Despre gustări, sarmale, Emil Constantinescu, SUA

Eu am fost nevoit să gătesc pentru prima dată, începînd cu semipreparatele, în 1987, după ce în urma demolării am pierdut avantajul ca la orice oră din noapte sau dimineață veneam acasă, să urc la ai mei la etaj și în bucătărie să găsesc (fie în cuptor, fie în frigider)  ceva delicios și, evident, natural și sănătos de mîncare. Pînă atunci, fusesem un fel de bucătar de fițe, adică un fel de Master Chef – cînd la sfîrșit de săptămînă la mine aveau loc, prin rotație, tradiționalele chefuri, pregăteam din distracție cîteva specialități care azi, cu toată abundența de pe piață, nu știu dacă le mai puteți găsi (erau socialiste).
Printre acestea erau conservele de sardine Socra (7 lei cutia) pe care le amestecam cu ceapă tocată murată timp de o zi în oțet de gogoșari cu miere, ficatul de morun (tot Socra, 5 lei cutia), moluștele albaneze la borcan (nu mai știu prețul) care se tăvăleau în tigaie după ce se călea ceapa tăiată peștișori, iar la sfîrșit se turna smîntînă adevărată (pe atunci exista) și pătrunjel, iar dacă nu găseai moluște, făceai cu scoici chinezești baby-clams, precum și salata de fasole verde fideluță chinezească, cu usturoi tocat, sare, ulei și oțet.

Și a venit momentul în care a trebuit să mă descurc singur. La blocul-turn de lîngă tribunalul mare exista un magazin Gospodina unde pe lîngă ce puteai mînca acolo, foarte bun și foarte ieftin, puteai cumpăra semipreparate pentru acasă, și ele foarte bune și foarte ieftine.

Pe vremea dinainte, cursul valutar era foarte stabil, nu era mînărit de Mugur Isărescu și se stabilea în raport de conținutul în aur fin al leului (148, 112 mg.), ceea ce însemna 6 lei pentru un $ – desigur, la cursul comercial, cu o primă de 200 %, dolarul era 18 lei ( poate nu vă vine să credeți, dar din cîte imi aduc aminte, pe atunci cea mai puternica monedă din lume, peste dolar, peste rublă, era leva bulgărească, era mai mult de 10 lei!).
Bun, am stabilit deci cursul. De la Gospodina cumpăram 1 kg. de sarmele semipreparate cu 18 lei si 1 kg. de varză murată tocată cu 10 lei. Ajungeam acasă, le puneam pe aragaz în oală, mai băgam niște untură, piper, sare, foi de dafin, ardei iute și bulion iar în final cu mai puțin de 2 $ aveam 2 kg. de sarmale cu varză, excelente.
Între timp, veniturile românilor au crescut masiv. Astazi, mii de români au vile, cred că mai mulți chiar în străinătate decît în țară, șoselele patriei sînt brăzdate de automobile de lux – poate că există statistici cu privire la aceștia, dar există statistici cu romanii care crapă de foame?

Ultima data cînd am reușit să ajung la un restaurant favorit, unde pe terasă, sub pomi și în ciripit de păsărele, mîncam cu plăcere niște sarmale excelente, porția era 19 lei (la acel moment, asta însemna cam 5 dolari) – dar nu mai erau ca în urmă cu un an, 5 sărmăluțe la porție, mai erau doar 4, de alea mici, moldovenești!
Dar nu despre asta vreau să vă scriu. Pur și simplu, ca pe emigranții români, m-a apucat și pe mine dorul după sarmalele mele, ieftine și gustoase, de altădată.

                                                                  *

Am citit un articol (Propaganda liberală lansează știri false despre așa-zise „investiții ameicane”, după vizita slugii la jupânul de la Washington) în care se reamintește celebrul „Contract de 200 de zile” al CDR, baza programatică a candidatului Emil Constantinescu la alegerile prezidențiale din 1996.
Îl am undeva, dar din păcate genunchii mei nu îmi mai pemit sa „stau pe ciuci” ca să  răscolesc nenumăratele teancuri de documente acumulate de-a lungul a zeci de ani. Din fericire, am reușit să găsesc undeva textul (https://marius-andrei.ro/contractul-cu-romania/).

Pe scurt, Constantinescu se angaja, în 20 de puncte, că în cazul cîștigării alegerilor, el și CDR vor rezolva în 200 de zile toate problemele românilor. Evident, nu a rezolvat nimic. Din punctul meu de vedere, singura lui realizare a fost să fiu eu citat la poliție – foarte ranchiunos din fire, nu putea uita că am cerut schimbarea lui din fruntea Convenției.

Apoi, a venit în conferințe de presă să ne explice că el nu a promis să rezolve în 200 de zile aceste probleme, ci doar că va crea cadrul legislativ necesar. Dar nici asta nu a rezolvat. De fapt, era și cam greu – pentru a putea forma guvernul, CDR a trebuit să se alieze cu Petre Roman (ales președinte al senatului) și cu UDMR (ajuns atunci pentru prima dată la guvernare).

A promis 15.000 de specialiști, iar Convenția într-adevăr îi avea (unul dintre ei eram eu, specializat în lupta împotriva corupției la nivel înalt), dar cu cîteva exemple nesemnificative, aceștia nu au fost promovați.
Criteriile de promovare au fost fidelitatea față de partid (PNȚCD sau CDR), lipirea de afișe, donațiile la partid, obediența. Și, desigur, fidelitatea față de securitate!  Am mai scris despre asta, inclusiv despre faptul că țărănistul Nicolae Ionescu Galbeni, fost deținut politic, despre care prietenul meu Ion Dinu, avocat, veteran și rănit de război, fost deputat, fost deținut politic și el, îmi spunea că a fost cel mai odios delator din lagărul de la Tîrgu Ocna, a ajuns președintele Comisiei de control asupra activității SRI! Cine pe cine controla de fapt?

Evident, Emil Constantinescu a făcut cîte ceva în cei patru ani de președenție.
S-a plimbat de la est (Israel) la vest (SUA) și la nord (Norvegia) – nu pot să spun mai mult fiindcă nu i-am verificat agenda de călătorii, s-a declarat liderul zonal.
A semnat tratatul trădător de țară cu Ucraina prin care am renunțat la dreptul istoric asupra unor sfinte pămînturi românești, unele răpite prin pactul Ribbentrop-Molotov (nordul Bucovinei și sudul Basarabiei) iar altele răpite în afara pactului ( Țara Herței și Insula Șerpilor). A semnat întrucît, i s-a spus, este o condiție ca să intrăm în NATO! Dar am fost respinși, acceptarea noastră s-a făcut doar după 7 ani, în urma multor altor concesii. Marele lider zonal avea naivitatea (ca să nu spun imbecilitatea) fostului rege Mihai, care credea și el în promisiuni verbale.
L-a pus prim-ministru pe Victor Ciorbea (altă năpastă pe care ne-a adus-o Ana Blandiana), iar Victor Ciorbea, doar într-un an, ne-a răpit dreptul „comunist”la asigurarea gratuită a sănătății și a inițiat uciderea industriei miniere în România.
A aprobat survolul deasupra României al aviației americane pentru a bombarda statul independent Iugoslavia, declarînd că acest atac criminal este necesar și legitim.
A fost primul care a recunoscut un pretins holocaust săvîrșit de români împotriva evreilor (susținut imediat, de peste ocean, de Mircea Geoană).
A săvîrșit nenumărate nenorociri împotriva țării și poporului, pentru care azi beneficiază conform legislației de după 1990 de toate drepturile acordate trădătorilor foști conducători ai țării (nu primesc glonțul, ci indemnizații și alte drepturi).
In mandatul lui s-a negociat și semnat PSAL1 & PSAL2 (sub coordonarea lui Traian Băsescu), două documente ce au distru economia țării.

Am și azi prieteni care fie încă îl simpatizează pe Constantinescu, fie încă sînt în relații apropiate cu el. Nici ei nu se supără pe mine pentru părerile mele, nici eu nu îmi schimb părerea după a lor. Cred că asta este o formă de democrație.

Am citit despre boom-ul economic pe care îl vor produce companiile americane în România după vizita lui Iohannis în Biroul Oval (sau Oral? sau Ovar? Nici nu mai știu cum se numește de la Clinton încoace).
Ceea ce știu este că americanii sînt foarte pragmatici. Nu mă interesează cîți bani investesc companiile americane în România (investiții care rămîn în proprietatea lor) ci mă interesează cîți bani pierdem noi ca să le asigărăm lor profitul pentru care au venit în Colonie.

Din filmele americane, eu am rămas cu un fix. Americani harnnici și întreprinzători urcau în munți la minele de aur, munceau din greu, umpleau sacii cu aur, îi urcau pe cai și catîri, după care coborau în civilizație.
Dar pe drum, în păduri, răufăcătorii îi împușcau, le luau sacii cu aur și se duceau în orășelul apropiat, la „Saloon”-ul cu bordel ținut de regulă de un evreu, unde cheltuiau vreo jumătate de pradă. Cam așa cred eu că au început să se formeze marile averi americane.

Dan Cristian IONESCU

Share on Facebook

Tweet

Follow us