„Controversele Sionului” (3)
Leviţii şi legea
În secolul care a urmat victoriei asiriene, leviţii tribului lui Iuda au început să scrie Vechiul Testament, începând, în 621 î.H., cu cartea a cincea, Deuteronomul, pe care au citit-o poporului în Templul din Ierusalim. Aşa s-a născut „Legea mozaică” pe care Moise, dacă ar fi existat, n-ar fi avut de unde s-o cunoască. Toţi erudiţii rabini sunt de acord asupra faptului că, deşi textele îi sunt atribuite lui Moise şi, uneori, lui Iehova, ele au fost în realitate scrise şi rescrise de leviţi după bunul lor plac.
Cartea „Deuteronomul” stă la baza textului „Tora”, care la rândul său stă la baza Talmudului, de unde derivă nesfârşita serie de comentarii şi comentarii-la-comentarii care, în întregimea lor, constituie „Legea iudaică”. „Deuteronomul” înseamnă „cea de-a doua lege”, a leviţilor, şi a fost scrisă înaintea primelor două cărţi, ale „Facerii şi Ieşirii”; celelalte două cărţi din Vechiul Testament care aparţin la „Tora”, „Leviticul” şi „Numerii”, au fost scrise şi mai târziu, deşi toate patru au pretenţia că sunt o naraţiune cronologică.
Rescriind „Legea”, leviţii au produs în Deuteronomul o lege total opusă Celor Zece Porunci, pe care legenda zice că le-a primit Moise. Erudiţii sionişti declară că ei aveau dreptul de a „face faţă condiţiilor existenţei în continuă schimbare în spiritul învăţăturilor tradiţionale” (dr. Joseph Kastein).
Leviţii justifică dreptul lor de a rescrie şi modifica textul legii la bunul lor plac printr-o poruncă a lui Iehova, pe care ar fi dat-o lui Moise personal, atunci când i-a dezvăluit o Tora secretă numai lui: de a nu scrie niciodată această lege şi de a o transmite numai oral celor inițiați, „căci“, zice Talmudul (citat de dr. Funk), „Iehova a prevăzut că într-o zi goyimii vor citi Tora şi vor pretinde că sunt şi ei fiii lui Dumnezeu, dar nu va fi aşa, căci Dumnezeu îi respinge pe cei care nu cunosc învăţătura secretă orală”.
Nu se poate stabili cât de aproape este textul cărţii a cincea din Vechiul Testament de textul original citit în Templul din Ierusalim, căci leviţii au modificat textul tot timpul înainte de-a fi tradus şi publicat, după care nu le-a mai fost posibil să schimbe prea mult; probabil că ceea ce a intrat în Vechiul Testament nu conţine textul integral, dar conţine destule. În timp ce Cele Zece Porunci ziceau să nu ucizi, să nu furi etc., „cea de-a doua lege“ (Deuteronomul) porunceşte în mod expres să asasinezi, să ucizi, să distrugi cu desăvârşire popoarele învecinate, să le iei averea, să-i transformi în robi, să n-ai milă, să nu cruţi pe nimeni. Iehova este singurul Dumnezeu care răsplăteşte pe credincioşii săi cu o singură condiţie: credincioşii să nu se abată deloc de la „lege şi judecăţi“, care lege consta în primul rând din obligaţia de a ucide şi anihila pe ceilalţi oameni. Iehova cere intoleranţa.
Stăpânirea lumii prin masacrare şi teroare este primul lucru pe care-l cere „legea” pe care Moise ar fi lăsat-o pe patul de moarte (Deuteronomul, 2). Această carte a cincea din Vechiul Testament conţine istorii despre cum a fost aplicată „legea” şi cum au fost distruse triburi şi sate, de către pioşii credincioşi care aplicau legea: cuvântul care revine obsedant este „ucide”, în variantele sale: „distruge cu desăvârşire”, „masacrează”. Cititorul de azi al Vechiului Testament nu dă atenţie acestor cuvinte. Dar ele zugrăvesc o realitate care a avut loc în 1948, de exemplu, când populaţia palestiniană paşnică a satului Deir Yasin a fost masacrată cu toată cruzimea prescrisă de „lege” şi n-a fost lăsat în viaţă nici unul, exact cum cere Deuteronomul 7, 2.
Trupele britanice care au venit după masacru la faţa locului au găsit cadavrele femeilor şi copiilor căsăpiţi de către comandourile izraeliene aruncate în fântâni, pentru a spurca apele, aşa cum cere „legea“. Palestinienii, văzând cum începe genocidul lor la mâna statului Israel şi cum Naţiunile Unite şi puterile occidentale nu zic nimic, au fugit lăsându-şi pământul şi avutul în mâna cotropitorilor – exact aşa cum indică Deuteronomul 7, 1; 20, 16; etc. Căci în parlamentările lor cu puterile occidentale, sioniștii zic „Biblia este mandatul nostru“ (slogan etalat de dr. Chaim Weizmann, creatorul statului Israel, repetat de Ben Gurion – supranumit „marele expulzator” –, repetat de Golda Meir, repetat de Moshe Dayan ș.a.); şi cartea a cincea a Vechiului Testament prescrie masacrele practicate împotriva palestinienilor.
Politici fondatoare ale politicii izraeliene – „politica napalmului”!
Să ne amintim că Roger Garaudy, îndeosebi în Miturile politice fondatoare ale politicii izraeliene, denunță exact această politică rasistă și teroristă practicată acum de statul Israel, citând și acuzațiile aduse respectivei „politici a napalmului” formulate de rabinul Menuhin, tatăl violonistului Yehudi Menuhin.
În continuare, în Deuteronom Iehova porunceşte prin legea sa să fie distruse toate celelalte religii (7, 5), ceea ce se aplică în mod special creştinismului. Aici se subsumează distrugerea bisericilor, deschiderea muzeului anti-creştin, canonizarea lui Iuda Iscariotul şi toată ofensiva anticreştină a guvernului bolşevic imediat ce a preluat puterea [în 1917, precum și toată ofensiva anticreştină a Uniunii Europene, exprimată îndeosebi prin măsurile de apărare a poponarilor]. Tot în virtutea acestei „legi” au cerut crucificarea lui Hristos (Deuteronomul 13, 5); şi tot aici se prescrie denunţul practicat împotriva membrilor familiei (Deuteronomul 13, 6), aşa cum îl cer autorităţile comuniste [vezi, de exemplu, cazul lui Pavlik Morozov]. În privinţa cinstei în afaceri, ea este stipulată în raportul cu coreligionarii, dar este interzisă în relaţiile cu ceilalţi (Deuteronomul 23, 19–20).
Cartea a cincea a Vechiului Testament se încheie cu o listă de blesteme care vor cădea asupra celor care nu respectă „legea”, în eficacitatea cărora se mai crede şi astăzi în cercurile talmudice, unde se invocă blestemele împotriva celor proscrişi. Dar aceste blesteme se vor întoarce împotriva duşmanilor, dacă credincioşii vor reveni la sentimente mai bune şi vor executa „legea”. Astfel, rolul „goyimilor” indicat de „lege” este ca să servească drept instrument al mâniei lui Iehova îndreptate când împotriva iudeilor care nu urmează întocmai „legea”, când împotriva lor înşişi pentru că au servit drept instrument mâniei lui Iehova (Deuteronomul 28, 64-66; 30, 7). Astfel se explică veşnicele plângeri şi acuze actuale că jidanii sunt persecutaţi peste tot de către toate naţiunile din lume, indiferent cât de prosperi şi de privilegiaţi sunt în sânul acestor naţiuni: „legea” le cere aceasta. Iehova în Deuteronomul îi pedepseşte pe iudei împrăştiindu-i printre ceilalţi oameni, ceea ce, în sine, constituie opresiune din partea celorlalţi oameni prin simplul fapt că există; apoi, „persecutorii”, adică ceilalţi oameni, trebuie pedepsiţi ca persecutori şi distruşi.
Faptul că tribul lui Iuda trăieşte în sânul altor naţiuni este o normă promulgată de Iehova şi, în acelaşi timp, un act de persecuţie din partea celorlalte naţiuni. Astfel, dacă într-un accident mor cinci evrei alături de 95 de ne-evrei, accidentul este considerat ca un act de persecuţie antisemită!
La Conciliul din Trent, o mână de prelaţi au hotărât că Vechiul Testament trebuie considerat ca parte din Scriptură egală cu Noul Testament – lucru care a produs mult zbucium celor care citesc cu atenţie şi cu înțelegere Vechiul Testament. Căci Iisus Hristos a predicat tocmai împotriva „legii“ din Deuteronomul şi, ca atare, cele două Testamente sunt diametral opuse.
La vreo 20 de ani după ce leviţii au publicat „legea“ în Ierusalim, la aproximativ 696 î.Hr., tribul lui Iuda a fost cucerit de babilonieni, care l-au dus în robie în Babilon.
Se făuresc „lanţuri”
În timpul exilului babilonian, leviţii iudei au scris cele patru cărţi ale Vechiului Testament care preced Deuteronomul şi au născocit prima robie, cea egipteană, descrisă în legenda lui Moise. Aceste cinci cărţi constituie „Tora“, care înseamnă „lege”; dar nu conţin toată „legea“; căci legea este tot timpul elaborată şi rescrisă de talmudişti. Cum doar aceasta este lege, iar orice altă lege a statului în interiorul căruia trăieşte tribul lui Iuda constituie „persecuţie antisemită“? Robia babiloniană nu a cuprins marea masă a tribului lui Iuda, care se afla răspândită peste tot în jurul Mării Mediterane, practicând comerţ, ci doar câteva zeci de mii de persoane strâns legate de activitatea templului din Ierusalim, adică un nucleu iudaic.
Marele istoric iudeu dr. Joseph Kastein spune că în „robia babiloniană“ iudeii „se bucurau de libertate deplină”, aveau libertate religioasă, de acţiune, de gândire, aveau toate privilegiile: puteau cumpăra proprietăţi unde doreau, puteau locui unde pofteau, puteau ocupa orice funcţii în stat şi în societate. Dar pentru a-şi păstra dominaţia asupra lor, leviţii au cerut dreptul de a construi pentru iudei cartiere închise locuite în mod exclusiv de ei – adică ghetouri. În aceste ghetouri doar legea Talmudului e lege şi ea prescrie cele mai mici amănunte ale vieţii zilnice. La obiecţiunea că Iehova nu i-a putut da lui Moise atâtea instrucțiuni amănunţite, se răspunde cu „legea orală” pe care i-a dat-o Iehova lui Moise şi pe care n-o ştiu decât leviţii; dar nimeni nu face obiecţiuni, căci „legea” prevede pedeapsa cu moartea pentru cei care fac obiecţiuni.
Distrugerea popoarelor printre care trăiește tribul lui Iuda este prima poruncă şi întoarcerea la Ierusalim este recompensa. În realitate, cei mai mulţi dintre cei care trăiau în diaspora n-aveau nici o dorinţă să-şi părăsească căminul. Dar pentru că întoarcerea este strâns legată de programul de distrugere şi de dominare a celorlalte naţiuni, trebuie realizată cu orice preţ. Căci leviţii insistă să aplice „legea” în cele mai mici detalii; şi ei fac şi rescriu legea permanent. „Legea” cere reîntoarcerea în Palestina, unde este plasată mitologia din primele două cărţi din Tora/Vechiul Testament, Facerea şi Ieşirea.
Cititorul atent poate vedea cum tradiţia folclorică orală a început să fie înlocuită şi suplimentată în această mitologie din ce în ce mai mult cu texte rabinice mult mai recente. Astfel, examinând cele două istorii ale facerii lumii din Facerea 1 şi Facerea 2, experţii sunt de părere că Facerea 2 conţine mai multe interpolări levitice târzii decât Facerea 1.
Interpolările şi adăugirile leviţilor explică flagrantele contradicţii: la distanţă de doar câteva pagini, câteva rânduri doar, Iehova porunceşte omului „să nu ucizi”, apoi, îi porunceşte „să ucizi absolut pe toţi cei care-ţi cad în cale, să nu laşi pe nimeni în viaţă”; sau „să fii bun cu străinii”, ca, apoi, să îndemne la uciderea şi maltratarea străinilor. Pasajele umane provin din legendele mai vechi. Pasajele care prescriu programul politic de masacrare şi înrobire a tuturor celorlalte naţiuni sunt opera „înţelepților Sionului“, a cancelariei levitice permanent ocupată cu elaborarea „legii“.
În primele două cărţi ale Vechiului Testament şi în unele pasaje ale profeţilor izraeliți sunt cele mai multe vestigii din religia originală. Oare de ce au permis leviţii să persiste aceste pasaje mai vechi, cu un Dumnezeu drept şi plin de milă pentru toţi oamenii, când ar fi putut să le elimine complet? Probabil că erau tradiţii orale prea bine cunoscute la vremea aceea de către membrii tribului pentru a putea fi eliminate total.
Violenţa şi setea de sânge a leviţilor este mai evidentă în Deuteronomul, Leviticul şi Numerii. În Ieşirea apare pentru prima dată motivul: „Legea este pecetluită cu sânge“; de aici încolo vărsarea de sânge este tonul întregului Vechi Testament. Moise a consfinţit legea dată de Iehova iudeilor prin uciderea victimelor sacrificate şi stropind cu sângele victimelor pe dreptcredincioşi (Ieşirea 24, 7-8).
Funcţia de legiuitor devine ereditară; Moise o dă fratelui lui Aaron şi urmaşilor acestuia pe veci de veci, stropindu-i cu sângele victimelor ucise (Ieşirea 29, 11-12, 16, 20-21). Numai când sunt scăldaţi în sângele victimelor proaspăt ucise sunt preoţii lui Iehova sfinţiţi.
Sângele victimelor nevinovate curge în fluvii pe tot parcursul Vechiului Testament. De ce oare trebuie preoţii să apară în faţa poporului totdeauna scăldaţi în sângele cald încă al victimelor?
Opinia lui Douglas Reed, bazată pe însuși textul Vechiului Testament, este că leviţii stăpâneau masa poporului prin teroare sângeroasă şi deţineau uciderea şi vărsarea de sânge ca apanajul lor suprem în faţa ochilor tuturor. Căci Iehova nu se mulţumește cu victime animale: Dumnezeul iudeilor cere victime umane, nu numai dintre celelalte naţiuni, dar chiar dintre iudei; Iehova cere să i se sacrifice pe altar primul născut al fiecărei femei şi al fiecărui animal: „Să-mi jertfeşti mie [pe altar] primul născut care iese din pântecul mamei dintre copiii lui Israel şi ai oamenilor şi ai animalelor; căci sunt ai mei“ (Ieşirea 13, 1, 12).
Obiceiul de a ucide primii copii pe altarul lui Iehova a persistat multă vreme: încă profetul Miheia (6, 7) protestează împotriva acestui obicei. Ulterior leviţii i-au înlocuit cu victime animale pe copiii care trebuie sacrificați pe altarele lui Iehova; totuşi, sângele cald al victimelor cu care se împodobeau leviţii în faţa mulţimii avea puterea simbolică de a-i face stăpâni pe viaţa şi moartea tuturor. În comunităţile talmudice conservatoare, leviţii se stropesc cu sângele cald al victimelor şi în ziua de azi, după cum arată Congresul Rabinilor Reformişti din America de la Pittsburgh din 1855, care ar fi dorit să se întrerupă acest obicei.
În secolul nostru, însă, rabinii reformişti au pierdut mult din influenţă şi cei talmudici conservatori au supremaţie. Indicaţiile pentru sacrificii sângeroase constituie cea mai mare parte din instrucţiunile minuţioase pe care le conţin Tora şi primele cinci cărţi din Vechiul Testament (Pentateuhul, pe care se bazează Tora). Dacă aceste sacrificii nu sunt riguros făcute, pedeapsa este moartea, aşa cum se vede din istoria viţelului de aur din Ieşirea 32: în timp ce Moise era plecat sus pe munte, Aaron a făcut la cererea poporului un viţel de aur pe care l-a pus pe altar; drept pedeapsă, Moise când s-a reîntors a dezlănţuit leviţii contra poporului, care au ucis un mare număr de oameni – „fiecare ucigând pe fratele, pe prietenul, pe vecinul său” (Ieşirea, 32, 26-27).
Părerea autorului este că viţelul de aur era un sacrificiu simbolic în locul viţeilor şi mieilor şi copiilor vii cu al căror sânge leviţii insistă că trebuie să-şi stropească veşmintele şi altarele. Orice încercare de a diminua autoritatea arbitrară a leviţilor se pedepseşte cu moartea: astfel, în Numerii, 16, 1-13, unii grupaţi în jurul lui Core s-au revoltat împotriva tiraniei, întrebându-l pe Moise „de aceea ne-ai adus aici în deşert, ca să fii stăpân peste noi?” (16, 13) şi au fost pedepsiţi cu moartea de către Iehova, care a continuat să-i facă jocul politic al lui Moise şi al fratelui lui, Aaron, spune povestea, trimiţând o ciumă care a exterminat pe toţi partizanii lui Core (16, 41-50).
Flagelul ciumei a încetat după ce 14.700 de oameni au fost ucişi, zice povestea şi numai la intervenţia lui Aaron; aşa de mult ţine Iehova să întărească stăpânirea ereditară a nomenclaturii „descendenţilor lui Aaron”. Tot aici îl vedem pe liderul suprem al poporului, Moise, ca membru în grupul „Înţelepţilor Sionului”, „bătrânilor Israelului” (Ieşirea, 16, 25). Imediat după povestea care arată că dacă te revolţi împotriva tiraniei leviţilor pedeapsa este moartea, urmează lista privilegiilor lor.
Va urma
Prima parte aici: „Controversele Sionului” (1)
Partea a doua aici: „Controversele Sionului” (2)
Autor: Colonel (rtg) Vasile Zarnescu
Sursa: art-emis.ro
[1] Douglas Reed, The Controversy of Zion, Bridger House Publisher, Inc., PO Box, 599, Hayden ID, 83835, 2012; vezi şi http://www.alterinfo.net/La-controverse-de-Sion-l-un-des-ouvrages-les-plus-controverses-jamais-ecrits_a29612.html.
[2] Ilariu Dobridor, Decăderea dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1999.
[3] Douglas Reed, op. cit., pag. 6.
[4] Ibidem, pag. 11.
