După DECEBAL și MihaiViteazul, a treia statuie ce ar putea înobila Brașovul-Capitala...

După DECEBAL și MihaiViteazul, a treia statuie ce ar putea înobila Brașovul-Capitala culturală a Transilvaniei ar fi totuși Diaconul Coresi!

0 14

Dupa DECEBAL si MihaiViteazul,a treia statuie ce ar putea inobila Brasovul-Capitala culturala a Transilvaniei ar fi totusi Diaconul Coresi!
Monumentul dedicat domnitorului Mihai Viteazul are în țara noastra, în mod sigur, cea mai interesantă „istorie” înainte de a fi aşezat acolo unde este şi astăzi (Piața Universitatii), iar „povestea” sa n-ar trebui să lipsească din cunoştinţele oricărui ghid turistic ce prezintă Bucureştiul de azi.
Acest simbol a fost dorit încă de revoluţionarii de la 1848,care l-au vrut mai întâi, la Brasov, în mijlocul tarii, dar abia 25 de ani mai târziu Consiliul Comunal Bucureşti a hotărât ridicarea unei statui ecvestre dedicate lui Mihai Bravu… 
Atunci  marii carturari ai Cetatii Brasovului si imprejurimilor sale din Tara Barsei au judecat si au propus ca cel mai potrivit pentru locul Statuii  sa fie  Piațeta de unde incepe Strada  Portii, dinspre Schei spre Cetate, pe unde traditzional intrau calari in vechiul oras, Junii Scheiului, odata pe an – in zi de Sarbatoare a Pastelui. Acolo au cerut ei  sa stea statuia lui Mihai Viteazu iar daca le-o sta-n gat sasilor, atunci pe soclu sa-l aseze cu acelasi respect pe  Diaconului Coresi, celebrul ctitor de slova si Carte Romanească.
In Bucuresti la început locul a fost ales în fosta Grădină a Episcopiei, dar acolo avea să se construiască mai târziu Ateneul Român. Alte locaţii nominalizate erau în actualul Parc Kisseleff, apoi chiar în preajma 
Mănăstirii Mihai Vodă, pe o esplanadă ce urma a fi amenajată special, unde să fie adus şi Capul Voievodului, păstrat la Mănăstirea Dealu. Nici Piaţa Teatrului Naţional, de pe Calea Victoriei, nu a lipsit între propuneri, dar locul a fost găsit nepotrivit lângă o clădire de „distracţii”. În faţa Palatului Regal, în Piaţa unde a fost ridicată mult mai târziu Statuia lui Carol I, monumentul părea prea mic pentru un spaţiu atât de larg, iar pe Dealul Spirii, în amintirea eroilor pompieri din neuitatul 13 Septembrie 1848, alegerea părea oarecum periferică.         
Ca să pună capăt „gâlcevilor” edilitare, Consiliul de Miniştri hotărăşte la 9 martie 1874 amplasarea monumentului în faţa Academiei Române, 
respectabila instituţie funcţionând atunci în Palatul Universităţii . Locul ales nu era unul oarecare, soclul aflându-se chiar pe locul unde fusese altarul Mănăstirii Sf.Treime, ridicată pe la mijloc de veac XVI. Sarcina realizării i-a fost încredinţată sculptorului francez Carrier-Belleuse, cel care realizase în Franţa statuia ecvestră a Ioanei d’Arc.
Cum în Capitala monumentul stătea de câteva luni acoperit cu o pânză groasă, inventivii bucureşteni au început si atunci să ţeasă legende dintre cele mai neaşteptate. Ce-i nemulţumea pe locuitorii Capitalei era lipsa de „grandoare” a monumentului. Ei şi-ar fi dorit ca Bravul Mihai să stea călare pe un armăsar de două ori mai mare, bănuind că … sculptorul francez nu a făcut altceva decât să copieze „poneiul” pe care călărea în eternitate, la Paris, Ioana d’Arc.  

Statuia lui Mihai Viteazul - Bucureşti | Istorie | Art-emis

Ofensa (nedovedită!) a fost socotită profundă, căci se ştie, ucigaşii Viteazului, cei care i-au retezat capul, fuseseră oamenii generalului Basta şi ai ofiţerului sluga imperiala, Szekely Mihaly.          
Un sâmbure (mare!) de indoiala exista însă, dar se referea la textul dăltuit pe soclul statuii. Acesta contrazicea flagrant atât adevărul istoric, cât şi neuitata rostire a Viteazului ce s-a declarat la Alba Iulia„Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei.” Când după şapte luni, poporul Bucureştiului, a smuls „zăbălăul” (pânza) ce ascundea privirilor contraversata statuie, au citit cu uimire şi indignare: „Mihai Voievod, Domn al Ţării Româneşti, Domn al Moldovei, Domnesc Locţiitor şi căpitan general al Principatului Ardealului”Cine nu vroia, oare, să se scrie pe soclu adevărul aşa cum a fost, scoborându-l pe Viteaz la nivel  austriac de „căpitan” al Ardealului ?  
Atunci sa fie „instăpânit” la BRASOV, in mijlocul celor trei principate romanesti, ca simbol al marii uniri viitoare sub un singur Domn, cum se autointitulase chiar Mihai Voda Viteazul la Alba Iulia.   
Evident, primii „indispuşi” trebuie să fi fost diplomaţii Turciei, încă Putere „suzerană”, căci abia peste cinci ani avea să se împlinească Războiul de Independenţă de la 1877, când două tunuri turceşti, aduse de armata română după cucerirea Griviţei, au fost aşezate de-a stânga şi de-a dreapta statuii! (Patru decenii mai târziu, la 6 ianuarie 1917, Osman Nizami Paşa, ce ocupase Bucureştii alături de trupele feldmareşalului Von Mackensen, a ridicat degrabă trofeele de la Griviţa, trimiţându-le la Istanbul, ca o minoră compensaţie…)
Dar cel mai mult împotriva inscripţiei ce urma să individualizeze Monumentul s-a arătat a fi Austro-Ungaria, care nu a acceptat niciodată realitatea că Ardealul, preponderent românesc etnic şi demografic, şi-a păstrat întotdeauna mandria de Principat autonom, la fel ca si Moldova
si Muntenia! Şi cum Guvernul tânărului Principe Carol I se afla în tratative la Wiena pentru încheierea primului Acord comercial internaţional al Statului Român (ce urma a se încheia peste voinţa suzeranităţii Turciei), cu atât mai mult susceptibilităţile habsburgice nu trebuiau zgândărite.
Cel mai mult, în bicefalul imperiu, se „băşica” orgoliul ungurilor, căci pentru ei Ardealul,preponderent romanesc, nu putea fi altceva decât un principat „anexă”… al Budapestei, iar statuia Viteazului Mihai îi irita cu atât mai mult, pentru că el reuşise să împlinească hotarele Daciei, încă la începutul secolului XVI. Adică pe vremea când Ungaria nici dupa aproape un veac nu ieşise de sub statutul de paşalâc turcesc, după umilitoarea înfrângere de la Mohacs, dupa care micuța Ungarie, cu doar o treime „populatie maghiara in ganițele revndicate” a cam disparut ca
Putere in Europa centrala. Dar la Bucuresti, după  amânata inaugurare a
monumentului dedicat lui Mihai Viteazul – în ciuda puternicului sentiment popular de cinstire afecuoasă acordat chipului de bronz al voievodului – controversele în jurul statuii nu au încetat.
În 1880, cu prilejul instalării statuii lui Ion Heliade Rădulescu, din nou i s-a căutat o locaţie mai impozantă, încercare repetată şi la 1885, când a fost inaugurată, alături, statuia lui Gheorghe Lazăr. Puternica Societate Astra a cerut chiar ca statuia să fie mutată direct la Alba Iulia, unde i-ar fi mai potrivit locul, decât într-o Capitală unde expansiunea oraşului i-ar diminua merituoasa cinstire. 
Dar Mihai a rămas neclintit pe locul unde se aflase. Deşi inPiaţa Universităţii  a mai fost mutata şi cu prilejul amplasării statuii lui Spiru Haret, toate cele trei statui s-au reamplasat, cum era firesc, în funcţie de monumentul principal al Pieţei Universităţii dedicat eroului naţional Mihai Viteazul. Nici Gabriela Firea, primarul de  pana mai ieri, deși a „remontat” cu toata grija statuile din Piata pentru amenajarea parcarii subterane, nu s-a atins de „locatia” Viteazului, dimpotrivă, pentru ca acum arata si mai bine! Este tot acolo unde era în noiembrie 1918, cand Regele şi familia regală, însoţită de generalul Berthelot, se întorcea triumfătoare la Bucureşti, parcurgând călare drumul din locul ales pentru a se ridica Arcul de Triumf al Marii Uniri, până la Statuia-simbol a celui care reuşise să adune pentru prima dată provinciile româneşti sub aceeaşi coroană, în anul de graţie 1600Și care ar innobila cu adevarat si centrul Brasovului ,asezat in locul cel mai potrivit intr-un oras, la randul lui constituind un simbol romanesc! Sau daca nu, macar statuia unui alt
unificator” – cel al rostirii romanesti: Diaconul Coresi !! (d.d.r.)

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.