Dor de Romania?

Dor de Romania?

0 89
 
Te arde. Åžtiu că te arde. Dar dacă vii în România, aÅŸteaptă-te să găseÅŸti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce in ce mai polarizată ÅŸi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseÅŸti – ca ÅŸi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului ÅŸi lipsită de drepturi, despuiată până ÅŸi de propriile potenÅ£ialităţi, peste care tronează vulgar ÅŸi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu "gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faÅ£a scumpilor lor bolizi, gata să te stâlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sânt indivizi care ÅŸi-au pierdut orice reper nu doar creÅŸtin, ci uman. Iar lege nu există. Decât, poate, pentru proÅŸti, în fond, asta e ÅŸi ideea. Sărmanii îi urasc pe bogaÅ£i, îi dispreÅ£uiesc pentru comportamentul lor, dar în adâncul inimii îi invidiază, le admiră viaÅ£a ÅŸi ar vrea să fie ca ei. Să poÅ£i ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!
 
Oamenii au uitat să-ÅŸi vorbească, ÅŸi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeÅ£e, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă ÅŸi duh, care te îmbogăţesc, care îÅ£i descreÅ£esc fruntea ÅŸi îÅ£i fac ziua agreabilă – mulÅ£umesc, bună ziua, ce mai faceÅ£i, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieÅŸit din uz. Trăiesc numai în dicÅ£ionare ÅŸi, din câte îmi dau seama, dicÅ£ionare nu prea mai foloseÅŸte nimeni.
Lumea se îmbulzeste in zona ta privată la bancă, la poÅŸtă, la magazin. Lumea nu e senină ÅŸi demnă. Lumea care "se descurca" e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate se fuÅŸereÅŸte la greu, ÅŸi totul pare dus numai până la jumătate. Hai, maximum până la trei-sferturi, după care "e bine ÅŸi aÅŸa", se schimbă brusc direcÅ£ia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar in teorie. Flexibilitatea e cuvântul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greÅ£oasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adinci, barbaÅ£ii – aÅ£âÅ£aÅ£i în animalicul lor. Lucrurile sfinte sunt subiect de banc, iar spaÅ£iul public este nespălat.
De gura adolescentilor să te fereÅŸti. MulÅ£i dintre ei nu mai respectă nimic ÅŸi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rând) pe ei inÅŸiÅŸi. RuÅŸinea a murit, cuviinÅ£a îÅŸi dă ultima suflare. Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.
Manelele au evadat din muzică ÅŸi s-au instalat in haine, in arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor nationale, în drujbe ÅŸi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii ÅŸi ale decenÅ£ei. Piese de o frumuseÅ£e elegant trasată cad în mâinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiÅ£i chiar ÅŸi de acea înnăscută delicateÅ£e în faÅ£a purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul ÅŸi frumosul, sluÅ£esc peisajul ÅŸi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaÅ£ie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furata, retezată la pământ, lăsată să se irosească sub scaieÅ£i.
Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.
 
Preotia se vinde ÅŸi se cumpără, moÅŸiile sufletesti se tranÅŸează ca ÅŸi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanÅ£uri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca niste Å£oape ale tranziÅ£iei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane ÅŸi în podele sclipicioase.
Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute ÅŸi vorbeste în citate aproximative. Ai senzatia ca sufletele rătăcesc răzleÅ£e undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii ÅŸi pline de riduri de colo până colo, punându-ÅŸi ca unic Å£el banul – fără de care eÅŸti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeÅŸti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă ÅŸi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia ÅŸi viaÅ£a personală.
ToÅ£i vor să ajungă bogaÅ£i repede, doar o viaţă au, ÅŸi ea se consumă integral aici, între hoÅ£i ÅŸi ÅŸmecheri, în această perpetuă senzaÅ£ie de nesiguranţă.
Da, aÅŸteaptă-te ca în România să te simÅ£i în nesiguranţă. AÅŸteaptă-te de asemenea să gasesti lucruri mai proaste decit "dincolo" la preÅ£uri mai mari decât "dincolo", la salarii mai mici decât "dincolo".
Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, ÅŸi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic ÅŸi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mâinilor lui? Ori pasiunea meÅŸtesugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaÅ£ii? Mai Å£ine cineva la ideea lucrului durabil ÅŸi bine făcut ca la o satisfacÅ£ie personală? Nu pot să îÅ£i dau mari speranÅ£e. Se practică intermedierea, comerÅ£ul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alÅ£ii.
Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată Å£ara pare o Å£eapă. Totul pare gestionat, legiferat ÅŸi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: Å£eapa. Cât mai mare ÅŸi cât mai repede.
 
AÅŸteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate sa îÅ£i pretindă să plătesti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că "nu e drept". Smecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comuniÅŸti. Când e de luat, să ia singur, dar când e de dat, să dea toÅ£i. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreÅ£inută, sărăcie. DemocraÅ£ia nu funcÅ£ionează, fiindca dacă ar funcÅ£iona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. EducaÅ£ia e dinamitată, după cum e ÅŸi familia. Copiii rămân de izbeliÅŸte, devoraÅ£i de oboseală, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiÅ£iile de carieră ale părinÅ£ilor.
Sănătatea e un cadavru în putrefacÅ£ie, iar – dacă-mi permiÅ£i metafora – la morgă nu funcÅ£ionează nici frigiderele, nici aerul conditionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sunt omor cu premeditare.
 
Ai senzaÅ£ia că Å£ara nu e guvernată. Ai senzaÅ£ia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimÅ£i cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluÅ£ia, absenÅ£a oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine suntem? Cine vrem să fim? Dacă îÅ£i pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înÅŸine ca neam ÅŸi ca stat, unde anume avem de gând să ne poziÅ£ionăm în matricea naÅ£iunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani ÅŸi ce întreprindem concret pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în Å£ară un răspuns.
Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decât interesul propriu, chinurile si frustrarea acumulată, dar zac inerÅ£i civic, vociferând inutil în fata televizorului sau pur ÅŸi simplu epuizaÅ£i, preferând să se lase conduÅŸi. Direct în stâlp sau în ÅŸanÅ£. Pare că nu-i mai ÅŸochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.
 
Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cât de cât normal, care mai Å£intesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit dar generalizat, sunt câteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniÅ£iativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă ÅŸi construcÅ£ie, de demnitate, de mărturisire, de creÅŸtinism autentic, de delicateÅ£e revigorantă, de dăruire ÅŸi bunătate, de gândire pe termen lung, de convingere în niÅŸte valori perene, clare si nenegociabile.
In faÅ£a acestor oameni, care se încăpăţânează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiÅ£ii (pe care tu abia reuÅŸeÅŸti să le suporÅ£i în trecere), îÅ£i vei pleca fruntea ÅŸi te vei simÅ£i inferior. Unii zic că enclavele sunt majoritare ÅŸi probabil că e adevărat. Dar nemaiputând comunica între ele, neputându-se uni ÅŸi acÅ£iona în front comun, sunt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrând să îi facă muÅ£i ÅŸi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază ÅŸi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă ca verticalitatea aici e imposibilitate ÅŸi povară. Uneori reuÅŸeÅŸte.
 
Enclavele bine-crescute îÅŸi acceptă marginalitatea, efectuând miÅŸcări retractile către forul interior a propriei fiinÅ£e, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Întelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniÅ£iaÅ£i, iar copiii lor vor suferi precum ciudaÅ£ii ÅŸi inadaptaÅ£ii societăţii.
Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai indurerat si mai confuz, realizând că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieÅŸti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu ÅŸi-n care, ca emigrant român, eÅŸti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.
A murit, ÅŸi încet-încet, va muri ÅŸi in tine.
 
Alin Fumurescu ( prof. la Indiana University-Bloomington)
 

COMENTARII

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.