilă reacția părinților și antreprenorilor fericirii care cer de la școală ca măcar să nu îl streseze pe copil, să nu-i tulbure copilăria (digitală), dacă alt scop oricum nu are.
Așadar, problema educației e întâi de toate o problemă culturală, axiologică, metafizică.
Întrebare referitoare la conținutul educației e inseparabilă de întrebare referitoare la sensul vieții. E, de fapt, problema fundamentală a oricărei societăți: cum ne creștem copiii?
Ce vrem să facem din ei?
Nu degeaba i-a dedicat Platon cel mai important dintre dialogurile sale, care e în același timp un dialog despre suflet și cetate, despre sulfetul armonios care își realizează pe deplin potențialul, și despre tipul de societate în care vrem – sau cel puțin ar trebui să vrem – să trăim.
Banii vin sau nu, se justifică sau nu, în funcție de cum răspundem la această întrebare. Pe care nimeni nu și-o pune.
Autor: Alexandru Racu
Sursa; facebook.com
